La revedere, Tudor

In fata mea sta un tanar desirat, slab cu ochi albastri luminosi. Sta pe pat in camera lui destul de simpla. Un pat si o biblioteca mare care acopera un perete intreg. O biblioteca din lemn masiv, maro. Undeva intr-un colt, sprijinita de un calorifer, e o chitara, iar pe fotoliu, un clarinet desfacut in doua bucati si niste portative. Mai e un clasor in camera, nu un clasor de timbre, ci o piesa de mobilier care gazduieste sertare de la A la Z in care sunt indesate discuri de vinil. E al tatalui sau, dar nu stiu prin ce intamplare a ajuns in camera tanarului firav. Discuri de vinil cu povesti si muzica clasica. Mai gasesti si bucati de muzica pop din anii '80. Un disc cu Lennon si McCartney e iesit din pluton. Tanarul sta pe pat cu un casetofon mare in brate si plange. Plange de-a binelea si asculta obsesiv acelasi cantec, Queen - Don't try so hard - de pe Innuendo. Deruleaza si plange. Este ziua in care Freddy Mercury a murit in urma unei pneumonii pe fondul infestarii cu HIV. Tanarul nu poate sa creada. In orice caz, nu vrea. Ma priveste cu ochii albastri, curati, se uita la mine de parca ma roaga sa fac ceva, sa schimb cursul lucrurilor. Nu pot sa fac nimic pentru el. As vrea sa-l iau in brate si sa-l alin, dar nu-mi sta in putere. Se ridica de pe pat. "If u're searching out for something don't try so hard" razbate din boxele casetofonului vocea zeului muzicii. Nu-i ajunge, vrea sa-l stie in viata, il vrea inapoi acolo in Londra intangibila despre care nu stie mare lucru pentru ca e de-abia primul an in care el e un adolescent roman liber. Dar stie ca Freddy iubea Londra si isi doreste sa-l stie din nou acolo pe langa Regent Street sau jucandu-se cu Wembley-ul. Se ridica pe varfuri si coboara de deasupra bibliotecii un geamantan lung si ingust. "If you're feeling kind of nothing, don't try so hard". Il deschide si scoate de acolo o clapa Casio una dintre claviaturile anilor optzeci, de jucarie parca. O cupleaza la priza si opreste casetofonul. Incearca sa cante cu degete firave, nesigure. Nu stie sa cante la pian, el face clarinet si chitara, insa incearca sa-si smulga durerea din suflet si vrea s-o faca pe clape asa cum l-a vazut el pe Freddy de atatea ori. Nu iese nimic, sunetele nu-l ajuta, nu-i poate aduce nici macar acest ultim omagiu. Sta acolo in genunchi in fata clapei de pe covor ca in fata unui templu la care accesul ii e interzis, o religie ce nu-i apartine, un zeu care nu vrea sa-l ajute. Ma uit la el, la mine e soare si primavara si oameni excesiv de politicosi isi soptesc amabilitati si se bucura de vreme. La el e noiembrie si isi plange idolul. Are un idol si-l plange si nu se gandeste decat la asta. Stia ca se va intampla, stia, dar nu credea ca il va chinui atat. Isi ia casetofonul, ca intr-o imbratisare plina de speranta si il porneste din nou. "One day you'll be a sergeant major" Ridica privirea spre mine cu ochii aia albastri curati - ma doare limpezimea ochilor lui - ochii tanarului viu care sufera la moartea unui om care devine legenda acolo, sub ochii lui, in camera mica, cu biblioteca, pat, fotoliu, clarinet si clasor. Nu de legenda are el nevoie, ci de speranta ca muzica aia se mai poate face macar o data. Macar un singur cantec, un acord, cateva note care sa mai starneasca in el emotiile alea. Cum sa mai iubeasca el pe muzica aia cand zeul ei tocmai murise? Tanarul se uita la mine de pe pat. Il privesc in ochi si nu ma pot opri sa admir cat sunt de curati si de deschisi. Nu e nici macar o umbra in ochii aia. Nu sunt pereti, nu sunt colturi sau strazi intunecate, e doar o imensa intindere de apa, o mare in care este imposibil sa vezi vreun nor care ar strica echilibrul dintre apa si cerul mijlocite cu gratie de linia orizontului.
Ma ridic de la masa si ma duc la toaleta. Ma uit in oglinda. Nu, n-am sa mai pot privi niciodata ochii aia albastri, curati. Nu, nu in prezent. La revedere, Tudor.