Dicteu de parc

Adevarata tragedie s-ar intampla cand copacii nu s-ar mai indoi sub povara vantului. Sau daca cerul n-ar mai fi albastru, atat de albastru. O tragedie ar fi sa percepem acest albastru la fel. Daca albastrul meu ar fi egal cu al tau asta ar fi o adevarata tragedie. Stau in parc si o alta generatie galagioasa trece pe langa mine. Si-mi dau seama ce obositor e sa incerci sa fii profet. Cred sincer ca Iisus a fost fiul lui Dumnezeu. Pentru ca se comporta ca si cum a invatat din toate greselile milenare ale semenilor lui. Or un om normal nu invata din greseli. El practica repetitia. Mai trece prin fata mea un barbat pe role care-si plimba copilul impingand un carucior. Copacii se indoaie batuti de vant. Eu incerc sa stau drept in fata deciziilor mele. Inutil. Sentimenul asta perfid care-ti da senzatia ca decizi. Putere. Corporatie. Constructie. Echipa. Pozitivism. Pozitiv. Pozitiv. Masinile au invadat piata copilariei mele. Acum douazeci de ani nu erau masini. Si nici pungi pentru rahatul cainilor. Asta e un lucru bun. Desi asta va duce la disparitia mustelor verzi. Imi dau tarcoale doi porumbei. Cine stie ce destine or mai fi survolat azi? Zece minute pe o banca in parc. E un lux pe care mi l-am permis fara sa vreau.
Sent via BlackBerry from Vodafone Romania