Bye, bye, Toca.

Alexandru Tocilescu este primul regizor care mi-a incredintat un rol principal. Cu ajutorul lui am debutat la Teatrul de Comedie in Mireasa Muta de Ben Johnson. Interpretam rolul lui Spirt, un tanar rebel care ii joaca feste unchiului sau posac si surd in speranta ca il va determina sa renunte la avere in favoarea lui.      - Hai, ma la Comedie ca am nevoie de un pletos asa ca tine! Si rocker! E misto ma si vreau sa fie un soi de musical, hai! Asa l-am cunocut pe Alexandru Tocilescu.

Tocilescu era un cinic inteligent plin de umor. Umor negru, adesea. Pana la urma numai prin cinism si-ar fi putut domina constanta suferinta.

Cei care l-au cunoscut indeaproape sunt convins ca au descoperit adesea un om bun. Bunatatea lui razbatea dincolo de zidul de zeflemea inteligenta de care te loveai la o privire mai superficiala. Daca insa te apropiai cu atentie puteai sa vezi bunatatea cum strabate cu raze de lumina prafuite prin cele cateva gauri imprastiate in zid. Cativa cred ca au avut privilegiul asta.

Eu ii datorez acel spectacol si amintirea unui om de la care am invatat muzica si am auzit prima data de Vladimir Nabokov si Lolita. Iubea enorm muzica si asta l-a facut un regizor atat de special. Toca. Nu sunt foarte multe de spus. Imi pare atat de rau ca s-a intamplat asa abrupt. Imi pare ca si Toca e o victima a unei lumi atat de radicale in nepasarea ei. Voi ramane cu rasul lui molipsitor care il facea sa se zgduie pana la tuse, medalionul de argint fara de care nu poti sa-l concepi pe Toca si replicile lui ascutite ca o raza de laser. Si voi mai ramane cu privirea blanda si profunda. Acum stiu. Privirea lui Toca ii imblanzea cinismul astfel ca te intorceai de fiecare data la el cu drag, uitand ca ai fost taxat. Tind sa cred mai mult in privire decat in cuvinte.

In Mireasa Muta cantam cu totii intr-un fel de grand finale: Gata ai scapat du-te linistit in pat / Leagana-te-n somn preatristule domn / Bye, bye, domnule Posac / Bye bye sa ne vedem in Rai!

Sper ca Toca a privit moartea in ochi cu acelasi tip de sfidare vesela cu care i se adresa in timpul vietii. Bye, bye Toca, bye bye!

Bungee jumping

Cateodata Dumnezeu ma ridica deasupra orasului... ma apuca usor cu mainile Lui mari, ca pe o firimitura de paine care strica perfectiunea unei mese de bucatarie proaspat curatate...
Atunci pot sa vad orasul de sus, de foarte sus, acolo unde e liniste. Ma asaza apoi Dumnezeu cu grija pe vreo strada pierduta in ceata, iar eu fug, scap ca un gandac surprins intre rosturile placilor de gresie, ma ascund speriat de maretia care s-a pogorat asupra mea...

Ma furisez prin holuri insalubre si decrepite, ma imbat spre uitare in carciumi sordide unde suferinta amorteste si spera, ma uit chioras la posesorii de fericire si imi vine sa-i lovesc si sa-i jefuiesc insa mi-aduc aminte in ultimul moment ca nu pot sa-i deposedez de haine care mie nu-mi vin. Ma trantesc prin balti si ranjesc privind la gleznele grabite ale domnisoarelor care traverseaza marele bulevard...

Din cand in cand starnesc dezgust, oamenii ma scuipa, eu ma inraiesc si caut alte strazi mai ascunse, mai periculoase, la limita vietii, strazi unde se intalnesc toate duhorile abandonului si degradarii, unde ragaiala e zambet si grohaiturile sunt respiratie, strazi cu femei uitate de viata si betivi abrutizati, strazi unde mizeria creste din pavaj ca o iarba de neoprit si copiii invata lectia urii, acolo nimeni nu intreaba si nimeni nu viseaza... oamenii se tarasc si ma tarasc si eu alaturi de ei. Nu e lupta, e inclestare si uitare... am nevoie sa uit ca sa renasc, ma prabusesc, decad, trupul meu devine din ce in ce mai vulgar, insa in buzunarul de la piept pastrez o fotografie care sa ma ajute sa ma intorc la suprafata cand ranile mi se vor fi vindecat...

E un joc mortal insa, de fiecare data cand cred ca sunt aproape sa pierd, Dumnezeu ma ridica din nou deasupra orasului, sus, foarte sus, acolo de unde viata oamenilor devine amuzanta si inutila, fara miza si fara castigatori, astfel incat pare ca merita sa fie traita. De acolo de sus nimeni nu se vede bine, e doar o tesatura abstracta de suflete fara sens. De acolo din inaltimi, cu degetele lui Dumnezeu stranse in jurul gulerului meu, inteleg ca nici moartea si nici viata n-au vreo mare semnificatie astfel incat n-are rost sa te framanti...

Cand Dumnezeu simte ca m-am linistit ma pune jos din nou, cu delicatete, iar eu caut sa scap ca un gandac de bucatarie...

In memoriam Ioan Chirila

Astazi se implinesc doisprezece ani de cand a plecat dintre noi Ioan Chirila, cel mai important gazetar de sport pe care l-a avut Romania. Colegii lui l-au supranumit "patriarhul presei sportive din Romania". Eu sunt fiul lui si sunt mandru de asta. Dar astazi nu din calitatea de fiu scriu aceste randuri. In societatea noastra mediatica prea adesea oamenii aleg sa-si exteriorizeze sentimentele pana la exhibitie. Sau sa disimuleze sentimente. Daca as impartasi starea mea in aceste momente s-ar gasi cateva fituici care sa-mi puna in gura cuvinte scoase din context numai bune de hranit un public avid si indiferent in acelasi timp. Avid de senzational, indiferent la orice e menit sa sensibilizeze sau sa dea de gandit. Asa ca voi vorbi despre gazetarul Ioan Chirila care si-a inceput cariera ca traducator din limba rusa fiind absolvent al Facultatii de Drept. Apoi a inceput sa colaboreze cu Sportul Popular care mai tarziu a devenit ziarul Sportul unde Ioan Chirila avea sa ajunga in scurt timp cel mai iubit editorialist. Dupa revolutie ziarul s-a transformat in Gazeta Sporturilor si "Nea Vanea" a mai activat acolo -inclusiv ca director al Gazetei pana in 1997 - cand a fost invitat si s-a alaturat echipei Pro Sport ca senior Editor. A scris 29 de carti de sport, veritabile romane pe care multi dintre noi le-au citit cu sufletul la gura, fie ca e vorba de "Nadia", "Viata la Puls 200", "Si noi am fost pe Conte Verde, Espana 82 sau "Rasucind fusele orare". Nadia a fost un best seller al acelor ani fiind editata in 345000 de exemplare, un tiraj mare chiar si pentru acele vremuri in care cartea nu era concurata de alte mijloace media. Mai multe generatii de jurnalisti sportivi au crescut cu cartile lui. Imi aduc aminte editia ziarului care comemora moartea lui Ioan Chirila. In ultima etapa a vietii sale profesionale, la Pro Sport, a fost inconjurat cu dragoste, admiratie si respect de o echipa care se bucura sa-l asculte si sa fure de la el. E recunoscut faptul ca Ioan Chirila avea o memorie infailibila care dublata de un talent extraordinar de povestitor ii strangea adesea in jurul lui pe toti tinerii gazetari de la Pro Sport infometati de trecut fotbalistic povestit in maniera lui Nea Vanea. Tolontan, Cartianu, Vochin, Mitran, Geambasu si multi altii sunt tot atatia gazetari care au crescut si in preajma lui Ioan Chirila. Au trecut ani si viata s-a schimbat. Nu stiu cati isi mai amintesc ca astazi a incetat din viata cel care le-a fost model si pe care l-au admirat cu vocatie de studenti indragostiti de profesorul lor. Nu stiu cine isi mai aminteste cat de mult insemnau textele si cartile lui Ioan Chirila. Memoria oricarui om trebuie intretinuta. Asa am ajuns sa organizam Premiile Ioan Chirila care reprezinta un reper al profesionalismului in jurnalismul sportiv romanesc. Chiar daca de multe ori am ramas dezamagiti de orgoliul eliberat adesea de catre participanti si nu de putine ori am fost acuzati de partinire si subiectivism am ales sa mergem inainte tocmai din dragoste si respect pentru ce a fost Ioan Chirila. Astazi se implinesc 12 ani de la moartea lui. As fi vrut sa scriu mai frumos. As fi vrut sa fiu mai profund. Dar nu as fi putut s-o fac decat in absoluta sinceritate. Nu-mi permit. Fituicile ar fi speculat momentul si n-am vrut sa dau curs unor atare situatii. Era pe 21 noiembrie dimineata devreme cand Ioan Chirila a plecat dintre noi. Acea editie a Pro Sportului dedicata plecarii lui a fost cea mai frumoasa din istoria ziarului( e desigur o opinie subiectiva). Toti "copiii" lui au simtit nevoia sa scrie si toti au scris emotionant, cu talent, cu atentie si din nou cu mult talent. Era ca si cum o rafala de inspiratie magica bantuise intreaga redactie rascolind totul in jur si lasand pe mese cateva texte fantastice. Poate ca e cel mai potrivit sa inchei cu articolul lui Catalin Tolontan la o zi dupa disparitia lui Ioan Chirila(22 noiembrie 1999), un articol care ma scuteste de incercarea probabil ratata de a ma ridica la inaltimea unui text demn de ceea ce a insemnat tatal meu pentru mine. Asa ca va invit sa cititi mai jos articolul lui Catalin:

Aviz amatorilor

Era inca prea tanar ca sa stie ca memoria inimii evita amintirile dezageabile, exaltandu-le numai pe cele placute, artificiu gratie caruia reusim sa ne suportama trecutul.

G.G. Marquez - Dragostea in vremea holerei

Noul videoclip VAMA - Copilul care alearga catre mare

Daca va place, dati-l mai departe pe Facebook: