E 00:09. Stau in masina si privesc in gol. Mi-e greu sa cobor si sa scutur de pe mine ziua care a trecut. I-am vazut din nou pe sacali la televizor. Acum privesc in gol si-l ascult pe Domingo cantand Nessun Dorma. Si-mi dau seama, asa, cu ochii atintiti in gol, ca muzica este cel mai frumos cadou pe care Dumnezeu l-a facut omului. Pentru ca nu exista pasaport mai frumos pentru un taram al visarii decat muzica. Pentru ca e libertate, speranta, veselie si tristete, toate intr-una.
Si cum stau asa, cu ochii atintiti in gol, imi dau seama ca am nevoie de o poveste frumoasa, plina de speranta, cu final fericit. O poveste a unui erou care sa-mi duca mai departe visele asurzite de claxoane, terfelite de hoti si demagogi, calcate in picioare de blazare, vinete de loviturile primite de la nihilisti.
Am nevoie disperata de un erou modern, fie si pe o foaie de hartie. Un erou la care ei sa nu ajunga si care sa-si ridice sufletul din multime si sa pluteasca deasupra capetelor noastre ca un fulg care nu se topeste nici in soarele cel mai arzator. Am nevoie de un erou in care sa cred orbeste, sa fie gata sa moara pentru mine sa mi se impaienjeneasca ochii si sa jur ca voi muri si eu pentru el si ca n-o sa-l abandonez si impreuna cu mii de oameni care mai au nevoie sa-si salveze visele sa-l aparam si sa stam de veghe cand se odihneste, dormind un somn iepuresc de frica mortii venite de la hotii de vise.
Hotii de vise sunt puternici acum si si-au furat pana si propriile vise, daca le-au avut vreodata. Impanzesc ecranele televizoarelor, sunt amestecati in cerneala otravita a tipografiilor, zbarnaie in difuzoarele miilor de masini care isi tarasc incet destinele prin orasele acoperite de tristete.
Eroul meu are nevoie de mine, stiu, la fel cum disperata nevoie am eu de el. Am nevoie de povestea asta, cu rasturnari de situatie, tradari, o iubire ca un combustibil de avion care arde si-l impinge sa faca toate faptele mari, imense, uriase ca vocea lui Domingo sau notele lui Puccini asternute acolo pe hartie intr-un moment in care Dumnezeu, pentru a cata oara, vizita Italia.
Eroul meu nu exista acum, dar stiu ca daca am sa incremenesc aici cu privirea in gol si am sa ma concentrez am sa pot sa nasc prima celula din trupul salvator, acolo pe peretele din fata mea, se va naste sigur cand vor veni alte cateva sute de oameni langa mine, dornici sa-si scuture visele sau sa le dea la spalat.
O sa ne adunam pe un camp si din toate privirile noastre atintite intr-un punct fix se va naste eroul nostru, daca nu cumva e chiar unul dintre noi, care va insira cuvintele asa cum n-am putea s-o facem noi vreodata incat vom sti ca e el, dupa lucirea din privire, lucirea aia din privire care arde, privirea aia care lipseste de saptezeci de ani din tara asta.
Nu se poate sa nu existe privirea care arde si sfinteste, privirea de otel, de neindoit, fara indoiala de adevarata. Am nevoie de povestea asta si sunt prea obosit s-o scriu, deocamdata ati castigat, hienelor, dar va promit ca am sa ascult muzica asta pana cand am sa-l aduc in fata ochilor mei, in carne si oase, pe eroul care ma va scapa de voi, fie ca e el un profet, un taran sau un copil al carui embrion se hotaraste acum la o aruncare de zaruri intre ingeri.
Un fior mare ne va strabate pe toti in ziua aia si vor lasa capul in pamant de rusine cei care zilele astea ne calca visele plapande in picioare. Acum sunt obosit si trebuie sa ma odihnesc. Eroul meu n-a venit inca. Maine dimineata visele mele ponosite trebuie sa mearga la munca. Va trebui sa caut prin gunoaie, sa le hranesc ca sa nu slabeasca de tot si sa nu fie ucise de virusul distrugator pe care il raspandesc rasuflarile voastre lacome. Peste cateva saptamani visele mele si ale miilor de oameni care le mai au vor fi invinetite de atingerea miilor de stampile, oricare ar fi hartia pe care o vor pangari. Va fi o lovitura grea asa ca trebuie sa-mi intretin visele cu slabele-mi puteri ramase.
Dar stiu ca povestea ta exista si tu vei veni, nu se poate sa nu vii... de vreme ce Calaf a ghicit si inca exista Iubire.
Citeste...
Inchide
