Singur cu Sarah Chang

Sala Ateneului este goala. Privesc in sus, catre cupola aurita. E cerul gurii zeului muzicii. Sunt in randul patru. Eu si inca vreo sase persoane. Sunt singur, de fapt. Nici macar nu sunt in sala. Mi-am parasit corpul si mi-am rasucit incheieturile. Sunt o plastilina si ma pot modela dupa propria-mi placere. Sunetul solitar al viorii spinteca linistea lasand in urma dare de secunde stralucitoare. Trupul mi-e brazdat de un fel de hieroglife ale muzicii.

Sarah Chang repeta pe scena sonata de Franck. Este de nedescris calatoria pe care mi-o ofera aceasta fiinta miniona care se napusteste asupra viorii ca o trestie batuta de vantul aprig de dupa furtuna. Nu mai stiu pe unde am calatorit. Stiu doar ca a fost cu o viteza incredibila. Si foarte departe de pamant. Deasupra lumii, deasupra oraselor, calare pe fantezii care-si schimbau formele si culorile cu viteza curcubeului. Cu fiecare moment in care arcusul parasea corzile pentru mai mult de o secunda aveam senzatia ca ma voi scurge printre scaune, ca o sa ma fac apa ca Amelie, napastuit de linistea care isi aseza greutatea deasupra mea. Apoi, din nou sunetul acela cald, matasos si zimtat in acelasi timp, sunetul care intra in tine si rezoneaza cu plamanii si inima si gandurile.

Sarah Chang repeta si eu am privilegiul sa fiu in sala asta goala care peste cateva ore se va umple de oamenii ale caror respiratii si fosnete n-or sa mai fie liniste pura sculptata si biciuita de o vioara. Imi dau lacrimile, asa, simplu si dintr-odata. Sunt lacrimi de placere, e o nevoie inexplicabila de a plange, un planset care scurtcircuiteaza tot raul din tine, te spala de pacate, ca un fel de spovedanie smulsa de muzica, nu te poti opune, ingerii fac dragoste cu tine, o dragoste eterna, de-a pururi senina, nu pangaresti si nu esti pangarit, simturile tale se amesteca intr-un singur gand care-ti modeleaza creierul si sufletul, le amesteca si se naste ceva nou. Toate astea si inca vreo doua mii de senzatii m-au strabatut ieri dupa-amiaza si mi-am pus intrebari peste intrebari si inca ma mai intreb.

...................

Sarah si Andrew au cantat perfect. Detalii si o cronica specializata pe cruciadaculturii.ro Sunt oameni minunati. Au fost impresionati de public si, mai ales, de cladirea Ateneului. Andrew a spus ca pianul Steinway pe care a cantat e usor "soft", dar ca pentru dimensiunile salii si structura recitalului (vioara, pian) e ok. Apoi am ramas uimiti sa vedem cate stia despre Romania, situatia politica, caderea lui Ceausescu. Casa Poporului i s-a parut apogeul monstruozitatii arhitectonice. L-am dus apoi sa vada Biserica Stavreopoleos. Una calda, una rece. Am vorbit mult cu ei. Am vorbit si despre viitor. Doi artisti extrem de umani si de calzi. Atenti si condescendenti.

Revin la o teorie mai veche. Oamenii astia nu cunosc Romania care ne ucide pe noi. Prezenta lor cat mai frecventa in mijlocul nostru are darul magic sa ne schimbe. Daca in Bucuresti sunt afisate doua spectacole cu Toamna Manelelor si Regii Manelelor e rau. Daca apare si un afis cu Sarah Chang e mai putin rau. Daca peste cateva luni vor fi doua spectacole afisate cu Primavara Manelelor si Imparatii de la Valcea, dar vor fi si opt afise cu Sarah Chang, Berezovski, Repin, Jaroussky, Berliner Filarmonik, Evgeni Kissin sau Maris Jansons atunci va fi 8 la 2 pentru Cruciada Culturii. Important nu e sa darami raul, ci sa construiesti binele pana cand, la umbra binelui, raul se va evapora. Ieri seara Frumosul a luat cina la Bucuresti. Si se va intoarce curand.

Pe twitter Sarah Chang a scris asa:

I've played in some beautiful halls but wow...the Atheneum in Romania,exceptional!

Its a true jewel box of a hall....so gorgeous I couldn't stop staring at the artwork while playing!


Inca ceva. Au stat la autografe pentru toata lumea.


















Credite foto: Tomoaki Minoda