Sarkozy vs Gypsy. (ne)Lamuriri si making of

N-am niciun chef sa scriu asta, dar simt ca trebuie s-o fac. N-am avut timp sa spun nimic in valtoarea ultimei saptamani. Nimic legat de Sarkozy vs Gypsy. Am sa incep printr-o parabola, daca imi permiteti.

A fost o data un actor foarte bun de commedia dell'arte. Era unul din varfurile generatiei sale. Timp de douazeci de ani se specializase in Pulcinella. Orice spectacol in a carui distributie se afla era un succes garantat. Douazeci de ani de succese si comeddia dell'arte. Publicul il iubea, pur si simplu. Pana cand, intr-o zi, actorul nostru a intalnit un regizor faimos. Un regizor rus renumit pentru spectacolele sale de realism psihologic. Cehov, Strindberg, Ibsen. Cei doi s-au intalnit dupa unul dintre spectacolele actorului nostru. Impresionat, regizorul rus i-a spus: sunteti un actor foarte bun, dar eu va vad facand si altceva. Va vad in Livada de visini jucandu-l pe Lopahin. As vrea sa va ganditi si sa o luati ca pe o propunere. Si actorul nostru a acceptat. Pe scena unui teatru din Milano publicul lui va avea ocazia sa-l vada jucand in altceva. Ceva cu totul diferit. Era incantat pana la febrilitate. Vestea colaborarii s-a raspandit rapid. Publicul a aflat. Nemultumirea isi facea loc in sufletele celor mai multi. Cum e posibil? Anul asta nu trebuia sa joace in Sluga la doi stapani? Ne priveaza de un spectacol? Si ce e prostia asta? El sa joace Cehov? Uite asa se apuca unii sa-si dea cu stangul in dreptul.

Omul nostru isi vedea de treaba. Lucrul cu regizorul rus era fascinant, o bucurie. Muncea din greu ca sa-si anihileze stereotipiile. Intre timp zvonurile si nemultumirile se catarau unele peste altele formand, ca o retea nevazuta, prejudecata colectiva. E adeavarat ca nu toata lumea privea aceasta colaborare ca pe o greseala de cariera sau o pierdere insemnata. Doar ca, acestia din urma nu se grabeau sa-si dea cu parerea, prin urmare nici nu se prea faceau auziti. A venit seara premierei. Actorul nostru a fost un Lopahin excelent. Si de nerecunoscut. Intr-adevar, regizorul rus avusese fler. Cand s-a tras cortina publicul era confuz. Oamenii nu stiau daca rolul din seara asta era o pierdere sau un castig. Ei il voiau inapoi pe Pulcinella. Mai mult, unii dintre ei privisera cu durere cum Lopahin nu arata ca Pulcinella, nu e expresiv si nu-si trage colturile gurii in toate directiile. Practic, nimeni din cei care venisera la teatru sa-l vada pe renumitul actor italian de commedia dell'arte interpretand un rol intr-o piesa de Cehov nu privise spectacolul. Povestea mea nu se sfarseste aici, dar ceea ce a urmat nu mai are foarte multa relevanta.

Daca m-a intristat ceva zilele astea este superficialitatea si virulenta dintr-o gramada de comentarii. Am ramas surprins sa vad ca argumentele care ar trebui sa dubleze un enunt sunt in majoritatea cazurilor inexistente.

Am ramas perplex sa vad ca lumea nu mai face nici macar un minim exercitiu de filtrare a unei informatii. Oamenii sunt dezamagiti sau scarbiti fara sa-si puna probleme. Cele mai simple intrebari refuza sa apara. Exista doar enuntul. Clar si raspicat si de multe ori injurios.

Cand faci un cantec cu adresa, un pamflet, cand e vorba de o directionare precisa, oare nu e normal sa apelezi la arsenalul muzical cel mai potrivit? Daca faci un cantec despre tigani si Sarkozy oare trebuie sa te gandesti sa inregistrezi cu Cristian Mandeal si Filarmonica George Enescu pe ritmuri de bolero? Rostul productiei muzicale nu e acela de a imbraca un mesaj in ambalajul cel mai potrivit? Sunt intrebari retorice, nu va obositi sa raspundeti.

Am ramas uimit sa vad cat de multa lume si-a pus problema autenticitatii filmuletului cu Cabral. Am fost si mai uimit sa constat ca in urma "stenogramei" cu Stanca nimeni nu a catacdisit sa verifice sunandu-ma, dar toti s-au inghesuit sa preia, sa publice si sa comenteze. Apoi, am ramas din nou uimit sa vad cum o farsa poate avea dimensiuni de dezamagire existentiala in cazul multora. Mi-am pus problema sincer daca noi, romanii, mai stim sa facem diferenta intre adevar si farsa. Pentru ca, daca nu stim, atunci chiar nu mai conteaza nimic, nici macar cine castiga alegerile.

Incep sa cred ca polemicile pe internet sunt pentru unii similare cu sosirea circului in orasele de provincie. La asa ceva nu poti sa lipsesti, iar daca lipsesti tot satul o sa te creada prost si tu n-o sa poti participa la discutiile de peste an. Numai ca fervoarea cu care oamenii se grabesc sa participe activ la aceste polemici, fie ca au sau n-au treaba cu subiectul, nu mai are legatura nici cu logica, nici cu decenta.

Randurile astea nu sunt o pledoarie in favoarea cantecului nostru. Nu incerc sa-l apar. Nicidecum. Cred ca este un cantec foarte bun, in categoria din care face parte. Mai mult decat atat, ma simt liber ca pot sa apelez la forme de expresie diferite, ca pot sa ma distrez alaturi de o echipa foarte tare si sa fac ceea ce imi place la momentul la care imi place. Aceste randuri nu sunt scrise nici in numele Vama. Este blogul meu personal. Cred ca baietii nici nu-si fac probleme. Ei fac muzica si atat. Si se bucura de asta.

Randurile de fata sunt insa o pledoarie in favoarea decentei si a logicii si, de ce nu, a tolerantei. Ma gandesc ca daca fiecare dintre cei care se napustesc sa comenteze doar pentru ca nu se cade sa lipsesti de la spectacolul circului si-ar reprima impulsul initial si ar sta pret de cateva zeci de secunde pe ganduri, am avea un spatiu virtual mai normal. Iau in calcul insa si ca sunt oameni pentru care aceasta "napusteala" este singura bucurie si atunci n-as putea decat sa-i compatimesc. Sper ca sunt foarte putini.

In incheiere, cateva concluzii:

Pot sa inteleg dezamagirea unui fan in fata unei schimbari de stil. Ce nu pot sa inteleg este tonul cu care se declara dezamagit. Pentru linistea tuturor, Vama nu-si schimba stilul.

Celor care n-au inteles inca, le spun raspicat: VAMA nu este VAMA VECHE. Si nici nu va fi vreodata. Vom interpreta cantece VAMA VECHE in concertele noastre, dar compozitiile VAMA sunt marcate de colectivul din care fac parte ACUM.

Pot sa inteleg ca multe din comentariile negative sunt o declaratie de iubire. Si eu va iubesc, dar hai sa ne-o spunem frumos. Daca tot am ajuns la concluzia ca ne iubim atunci inteleg ca asteptarile voastre de la felul in care se promoveaza un cantec marca VAMA sau cele legate de muzica noastra erau inalte (cat de subiectiv!!) si asta ne onoreaza, dar mai cred si ca o sa puteti trece cu nonsalanta peste asta.

As vrea sa le multumesc celor care au comentat pertinent si s-au gandit de doua ori inainte de a scrie ceva. Mai ales celor care au inteles exact demersul nostru. Cred ca sinteza au facut-o cel mai bine cei de la RFI: Un cantec romanesc, cu accente tiganesti, pentru urechi frantuzesti.

Inchei spunandu-va ca am muncit mult la acest cantec, ca munca intr-o echipa ca VAMA si alaturi de toti ceilalti colaboratori a fost placere. Am muncit, ne-am distrat, ne-am facut meseria.

Ca sa inchei intr-o nota mai vesela, iata unul din momentele de "lucru". VAMA si Victor Dinca la tambal.