Castigator concurs povestiri lan de grau, sosea, om, caine, copac

Am hotarat, in sfarsit, castigatorul concursului de povestiri lansat in urma cu 2 saptamani pe blog. A durat ceva pentru ca ati trimis multe texte pe care a trebuit sa le citesc. Ca observatie, multi dintre voi ati trimis descrieri, desi eu am precizat ca astept povesti cu introducere, cuprins si incheiere. Mai jos aveti textul castigator. Maine voi publica si povestea mea.


Teodor Tatu - A fi infirm sentimental

Nu am mai sarit pana atunci dintr-un tren aflat in miscare. Saritura nu mi-a starnit vreo senzatie. Eu… incercam sa-mi sterg trecutul. Cat timp am stat in tren am incercat sa ma dizolv, am incercat sa-mi alterez sentimentele. Nu a functionat. Cautam un loc in care sa pot deveni infirm sentimental.
M-am oprit sa-mi aprind o tigara. Promisesem ca nu mai fumez. O faceam numai pentru ca fumatul era una dintre fetele viciului si nestapanindu-ma aveam cel putin impresia ca alterez celelalte sentimente, acelea care ma apropie de nevoia de a face bine. Dupa ce mi-am inundat plamanii cu fum, l-am lasat sa se ridice usor si sa se strecoare printre buze. Se ridica elegant spre cer. Semana perfect cu norii aceia de spuma care manjeau albastrul din loc in loc. Pentru un moment m-am intrebat daca norii nu sunt chiar fum de tigara. Ce gand! M-a amuzat numai faptul ca am reusit sa concep un asemenea gand.



Am intors capul de cateva ori. Stanga, dreapta… Nu eram prea incantat. Locul acesta nu ma putea ajuta sa nu mai simt nimic. Trebuia sa plec de acolo. Dupa ce am strivit tigara pe care abia o incepusem m-am intors spre stanga. Aveam in fata o adevarata mare de culori calde. Nu mi-am putut da seama daca vedeam ceva galben, ceva portocaliu sau o combinatie intre acestea doua. Am hotarat sa nu aleg. Fiecare alegere nu ar fi fost altceva decat hrana starii mele de luciditate. Multe sentimente se nasc atunci cand sunt lucid.

Am inceput sa alerg prin galben si portocaliu. Spicele imi intepau usor varfurile degetelor. Se miscau, imi vorbeau si incepeam sa imi amintesc. Nu voiam sa le aud, asa ca mi-am acoperit urechile cu mainilie. Le-am calcat strivindu-le cu pofta.

Pret de cateva minute am continuat sa ma bucur de faptul ca viata spicelor se consuma datorita mie. Eram constient insa ca si bucuria este tot un sentiment, oricare ar fi motivul acesteia. Am incercat sa scap de ea, dar era ca si cum m-as fi scuturat de panza unui paianjen. Trebuia sa astept, sa am rabdare. Rabdarea a fost intotdeauna un chin pentru mine. Iata ca s-a ivit totusi si leacul pentru chinul meu. Strada. Se afla la cativa metri de mine. Nu strada era de fapt leacul, ci prezenta ei. Ma vindeca de rabdare pentru ca ma facea sa uit bucuria atragandu-mi atentia.

N-am mai vazut vreodata o strada atat de pustie. Imi plac strazile pustii. Pasii mei erau firavi. Incercam sa ma inchipui de undeva din spate, dar imi venea in minte numai imaginea sacoului meu plutind prin aer. Sacoul luase totusi forma trupului meu sau… chiar el ii dadea forma. Nu imi pot da seama. Nici macar nu vreau sa imi dau seama.

Curand am ajuns sa vad un copac undeva in dreapta. Pentru ce rasarise un copac tocmai in acel loc? Imi dadea senzatia ca peisajul seamana cu capul unui om chel de pe care mai crestea un singur fir de par. Nu avea o forma deosebita. Tocmai pentru ca era singurul copac trebuia sa arate diferit de ceilalti pe care ii vazusem pana atunci.

Nu mi-am propus sa ma apropii de copac, dar cred ca asa se intampla atunci cand cineva vede un copac langa un lan de grau. Tinde sa se apropie de el. La cativa metri departare de copac, chiar pe mijlocul strazii am zarit o silueta. Trebuia sa fie un om. Pentru un moment am vrut sa ma intorc. Nu am facut-o. Orice urma de ezitare a fost stearsa totusi deoarece am realizat ca imi doream sa stau in prezenta unui om. Imi doream sa aud vocea unui seaman de al meu.

Odata ajuns langa, am simtit otrava unui miros deja cunoscut mie – miros de les. Printre picioarele omului care statea cu spatele la mine am urmat cu privirea o dara de sange uscat.
- A avut ghinion…
Vocea grava a barbatului m-a facut sa tresar. Ma apropiasem atat de usor. Cum de ma auzise ? Am intaintat pana cand am ajuns umar la umar cu el.
- Da, a avut ghinion, am adaugat eu dupa cateva momente de liniste.
Nu stiu nici acum cum arata barbatul. Dintr-un motiv pe care nici acum nu-l cunosc, mi-a fost teama sa-l privesc atent. Stiu doar ca avea un rucsac verde din care a scos o papusa din carpa. Am considerat ca era o papusa numai pentru ca imita cu aproximatie forma corpului uman. Imi puteam da singur seama ca era uzata. Nu avea ochi, gura, nici macar par. Cateva fire de ata se ridicau anapoda din panza verde.

Barbatul a asezat-o atent langa trupul aflat in descompunere, trupul unui caine mort. O papusa langa un caine mort… De ce? Chiar trebuia sa aflu.
- De ce ?
- De ce… ce ?
- De ce ati lasat papusa langa el? Este doar un caine mort.
- Intocmai. E un caine mort. Stii ce se spune despre animale?
Se spun multe despre animale. De unde sa stiu eu la ce se referea mai exact?
- Ca nu au sentimente,a continuat el.
Avea dreptate.
- Bine, dar tot nu vad de ce…
- Pentru ca nici papusa nu are sentimente. Este un simplu obiect. Obiectele pot avea valoare sentimentala, dar nu si sentimente. Pentru mine papusa nu mai are valoare sentimentala de ceva vreme. Voiam s-o arunc, dar i-am gasit locul. Se completeaza ca un puzzle, nu? Morti, inerti, fara sentimente.

- Ati putea foarte bine sa asezati si un om peste lesul cainelui. Un om viu.
- Gresesti. Nu poti fi om fara sa ai sentimente. Asta ne face superiori lor. Iti poti inchipui ca nu ai sentimente si le poti nega, dar ar insemna sa te imbeti cu apa rece. Negi sentimentele numai pentru ca iti e teama de ele, iar teama este la randul ei un sentiment. Nu-i asa? Sentimentele iti imbraca existenta.
- Sentimentele mi-au mutilat existenta.
- Nu fi prost! Cu sentimente iti slefuiesti existenta. A fi infirm sentimental inseamna a nu exista.