Chirila in No man's land

A fost un weekend ciudat. Unul din acele weekenduri care ma fac sa ma simt in no man’s land. De fapt, de multe ori ma simt in no man’s land. Ma simt ca si cum nu apartin niciunui grup sau curent in mod special. Pendulez intre niste lumi din care fac parte oameni care nu ma accepta, neaparat. Ma privesc ca pe o curiozitate si se uita la mine ca la un om al carui suflet e recomandat exclusiv de arta si viata lui publica. De parca viata mea intima si secreta s-ar regasi in reprezentarea mea publica. Sunt ba arogant, ba dispretuitor, cand talentat, cand impostor, sensibil, mitocan, semidoct, prost, smecher, profitor si cate si mai cate. Din cand in cand, cate un om ma cunoaste profund si accepta sa-si paraseasca pentru moment prejudecatile si sa stea de VORBA cu mine. Unii raman in viata mea, altii nu vibreaza cu ceea ce sunt, saluta politicos si pleaca. Dar avem senzatia placuta, mai ales pentru mine, ca in cele cateva momente, ore zile, in care am interactionat am avut posibilitatea sa fiu EU si EL, comunicare directa neviciata de protocoale media care fabrica, voluntar sau nu, imagini.

Confruntarile astea sunt din ce in ce mai rare. Nu mai incerc sa conving pe nimeni de nimic. In trecut ma revoltam pe tot soiul de etichete care se lipeau de mine ca magnetii de frigider si-mi dadeau senzatia ca-mi ingreuneaza viata. Ma revoltam si sufeream ca perceptiile asupra mea sunt distorsionate sau de-a dreptul gresite. As fi vrut sa–i conving mereu pe oameni ca eu sunt asa cum EU STIU ca sunt. Pierdere inutila de timp si energie. In definitiv, propria perceptie despre mine poate fi o mare greseala. A fost momentul in care am inteles ca nu pot multumi pe toata lumea si ca oamenii au nevoie sa demoleze in egala masura cu dorinta de a construi. A fost momentul in care am oprit masina pe marginea drumului, mi-am dat jos uniforma de pilot, apoi m-am indreptat catre portbagajul de unde mi-am luant geanta enorma din care am inceput sa-mi arunc o gramada de lucruri.

In bagajul meu au ramas urmatoarele: constiinta limpede a ceea ce ar trebui facut, credinta si, in acelasi timp, convingerea ca am de invatat si ca trebuie sa ma perfectionez spre binele meu sufletesc chiar daca nu stiu cand va fi vreo petrecere pentru haina asta, cateva bucati de orgoliu invelite in vata, o agenda cu vietile si numerele de telefon ale catorva prieteni, foarte putini, speranta si o trusa de voiaj pentru momente extreme, amintirile puternice si dragostea pentru familia mea. M-am suit din nou in masina si am plecat la drum. Si e un drum care nu stiu unde va duce pentru ca nu am timp mereu sa ma uit la indicatoare. Sunt foarte atent la drumul in sine. Am demarat in tromba si am privit un timp in oglinda retrovizoare restul hainelor care zaceau aruncate pe marginea drumului, langa geanta mare, larg deschisa. Nu stiu daca va fi mai usor acum doar cu cateva haine de care va trebui sa am mare grija, sa le spal mai des, atent sa nu le stric. Asta ramane de vazut.

Poate unii dintre voi, mai romantici, ma veti intreba daca iubirea si fericirea au vreo reprezentare concreta in aceasta calatorie pe care am inceput-o acum. Unde sunt ele in noua ecuatie? Sunt undeva prin portbagaj sau poate ca sunt rotile masinii, aerul conditionat, copacii de pe marginea drumului, cerul instelat intr-o noapte de august cand te-ai oprit sa fumezi o tigara in linistea sfasiata doar de alte masini care trec pe langa tine? Am sa va dezamagesc. Se castiga multi bani vanzand idei despre iubire si fericire. Am castigat si eu cativa. Am castigat chiar mai mult de-atat. Aseara, pe plaja din Vama Veche unde ma aflam intamplator si oarecum incognito si simteam ca nu (mai) apartin sau ca nu ar trebui sa ma aflu acolo, un baiat cu bustul gol si o sticla de vin m-a reperat si mi-a multumit pentru “Pe sarma” si “Nu am chef azi” care l-au facut sa descopere fericirea si iubirea alaturi de o fata. M-am gandit ca fie si pentru asta calatoria mea merita toti banii. Am sa va dezamagesc. Nu stiu nimic despre iubire si fericire. Sunt mari teoreticieni economici care n-au facut un ban in viata lor. In schimb, cu succes ii invata pe altii si aceia reusesc sa faca averi. Am facut cativa oameni fericiti si pe altii i-am facut sa iubeasca. Asa zic ei.

EU, insa, EU, cel care sting lumina inainte de a ma duce la culcare si sunt ultimul care ma priveste in ochi inainte de a rasari soarele, mai am multe de invatat despre asta. Nu stiu daca e bine sau rau. Ma gandesc ca e bine cand mai ai ceva de facut. Vom vedea. Poate ca o sa ma mai joc cu vreo definitie, doua si sigur am sa fac cantece in care o sa vorbesc despre asta, dar simt ca iubirea si fericirea trebuie sa devina o experienta mult mai intima, nu doar pentru mine, ci poate pentru fiecare dintre noi cei care cu atata usurinta le invocam. Poate ca iubirea e atunci cand dupa ce ai stins lumina la baie si ti-ai vazut ochii obositi in oglinda, alti ochi ii privesc pe ai tai de undeva din intunericul apropiat. Si esti impacat cu asta si nu mai tanjesti dupa nimic altceva. Poate ca iubirea e cand nu-ti mai esti tie oglinda. Nu m-am putut abtine nici acum de la o definitie.
Da, plec pe un alt drum, cu portbagajul usurat de balast, mai atent si mai nepasator, mai insetat, dar mai rabdator.
E o calatorie in care voi fi singur in masina pana cand voi gasi un loc unde sa alimentez si sa privesc linistit departarea.

Trebuia sa scriu aici despre weekend-ul care a trecut si in care m-am simtit cumva ca in no man’s land. Am derapat in aceasta marturisire involuntara pe care aleg sa o public in ciuda interpretarilor ce vor sa vina.