Este 8 30. A murit doamna Duțescu, sună anunțul sec, oricine ți l-ar comunica. Mă uit buimac la telefon și încep conversația. Ar trebui să curgă amintirile sau să se rostogolească o lacrimă. Nimic. Doar o imensă dorință de a dormi din nou. Da' asta nu iese. Când oamenii mor, nu funcționează somnul. Poți să vrei să uiți cât vrei tu. Doamna Duțescu a murit. Propoziția e acolo ca un ad pe internet care are X-ul pre mic ca să-l poți bifa. Anunțul nu se închide. Doamna Duțescu a murit. - Prima dată când ai venit la mine eram în concediu, n-aveam niciun chef să te primesc. Ai sunat la ușă și când ai văzut că nu-ți răspund, te-ai urcat pe gard. Și m-ai văzut în curte. Nu mai aveam ce să fac.
Eram mic, au fost primii mei noduli pe corzi. Mereu am avut probleme cu vocea. Și ea a fost acolo cu puterea ei fantastică de a-mi da încredere. La început o enervam. - Ce tot întrebi de ce?, zicea. Că așa vreau eu, de aia. Apoi a început să-mi explice. Eram prea mic ca să înțeleg câtă nevoie am să înțeleg.
Aveam 22 de ani când am început totul: muzica și teatru. Au fost timpi morți, am dispărut din viața ei, însoțit, aproape marcat om la om de aroganța tinereții, de siguranța că nimic nu ți se poate întâmpla dacă ai succes. Dar ajungeam, mereu, invariabil, în fața pianului negru, cu jumătate de coadă, pe care probabil că tronează și acum, pentru mulți ani de acum înainte, clopoțeii de sticlă, suveniruri de prin lume pe care iubea să le adune peste capacul negru al pianului. - Hai, ușor, mim-mam-oa-oa-oa. Pune sunetul sus, lasă laringele jos, limba jos. - Pune suntetul sus! În mască. Zece ani mi-a luat să înțeleg ce înseamnă asta. Se plimba fetița pe acolo. Fetița era maidaneză, era mică și neagră cu pete albe și devotată. A fost apoi Linda, care mă iubea mult, deși nu mă vedea des. Și eu o iubeam pe Linda și o iubeam și pe doamna Duțescu care devenise o parte prea prezentă în viața mea.
Privești dealurile cum se mișcă odată cu mașina. Transilvania sau Dobrogea. Galați, Iași, Cluj, Constanța, drumuri interminabile către "cântările" noastre. - Sărumâna, facem? - Unde ești, mă? - Sunt pe drum spre Alba Iulia, doamnă. - La cât cânți, mă? - La opt, doamnă! - Și dormi acolo? - Nu, mă întorc după cântare! - Aoleo, vai de capul tău! Hai să facem! Poate că acest "hai să facem" era mai important decât orice am fi făcut după aia. Acel "hai să facem" care conținea toatea atributele siguranței, perfecțiunii. O să facem vocea ta să sune bine și în seara asta, iar mâine dimineață o să fii perfect, gata de cântat. Plasa de siguranță era acolo. Visul oricărui cântăreț. Să fie bine după concert. Puterea ei de a da încredere, era aproape enervantă.
Am petrecut sute de ore în fața pianului. Eu și o mare parte din soliștii din România. Avea metodă doamna Duțescu. Moare o parte din viața ta. E idioată formularea pentru că e prea folosită. Dar găsește alta mai bună acum. Moare o parte din viața ta. E idioată formularea, că tu suferi și vrei să împarți cu cineva asta, iar când scrii "moare o parte din viața ta", lumea fuge ca de o telenovelă, dar pe bune că nu am timp să caut ceva mai plastic, mai bine scris: înțelege naibii că a murit o parte din viața mea, că deocamdată nu e nicio șmecherie să am amintiri cu doamna Duțescu și să zâmbesc senin când știu că e mult mai confortabil ca amintirile tale să fie în viață. Deocamdată e de căcat, da, chiar de căcat, că a murit și nimic nu prevestea asta, într-o țară în care nimeni nu poate anticipa nimic.
A trebuit să cresc ca să înțeleg imnportanța ei în viața mea. Viața mea era în muzică și în teatru și aveam mereu nevoie de voce. Am început s-o frecventez mai des pe doamna Duțescu. Am devenit de-al casei, iar ea parte din familia mea. Și, cu toate astea, când vocea mergea bine-bine, uitam de doamna Duțescu. Așa cum uităm de oricine. Că uităm, când noi suntem bine. Când vrem un prezent egoist. Doar că acolo, în fața pianului, eram în siguranță, printre sudalmele ei simpatice și îmbrățișările Lindei care se urca peste mine pe canapea sub privirile aprobatoare ale doamnei Duțescu care păreau să rostogolească convingerea că oamenii sunt mai buni decât animalele. Habar n-am dacă e adevărat, ideea e că n-am să mai stau niciodată în fața pianului, copil la patruzeci ca la optsprezece, "mim-mam-oa-oa-oa", ce faci, lasă limba jos și nu mai comenta, păi cum să nu comentez că vreu să înțeleg, bine mă, prăpăditule, ce vrei să înțelegi, păi de ce tre' să las limba jos, păi ca să se formeze sunetul corect mă, că gura funcționează ca o cutie de rezonanță și sunetu' se lovește de cerul gurii, apoi de dinți și dacă ai dinții în exterior, ai un ambitus mai mare că nu închizi sunetul.
Poarta de tablă se închide în spatele meu. Niciodată nu știam când am să mă întorc și cred că asta o enerva tare pe Gabi. Gabi. Așa îi ziceau ăia de la Hociotă, spitalul de foniatrie unde am cunoscut-o, severă rău, în fața unei clape din anii șaptezeci, dar în anii nouăzeci. Am cunoscut-o în prag de pensionare, lucra cu profesorul Bogdan pe atunci. Când am ajuns la Vocea României am invitat-o să facem echipă. După primul an de Voce am făcut un polip pe coarda vocală și m-am operat. Eram din nou în fața pianului când am scos primul sunet după operație. Ca un pui de căprioară pe gheață. Doamda Duțescu, acolo, stâlp, sigură pe ea. Primele sunete: hai mă, nu-ți fie frică, împinge un pic acolo. Hai, gata, doar trei minute, azi, da? Mă, da taci, nu mi te apuci să vorbești ca moară stricată, cum faci tu, da? Nu vorbeam. Nu-i ieșeam din cuvânt. Asta îi plăcea. A fost crescută cazon. A fost disciplinată de mică. Și cumva, aștepta disciplină. La capitolul ăsta nu mă calificam. Eu doar întrebam de ce și asta o enerva și o amuza, în aceeași măsură.
Toate camerele de hotel care au auzit vocalizele mele, toate sunetele care au sărit dintr-un perete în altul. - Gata, doamnă, trebuie să cobor mă așteaptă băieții la mașină. Bine mă, du-te, suuces, mamă și câștig. - Sărumâna, fug. - Pa, mamă. Apoi, repede și sever: da' mă suni, mă, după concert, da? Că până la unu nu mă culc. Și ea s-a îmbolnăvit acum șapte ani. Și-a dus boala cu demnitate. Demnitate și pozitivism. Nu știu pe cineva mai pozitiv, în situația dată. A avut mereu pentru mine speranță. Iar eu îi reproșam că speranța ei contrazice realitatea, rațiunea. Era genul de om care alegea să facă din speranță realitate. Sau să transmită asta. Pe sine n-a putut să se ajute.
Deocamdată e înfricoșător. Și trist. Ce sens mai au vocalizele alea într-o cameră goală? Care mai e puterea lor șamanică? Cum o să mă mai însoțesască pe mine speranța din glasul ei sever? - Hai mai dă-te-n căcat că o să fii bine. Ce te tot gândești la ce nu merge? O să meargă. Sună-mă într-o oră, mă da' să nu uiți, ai înțeles? Mi-e greu să cred că mai pot stabili o asemenea conexiune cu cineva. Adevărul că am vrut ca textul ăsta să fie despre ea și, nu știu de ce, parcă e mai mult despre mine. Poate așa se întâmplă cu oamenii generoși, în generozitatea lor devin roluri secundare în poveștile egoiștilor, chiar și aunci când e evident că e exact invers.
Îmi vin în minte drumurile. Șoselele noastre interminabile. - Sărumâna, facem? Se mai pierdea semnalul și reveneam. - Hai, din nou... A găsit mereu timp pentru mine. Am fost o echipă strașnică. Aș vrea să scriu mai mult. Așa ar fi normal, să scriu mai mult, că nu e nimic aici. Dar dacă scriu mai mult nu mai pun în seara asta. Și morții fug, se duc, și noi fugim de ei, că ne e frică de moarte. Și fugim și de amintiri că se duc greu în primă fază. Tre' să treacă timp ca să zâmbim. Gabi zâmbea, deși viața ei a fost grea.
Peste douăzeci de ani de când mă cocoțam pe gardul ei. Te urci pe un gard și uite ce se întâmplă. Sărumâna, doamna Duțescu. Vă sun eu un pic mai târziu că tre să fug acum...