Cuvintele dor, nu-i asa?

Va rog sa citit mesajul de mai jos.

Buna ziua, numele meu este Alexandru si am 13 ani. V-am sunat pentru ca imi doresc sa vorbesc cu cineva despre problemele mele. Simt ca nu mai suport. Colegii mei de clasa mi-au facut viata un cosmar, care nu se mai termina niciodata. M-am saturat sa rada de mine tot timpul. M-am saturat sa se stranga in grupuri si pe mine sa ma izoleze, sa nu aud nimic din ce vorbesc. Imi spun intruna ca sunt prea gras, ca arat ciudat, ca sunt “un sac cu grasime”, ca mananc mancarea intregii familii si multe alte rautati.

De cate ori suntem in pauza si vreau sa imi mananc pachetul, ei vin spre mine si imi indeasa sandviciul pe gat, iar in momentul acela eu ma inec si mi se face rau. Am rugat-o pe mama sa nu mai imi dea pachet, insa mi-a fost teama sa ii spun motivul. Asta ar mai lipsi, sa vina si mama la scoala, ca atunci chiar ca voi fi bataia de joc a tuturor. Din cauza lor, am ajuns sa ma simt vinovat ca mananc. Sunt zile in care nu vreau sa ma mai duc la scoala, in care as vrea sa plec undeva unde nu ma cunoaste nimeni – poate o alta clasa- si sa o pot lua de la capat, sa leg prietenii si poate astfel nu va mai rade nimeni de mine.

Poate ca dumneavoastra vi se pare un lucru nesemnificativ, insa din cauza lor, mie imi vine uneori sa mor, sau macar sa imi provoc suferinta, poate asa le va fi mila de mine si nu se vor mai comporta asa. Chiar nu stiu ce sa mai fac. Poate pentru ei este amuzant, dar eu ma simt un copil foarte ghinionist pentru ca mi se intampla toate astea.

Testimonialul e luat de pe  www.cuvinteledor.ro, site-ul campaniei initiate de Romtelecom, "Cuvintele dor, nu-i asa?". In cadrul aceleasi campanii ne vom intalni luni la ora 19:00 in Music Club cu tineri intre 14 si 18 ani ca sa vorbim despre violenta fizica si verbala. Eu voi fi prezent pentru a va impartasi din experientele mele si sper sa veniti cat mai multi.

Câteva gânduri înainte de lansare

E frig astăzi pe blog. Textele au plecat într-o carte. Nu toate. Au mai rămas câteva pe aici, dar ele se simt stinghere, ca și cum ar fi participat la un protest de amploare și deodată lumea a părăsit piața, lăsând câțiva ultrași idealiști să se lupte cu sistemul. Dar textele care au plecat, au plecat într-o lume mai bună. Acolo, între coperțile cărții, e mai cald. Textele își țin de cald unele altora. Când cartea este închisă paginile se lipesc iar cuvintele ajung să se îmbrîțișeze. Unele chiar se sărută. Se îndrăgostesc unele de altele. E o apropiere care nu ține cont de venituri, statut social, diferențe culturale. "Tamplar" se poate săruta cu o crizantemă, "șurub" se împrietenește cu "delfin", "înger" se cuibărește în "vânt".

M-am întrebat întotdeauna care e rostul acestui blog. Răspunsurile sunt mai multe și nu pot să neg că el e o parte frumoasă din viața mea. Lipsea ceva. De multe ori am avut senzația că scriu degeaba. Că nu e locul textelor mele aici. Eu nu știu să fiu blogger în adevăratul sens al cuvântului, naiba știe ce o mai fi și asta, de parcă vorbim despre o profesie. Mi se pare aproape impudic că internetul a facilitat accesul oricui la a-și striga în gura mare opinia. De parcă toată omenirea ar avea ceva de spus. Pardon, de parcă toată omenirea ar avea ceva relevant de spus. Mi s-a parut mereu că blogger-ul ar trebui să fie o persoană care știe mai mult decât alții. Eu nu știu mai multe decât alții așa că am ales să mă scriu pe mine. Să-mi scriu propriile povești. Să mă bucur de traficul gândurilor mele. Dar toate lucrurile astea erau ușor nepotrivite pentru un blog. Blogul are de-a face cu prezentul. Eu vreau să am de-a face cu toți timpii, nu doar cu prezentul. Mai ales că prezentul e puțin obosit, în cazul României. Textele mele nu sunt pregătite să dea nas cu stropii de noroi care sar din bălțile internetului nostru. Ele habar n-au unde se află și nici nu știu prea bine pe unde să meargă. E un trafic infernal cu care nu sunt obișnuite.

Salvarea lor a venit cu această carte care le-a adunat pe toate, le-a oferit un adăpost, o masă și multă dragoste. Sper că se vor simți bine în noua lor casă. Hârtia e proaspătă, cititorii nu sunt agresivi.

Încă ceva. Celor care vor căuta să descopere textele mele în cartea care se lansează duminică la Gaudeamus le adresez o mare rugăminte: vă impor, nu îndoiți paginile ca sa vă păstrați semnul. Cuvintele suferă. Suferă însăși cartea.

Ne vedem duminică. La ora 15