Ziua in care am risipit ceata. Vama la Cerbul de Aur

Daca nu scriu lesin

E foarte greu. Pentru ca mi-as dori cele mai frumoase si mai potrivite cuvinte pentru ce urmeaza sa scriu. Pentru ca starile se bulucesc la iesirea din mine ca o multime intr-o tara bananiera care incearca sa obtina cele cateva vize libere catre America, fortand grilajul de fier al portilor ambasadei. Asta simt acum. Toate starile care se bulucesc sa iasa din mine. Nu stiu cum am sa scriu. Dar mi-as dori ca toate cuvintele mele sa fie pixelii unei fotografii care iti sfasie sufletul de fiecare data cand o privesti. N-am sa pot pune lucrurile in ordine, stiu. O sa fie un discurs haotic, cum haotice sunt trairile mele acum. Dar, mai important decat orice, trebuie sa ma eliberez prin cuvant de bucuria si fiorul care imi biciuie sufletul. E ca orgasmul unei femei care te roaga sa te opresti pentru ca nu mai poate. Da, daca nu scriu lesin.

Un telefon in august.

Raul: Ideea ar fi sa cantam la Cerb. Tudor: Cand e ???? Raul: 5 septembrie ar fi show-ul nostru. Tudor: Bai, esti nebun? Nu e timp! Raul: Asta e. Il facem sau nu il facem. Tudor: (dupa o pauza) Il facem, ce sa facem!?

De ce sa incepi cu Fotomodele?

Angrenajele se pun in miscare. Nu e timp. Nu stiu cum o sa arate spectacolul asta. Nu avem inca date despre scena Cerbului si timpul curge impotriva noastra. Trebuie sa facem tot ce depinde de noi. Nesiguranta si intrebarile incep sa se invarta prin jurul casei noastre. Urla a pustiu. Crezi in discul asta? Spune-mi, Tudor, crezi in discul asta? DA. CRED. CRED IN DISCUL ASTA. – Da, ma, e munca noastra si trebuie sa avem coaiele s-o aratam lumii. - Nu e publicul nostru la Cerb. - Bine, si care e publicul nostru? - Nu stiu, dar e riscant sa incepi cu Fotomodele. - De ce, ma, de ce? Suna. E cea mai bine orchestrata piesa. Suna, e pariul nostru. - Bai, nu stiu, eu n-as incepe cu Fotomodele. E trista. - Cacat. Si daca e trista, ce? De ce trebuie sa se hahaie lumea tot timpul? - Nu sa se hahaie, da’ sa incepi mai pozitiv. - Bai, are multa energie, ne place s-o cantam. De fiecare data cand o cantam ne simtim bine. De ce sa nu incepem cu ea? - Si dupa aia? Dupa aia Pe Sarma si 18 ani. 18 ani trebuie mai devreme. - Las-o acolo. E bine acolo unde e. Si discutia se lungeste pe parcursul a doua ore la capatul carora am avut un playlist. E un moment de eliberare. Stim ce vom canta. Ne-am asumat chestia asta. Orice ar fi. Vom incepe cu Fotomodele la Brasov. Si vom termina cu Cartita. - Cartita la bis??? - Da. - De ce? - PENTRU CA SUNA si o sa cante toti partea cu ooooooohhhhhh. - De unde stii ca o sa cante? - Nu stiu. Dar daca traim cu senzatia ca n-o sa cante, ne nenorocim.

Repetitii la 33 de grade

Ne adunam greu diminetile pe caldurile astea insuportabile, cu gandul inca la vara care ne scapa printre degete. Fierbe in sala de repetitii. Eugen preia initiativa conditionarii aerului. Ne trezim intr-o dimineata cu o magaoaie care se presupune ca ar trebui sa ne racoreasca. Nu face fata, dar face zgomot. Are un efect de placebo, totusi. Gasca se aduna fara Dan (bass) la inceput. Nu e timp, repetam asa. Caffe latte cu amaretto, apa plata si o briosa cu afine. Doar asa functionez, la zece dimineata. Ne apucam de deschiderea spectacolului. Cu ce incepem? Cu intermezzo, nu? Da. Si parca e cam abrupt s-o legam asa de Fotomodele. Ne trebuie inceputul. Daca avem inceputul am castigat partida. - Ce-ar fi sa avem zece fete pe scena la Fotomodele? - Si ce facem cu ele? - Nu stiu, ma, zece fete frumoase care sa sprijine cantecul. – Da, ma, da’ cum incepem muzical? - Auzi, hai sa fumam o tigara...

Puzzle-ul se rezolva greu. Arunca ideile pe masa. Nu te retine. Ne-a luat ceva timp sa ne dam seama ca solutia inceputului de la Fotomodele e continuta de cantecul insusi.
Gasca asta are insa ceva bun. Ceva care impinge lucrurile inainte si face repetitiile placute si eficiente. Am hotarat ca nimeni nu spune « nu » inainte de a face. Ai o idee muzicala? Imi imaginez ca e gresita sau simt asta, dar nu ti-o spun. Iau instrumentul si cantam. Si daca ideea ta e gresita te vei convinge singur, ascultand. Functioneaza. La 33 de grade e mai greu, dar functioneaza si acolo.

Momentul in care am gasit introducerea de la Fotomodele a fost asa: toate ideile aruncate in joc cazusera. Eram obositi si transpirati cand ne-am dat seama ca piesa contine toate partile insrumentale de care aveam nevoie. Gata orchestrate. E nevoie insa de toleranta si intelegere ca sa ajungi in grup la o concluzie fericita. Ma simt bine in asemenea momente. Sa functinezi in echipa tine de un soi de superioritate umana. Sa functionezi fara sa-ti reprimi egoul creativ. Sunt 33 de grade si aparatul de aer conditionat ne pacaleste doar mintile. Avem insa introducerea spectacolului si ne apucam de celelalte piese. E bine, desi parca se strange latul.

Prea multe de facut

Alina – o femeie de baza, casatorita cu munca si cu un sot, doi copii. Project manager.
Carina – a spus la revedere facultatii, vrea sa faca totul, strategie, on-line, implementare, uciderea somnului.
Paula – copywriting, personala, voluntara, schimbatoare, sensibila.
Mihaela – coregraf, mama de copil, muncitoare, talentata, insarcinata.
Cosmin – VJ, cool, ardelean, impasibil, rabdator.
Razvan – regizor de emisie, politicos, atent, metodic, la obiect.
George - stage manager, vocatie de inginer de sunet, timid, ambitios, multa disponibilitate.
Iulia – casual stylish working woman, contracte, facturi.
Jojo – tehnician de scena, experienta, prieten, suflet bun.
Stefan (Scheletu’) – tehnician de scena, stelist, sufletist, statornic, punker, supratatuat.
Akos – inginer de sunet, porfesionist, foarte orgolios, prea tanar.
Tamasz – inginer de sunet, locuieste in Ungaria, condescendent, profesionist.

Alina, ne-ar trebui zece fete frumoase pentru fotomodele. Din Brasov. Cauti si tu? Ideea e sa se intample repede. Nu e timp de repetitii. Mihaela se baga. Ce facem cu promovarea? La Cerb nu e publicul nostru. Carina, trebuie sa afle cat mai multa lume despre concertul asta. Visualurile de la Arene, da? Cosmin stie despre ecrane? Raul a vorbit cu Tamasz? Vine? Are rost? Da, are rost. E important sa fie Tamasz in carul de sunet, nu? Bai, intram in criza de timp, ce naiba. Sa vina toata lumea la repetitii, sa asculte piesele si sa vedem ce facem. Mihaela cand pleaca la Brasov? Avem sala de repetitii acolo? Hai, ma, pe bune, hai mai repede, nu ne iese asa. Va spun, nu e timp. Si daca ne facem de cacat e nasol. Eu vreau sa stiu in cat timp montati. Si sa va asumati chestia asta. Deci, trebuie sa avem minim cinci ore de repetitii cu probe, montare si momente repetate. Bai, fara cinci ore nu se poate. Alina, obtii? Set-up. Avem set-up. Set-up-ul de la Arene. Cine se ocupa? George, practicabile, probe de sunte. Cu Dani Klinger ati vorbit? Joi o sa facem un snur si toata lumea trebuie sa primeasca inregistrarea. Poate apuca Dani sa faca lumini. Cosmin, poti sa adaptezi vizualurile la ecranele de la Cerb? Cand se pleaca? Cati suntem? Sa fiti acolo de joi. Mihaela pleaca luni. Bai, va rog eu, schimbati mailuri ca nu e de gluma. Carina, ce se intampla pe Twitter? Si Facebook? Hai, ma, pe bune, cand vreti sa faceti conturile alea? Nu, nu stiu cu ce plec... Inca ceva. Tre’ sa luam in calcul ca daca Mihaela repeta cu fetele si nu iese va trebui sa renuntam la moment si sa gasim altceva. Nu se pot face lumini decat in noaptea dinaintea show-ului. Da, vreau sa si repetam cu fetele atunci. Cameramani o sa avem? Nu cred. De ce?

Intrebarile curg cu o viteza de doua ori mai mare decat cea a raspunsurilor. Timpul pare ca vrea sa ne stranga de gat. Toata lumea are si altceva de facut, in afara show-ului nostru. E din scurt, e prea din scurt. Gandul asta risca sa ne paralizeze. Usurarea vine de la ideea ca nu e cale de intoarcere. Cu toatea astea, oamenii ne-au spus "da"cc si ne miscam, incercam, ne luptam. Nu se vede nimic la orizont. E o ceata deasa si suntem o echipa care inainteaza greu prin mlastina. Tinem aproape si ne strigam unii pe altii ca sa ne asiguram ca mai suntem acolo. Ar trebui sa se vada scena deja, nu? Nu ne-am ratacit? Parca ar trebui sa se vada primul moment... Nu stiu ce sa zic... Ceata e groasa, ne miscam greu. Striga-i pe toti. Suntem aici? Raspunsurile vin unul cate unul. Haideti, va rog, nu mai e timp. Hai sa inaintam...

Primul snur

Primul snur nu a avut loc niciodata. Au fost mereu prea multe lucruri de facut. Nervii s-au intins la maxim si am renuntat sa-l mai facem. N-am trecut niciodata prin toate piesele fara oprire. - De ce schimbam acum? - Nu schimbam, ma, nimic, adaugam ceva. De ce adaugam? - Ca sa am eu o sarcina in plus si sa nu pot s-o duc? Bai, voi sunteti nebuni? - Stam de trei ore si cautam un cacat de arpegiator care nici macar n-o sa se auda. - E un detaliu de doi bani. - Eu zic ca detaliile fac diferenta. Ce daca stam. O sa fie bine. – Bai, sunteti nebuni, n-am facut niciun snur. - Am trecut prin toate piesele. - N-am trecut. - Tu stii cat o sa vorbesti intre cantece? Unde o sa vorbesti? Stii? – Da, stiu. Inainte de 17 ani, La Dumnezeu... si pe introducerea de la Porcu’. Si inainte de E plin de fete. - O sa vezi c-o sa vorbesti mai mult. Asa faci mereu. - N-o sa vorbesc mai mult. - Ba, io nu mai pot sa fac snur. Nu mai vreau.

Un drum catre munte

Am emotii. Nici macar nu mai lupt cu asta. M-am obisnuit, am emotii si basta. Ar trebui sa-l iau pe Cosmin cu mine catre Brasov. Il sun. Nu poate sa plece chiar acum. Rasuflu usurat. E mai bine singur in masina acum. Nu pot sa ies din ceata. Nu pot sa intrevad inca inceputul spectacolului. Asta ma paralizeaza. Ceva ma atrage irezistibil catre Brasov. Nu mai pot sa fiu departe de scena. Macar prin apropiere. Trebuie sa vad momentul fetelor. Alina spune ca e bine, dar vocea i-a sovait. Nesiguranta asta ma omoara. N-am vorbit cu Mihaela. Doar n-o sa-mi descrie prin telefon. Trebuie sa fiu acolo. O sa fie mai bine daca ajung. Eu am plecat ultimul. Am repetat la teatru si am plecat. E mai bine singur. Am bagaje cat pentru o saptamana. N-am putut altfel. E ca bulimia pe fond de stress. Pun benzina, mananc un sandwich. Sunt un om normal. Ma linistesc putin actiunile astea, dar ceata de la scena nu-mi da pace. Nu vrea sa se limpezeasca nimic. Nu vad momentul si gata. Bucegii imi par mai tristi fara zapada. - Alina, sunt pe drum. O sa vin direct la sala de sport. - Mihaela repeta cu fetele... Paganini, Concertul pentru vioara in re minor, Concertul pentru vioara de Bruch. Vengerov e un geniu. Ceva se intampla si, pentru cateva minute, intre Comarnic si Busteni, plec din timpul meu. Am amintiri cu drumul asta catre munte si ma trag spre ele. Un sarut, o speranta, un drum in noapte in cautarea unei himere, o betie pe strazile cu zapada sclipinda a Sinaii, Economad si alta iubire neimpartasita, prea timid, atat de fericit in apropierea ei, de ce nu indrazesti, de ce nu-i spui, o sa treaca timpul si-o sa regreti toate momentele astea. Nu, sunt aici, nu le regret, dar se bulucesc peste mine ca Prahova cand urla involburata pe undeva, pe aporoape de Valea Fetii acolo unde veneau ursii in copilarie. Ce pacat ca nu mai fac braga in Busteni.

O repetitie si o minune energetica

Noua fete frumoase si o sala de sport. Sunt frant de oboseala dupa un drum prea lung. Am emotii. Mihaela a repetat cu fetele doua zile. Stiu ca e putin. Ma prezint si rostesc “Tudor” de noua ori. Nu retin niciun nume. Hai, vedem momentul? Mihaela porneste cd-ul si fetele incep sa se miste. Alina e si ea in sala. Are emotii. Cand se opreste melodia, nu stiu in ce parte s-o apuc cu primele cuvinte. E dezlanat, fetele nu se sincronizeaza inca si multe lucruri sunt neasumate. Risca sa fie ridicol. Frica de ridicol ma paralizeaza. Mihaela se uita intrebator. A facut o structura de miscare foarte buna. Plus ca fetele nu sunt balerine. Sunt fete frumoase si dornice SA FACA. O fi indeajuns? Trebuie sa vorbesc, trebuie sa iau o decizie. Momentul nu poate, insa, sa apara asa. Nu ar fi bine deloc. Ma pregatesc sa vorbesc. – Bai, felicitari, foarte misto, e foarte bine, are energie. Credeti ca mai pot sa adaug si eu cateva lucruri? Fetele zambesc aprobator.

Si este un moment in care ceva magic se intampla cu mine. Oboseala ma paraseste brusc si incep sa spun tot ceea ce cred. Sunt insa cuprins de o energie pozitiva incredibila. Le spun fetelor ca pozele corporale sunt oarecum asemanatoare. Le invit sa diferentieze. Apoi, le rog sa nu faca altceva decat sa se simta bine si confortabil in corporalitatea lor. Sunteti frumoase, sunteti sexy. Nu va convine o ipostaza? Nu-i nimic. Cautati alta. Sunt convins ca veti gasi. Imi dau seama ca pe masura ce vorbesc aceasta intalnire se transforma intr-o repetitie de teatru. Da, asta e secretul, este teatru si ma simt ca pestele in apa pentru ca mie asta imi place sa fac, sa fac teatru, sa repet, sa caut, sa exprim in mii de feluri. Fetele sunt incredibil de receptive, ceata pare ca se risipeste. Andreea, vreau sa cazi pe jos aici si toata tema ta trebuie sa fie incercarea de a te ridica si de a ajunge la capatul podiumului, poti sa faci asta? Andreea ma priveste hotarat si incepe sa lucreze si arata bine. Intinde picioarele, te rog, miscari largi, mari care sa se vada. Antonia imi arata momentul din final, are pe dinauntru fata asta care de-abia trece a douaspea. Fetele incep sa puna intrebari, vor si ele sa schimbe anumite momente, Mihalea lucreaza cu ele. A facut minuni. Reluam, e mai bine, nu ne sincronizam inca. S-a depasit timpul de repetitie, imi cer scuze, dar stiu ca nu trebuie sa plec de aici pana cand nu avem momentul oarecum gata, cel putin la nivel de intentii. Decupati, va rog eu, decupati, miscari scurte si incremeniti in pozitii, da? Si intre momente nu vreau sa fiti voi, vreau sa ramaneti in personajele astea, se poate? Va rog. Bai, e foarte bine, sunteti prea misto ca sa nu iasa bine, da?

Vineri, 1 noaptea

Este 1 noaptea si energia magica nu pare sa ma fi parasit. O sa platesc chestia asta cumva. Raul e pe scena. Alina, George, Carina, Razvan. Vine si Klinger (lumini), Jojo, Scheletu’, Cosmin. Si fetele. Marcam scena. Un practicabil acolo, unul acolo. Ma cert usor cu Raul. Nu crede in pozitionarea asta. Spune ca e prea departe de public. Avem nevoie de spatiu, Raul, pentru fete. Plus ca imi trebuie si mie spatiu de joc. Raul: cred ca suntem prea departe. Tensiunea pluteste in aer. Nu renunt. Se monteaza practicabilele. Repetam cu fetele din nou. Una dintre ele ne-a parasit. A clacat sau s-a speriat. Ma sperie si pe mine asta. Ma enerveaza ca avem spectatori. Echipa tehnica, oameni din organizare. Suntem inca fragili si incercam sa ne ridicam in picioare si asta tine de intimitate. Fetele sunt obosite, nu se mai concentreaza. O singura data trebuie sa iasa bine prima intrare. O singura data daca iese, stiu ca va fi bine. Nu iese in noaptea asta. Mereu greseste cate una. Per total, e mai bine. Hai, inca o data fetelor, va rog. Inca o data si ne vedem dimineata. Ochii incep sa geama sub greutatea zilei si gandurilor. Andreea, Diana, Andreea, Stefania, Diana, Catalina, Oana, Antonia.

E trei si douazeci. Raul pleaca sa doarma. Trebuie sa vedem inceputul pe ecrane. Si prima situatie de lumini. Cosmin lucreaza inca. Danny Klinger la fel. E liniste in Piata Sfatului. Sute de lumini inteligente par ca se misca haotic. Privita de sus, de undeva de pe langa inscriptia luminoasa a Brasovului, Piata Sfatului pare ca gazduieste o nava spatiala esuata ale carei lumini au luat-o razna si echipajul e incapabil sa remedieze situatia. Cosmin se joaca pe ecran cu scrisul VAMA. Nu ne place cu galben si magenta. Mai simplu. Alb, negru, orange inchis, visina putreda. Strobo la lumini. Bai, va rog eu, pot sa vad si eu inceputul? Alea doua minute? Va rog. Ne sincronizam? Cineva da play. Se aude muzica din sala de repetitii. Parca e acum un an... VAMA incepe sa zburde pe ecranul urias. Luminile se ordoneaza si incep sa mature scena. STOP. Cosmin: - Gata, cam asa, desi as vrea sa mai pun niste granulatie pe sub scrisul VAMA si ceva zgarieturi.- Danny, putem sa dam si niste blindere pe spectatori la inceput? - Da, putem. - Bai, va rog eu, lasati-ma ca la sapte jumate vine lumina si nu termin.

E cinci si douazeci. Ceata se risipeste si strigatele echipei se disting din ce in ce mai clar.

Va urma