Making of copilul sau doua saptamani de fericire (6)

 Ma intreb cateodata ce am fi fost fara Lumina.

Adriana era pozitiva si sceptica. Max era ingandurat. Bogdan facea bugete. Doina Levintza este un creator cu C mare. Apelasem la ea ca intotdeauna cand vrei sa fii sigur ca lucrurile o sa mearga bine. Doar ca Doina are un defect: nu poate refuza pe nimeni. Si asta o aduce mereu in situatii limita. Pe ea si pe noi. N-ai cum s-o gasesti pe Doina libera. Doina munceste. Permanent. N-a fost altfel nici de data asta. Ne-am vazut printre picaturi vreo douazeci de minute miercuri seara inainte ca eu sa plec la Cluj. Inainte de filmarea de sambata cand aveam nevoie de costume. Casa Doinei este un muzeu. Mi-as fi dorit sa fi intrat in ea cand eram copil. As fi privit cu ochi mari rochiile uriase, incremenite, asteptand parca o rasuflare magica sa le readuca la viata, sutele de papusi incremenite pe scari in pozitii nefiresti alcatuind un tablou vivant, mirosul de piele buna impregnat pana si in pereti, zeci de scule de pielarie si cizmarie adunate de cateva generatii, bucataria provensala plina de viata, sute de fotografii din sutele de momente in care Doina a facut istorie...da, un copil ar visa luni in sir la casa Doinei ca la Castelul Palarierului.

Viata fierbe in tot muzeul asta dezordonat si luxurios, nu e ora din zi la care sa nu gasesti pe cineva la Doina. Prieteni, clienti, actori, colaboratori. I-am fortat atentia pentru cateva minute. O poti pierde foarte usor pentru ca nu pare sa impartaseasca acelasi prezent cu tine, e undeva mai sus, are aerul ca nu te asculta si priveste undeva dincolo de capul tau, in departare, in timp ce tu incerci sa spui ce vrei asa cum incercam eu in clipele astea putine pe care le aveam la dispozitie. De fapt te asculta exact atat cat are nevoie sa se agate de o imagine. Asa incercam si eu sa-i vorbesc Doinei, in imagini, si in acelasi timp sa ma conving pe mine ca asta vreau cu adevarat. I-am vorbit despre un rege fara timp si fara un costum explicit, nimic care sa-l dateze. I-am spus ca ma gandesc la un fel de Romanov scapatat si atunci i-au sclipit ochii. A fost de acord ca nu trebuie sa vina de nicaieri costumul regelui. S-a entuziasmat si a adus o bucata mare si lunga de tifon. Ador tifonul, mi-a spus. E un material superb. Ma chinuiam ingrozitor. Nu puteam sa vad ce vedea ea. Eram in intuneric. Stiam, doar ca am incredere.

M-a pus sa ma infasor cu bucata de tifon: - Uite ce bine, iti vine. Am aprobat, incert. Am cazut de acord ca numai coroana trebuia sa fie un element concret. Un rege scapatat al niciunei epoci. Am plecat de la Doina dupa ce am baut un pahar de porto intrebandu-ma ce naiba o fi cu tifonul ala. Dar stiam ca o sa fie bine. La Cluj, starea mea de agitatie a crescut. Mai erau doua zile si una din ele eu mi-o petreceam pe drum. Am inceput sa-l bombardez pe Bogdan, voiam sa vad toate obiectele de recuzita, scenografia, scenografia. Scenografa parca traia in alt timp decat mine. Trimiteam mesaje peste mesaje, raspunsurile veneau greu si in doi peri, primeam poze incomplete. Eram disperat sa-mi creez o imagine cat mai aporape de final si mi se parea ca nimeni nu ma ajuta. Mi se parea ca pierd controlul pe masura ce imi doream din ce in ce mai mult sa-l pastrez. Sunam de cate trei ori p fiecare pentru nu stiu ce detaliu. Incercam sa inchid ochii si deodata ma fulgera cate-un gand. Cum ar fi sabia regelui. Am inceput sa-i explic ca sabia trebuie sa aduca neaparat cu sabia lui Carol, sa se uite pe net, sa vada, sa se documenteze. Sabia se vede mult in clip si trebuie sa fie autentica. Apoi asteptam ca un indragostit irascibil si zvapaiat care asteapta o veste de la iubita lui. Si iarasi liniste pe frontul de la Bucuresti.

Nu-mi aduc aminte daca la Cluj sau la Bucuresti am primit storyboardul. Stiu doar ca afost un sentiment de usurare. Incepeam sa vad...Si imi placea ce vedeam. Erau toate cadrele discutate la decupaj. In noaptea dinaintea filmarii de la mare am ajuns acasa tarziu. Lucrurile erau amestecate. Rebengiuc era incantat de costum, Matei la fel. Dealtfel Matei si-a afirmat plenar intentia de a se muta acasa la Doina Levintza. Vremea insa se anunta rea. Erau sanse de ploaie si de burnita noaptea iar dimineata ne astepta un cer cu nori. Apoi spre dupa amiaza incepea ploaia serios. M-am gandit sa amanam. Era greu. O echipa intreaga astepta sa plece la 4 catre mare. Ramane sa filmam, am zis. Plus ca aveam si sabia regelui. Un motiv in plus. O vazusem si pe cea de lemn. Era 12 noaptea cand am deschis usa casei mele.

Colegii mei probasera hainele pentru clip. Erau cool. Eu eram singurul nehotarat. Mi-am inghesuit o gramada de haine intr-un geamantan, m-am invartit inutil prin casa am dormit trei ore si m-am trezit pe autostrada conducand spre mare. In masina cu mine Carina(Agentia de Vise), Gelu( claparul Vama) sotia lui, Elena si Matei care dormea dus. Nu parea sa ploua. Cat inca era intuneric era bine. Marea ne-a purtat noroc de la un capat la altul. Cand am ajuns dimineata norii se fugareau cu soarele. Singura data cand soarele si-a facut loc printre ei a coincis cu momentul cel mai important: Victor Rebengiuc alergand catre mare intr-un cadru larg. Cand Rebengiuc a aparut imbracat pe plaja in costumul regelui i-am multumit Doinei in gand. Era impecabil. Din tifon. Culorile se pierdeau perfect intre nuantele alb sau bej murdar ale nisipului si marea cand vanata, cand verde. Ma intreb cateodata ce am fi fost fara Lumina.