duminică, 24 mai 2009

Barbat, sosea, copac, caine, lan de grau, clovn.

Lacrimile alunecau usor pe blana din care inca se mai desprindeau smocuri. Ca o poveste care se dezintegra. Nu ii trecuse prin cap ca va fi atat de greu. Trupul animalului se intarise considerabil. Nu putuse sa-i inchida ochii si avea impresia ca nu se despartisera de el nici macar acum. Sa fie masinile blestemul vietii lui? Cainele se zbatuse zece minute in spasme regulate. Niciodata nu mai vazuse o asemenea privire. Nu era uimire si nici macar suferinta in privirea lui, era durerea ca va trebui sa-l paraseasca. Da, fara indoiala in acele ultime clipe cainele se gandea ca n-ar fi trebuit sa-si lase singur stapanul. Nu era momentul. Mai ales atunci. Mai ales atunci.

“Iarta-ma, dar efectiv nu l-am vazut” pareau sa spuna ochii blanzi, care nu cereau ajutor, ci mai degraba ofereau ultimele licariri de viata barbatului care statea ingenuncheat pe strada si ii tinea capul in maini. Ca din alta lume, separata cu pereti grosi din vata de sticla, se auzeau claxoane, injuraturi si balbele soferului care izbise animalul in plin. Sangele cald anula orice speranta. Barbatul stia ca va muri. Si cainele muri. Simplu, onest, tremurand si privindu-si pentru ultima oara stapanul in ochi, fericit ca mana plina de sange ii sprijina capul. Refuza sa inchida ochii si, mai apoi, cand moartea instala un sablon de pupila, ochii ramasera deschisi. Acum pareau ca privesc cerul senin. Barbatul il tinea in brate si-si stergea din cand in cand ochii, ridicandu-i trupul in asa fel incat sa poata atinge blana cu pleoapele. Altmineri ar fi trebuit sa se opreasca si nu mai voia. Lasase masina undeva pe marginea soselei. Acum cauta copacul. Acel copac.

Amintirile soselei ii veneau in minte cu fiecare masina care trecea intr-un sens sau altul. Un om cu un caine mort in brate lacrima cautand un copac. Niciodata nu te gandesti la situatia in care poti sa ajungi. Copacul trebuia sa fie pe undeva pe acolo. Parca erau mai putini acum zece ani. Ea radea ingrozitor de tare. Era o caldura incredibila. Era propozitia lor preferata. Este incredibil de cald, tipau amandoi in cor si lungeau toate cele trei “I”- uri. “Iiiiincrediiiibiiiilll de cald” si radeau de nebuni.

Copacul avea trunchiul gros si se ramifica in trei craci lungi. Parea o furca scurta si groasa infipta acolo de o mana zeiasca. Ea isi tinea picioarele sprijinite pe bord si nisipul inca ii mai lucea intre degetele ciocolatii. Se apleca spre ele, abandonand drumul si tinand volanul usor, doar cu o mana. Isi sara limba printre firele de nisip in timp ce ea il impingea inapoi cu un tipat amestecat cu un chicot fericit. "Uita-te la drum, ma, nebunule". Apoi taceau fericiti o perioada. Ea isi mangaia urmele limbii lui pe degetele mici. Soarele inabusea simturile. Se cuibarea cu capul pe umarul lui si adormea cateva zeci de kilometri. Incerca sa n-o trezeasca si umarul ii amortea in bucuria nemiscarii. Daca frana o tinea usor cu mana pentru ca nu-si punea niciodata centura. “Daca e sa mor, mor”, asa se alinta.

Acum se gandea ca ar fi trebuit sa-i faca un cosciug. Cateva lemne macar. Totul fusese prea repede, plus ca ii venise prea greu sa suporte ochii mari care refuzau sa se inchida. Asta il facu sa se grabeasca. Sa termine mai repede cu tot. Rataci de mai multe ori inainte si inapoi, cautand copacul. Niciunul, insa, cu trei craci, ca o furca mare. Stateau insiruiti si il priveau cum incearca sa-si ingroape cainele la umbra trecutului. Un claxon in viteza il facu sa se intoarca. Pe partea cealalta a drumului, cat cuprindeai cu ochii, un singur copac cu trei craci ca o furca mare se profila pe cerul albastru la capatul unui lan de grau. Pentru o fractiune se bucura, uitand parca de moartea din ochii cainelui si de momentul greu ce avea sa urmeze. Nici macar nu se intreba cum de nu vazuse de prima data copacul in solitudinea lui varateca. Nu se intreba de ce nu aparusera copaci decat pe o parte a drumului. Nu se intreba nimic. Traversa si lasa sa-i scape usor la baza trunchiului gros cainele intepenit, cu ochii deschisi. Apoi alerga spre masina ca sa ia lopata. Lopata cu care iarna deszapezea masina.

Se gandi inca o data ca nu stii niciodata unde poti ajunge. “Papusa”, isi zise si o insfaca de pe bancheta din spate. Era un clovn cu hainele sfasiate si un singur ochi, o margica din plastic negru, lucitor. Cealalta se pierduse printre coltii cainelui. Cateva fire blonde de lana galbena aminteau de originea lui suedeza . Inca mai avea pantalonasii trei sferturi ecosaize si bretele albastre desirate de canini si de vreme. Picioarele groase cat un trabuc se balabaneau pesimist. Trona fericit cu un zambet larg pe bancheta din spate cu zece ani in urma. Oprise sa se usureze pe marginea drumului. Asta o enerva pe ea si il facea sa rada. “Natura n-are nevoie de hidratarile tale, stii? Exista benzinarii.” Iar el riposta razand: “Nimic nu e mai bun ca un pipi in natura, dragutzule.” Asa ii spunea, dragutzule. Insa acea oprire nu avea sa fie doar un pipi simplu pe marginea drumului.

In umbra copacului tremura o minge de tenis alba. Atat era de mic, atunci. Cat o minge de tenis. Atat de fragila era fiinta care respira sacadat in fata lui incat nu lasa loc decat unei singure variante. Se apleca, isi aducea bine aminte acum, cand se apleca sa sape o groapa adanca de macar un metru, se apleca si ridica botul care scancea abia perceptibil si mijea doi ochi negri care peste ani nu vor mai fi voit sa se inchida cu niciun chip. Ea tipa de bucurie cand il vazu si il lipi de obraz, apoi rase, caci cainele se scapa. “Inca un pisacios”, hohoti cristalin in timp ce el privea norii si-si spunea ca e fericit. Pamantul era uscat la suprafata si ii lua ceva vreme sa sape. Nu putea sa evite ochii animalului asa ca il intoarse cu spatele si continua sa sape cu ochii baltind. De atunci, clovnul devenise jucaria lui preferata. Din ziua in care se intalnisera pe bancheta din spate.

Realiza brusc ca n-o sa-l mai vada niciodata si se opri din sapat. Privi lanul de grau incremenit intr-o nemiscare ireala. Norii traversau cerul doar pe partea cealalta a drumului. Pe partea lui, linia orizontului impartea lumea in doua jumatati. Una galbena, mangaiata de un soare portocaliu care se pregatea sa paraseasca lumea si cealalta de un albastru a carui nuanta se inchidea pe masura ce minutele se scurgeau impotriva zilei. Bucuria acelei zile frumoase i se parea nepotrivita sufletului greu . Se intinse langa cainele care-l privea cu ochi morti. Ultimele clipe cu ultima lui legatura cu ea. Lacrimile se adunara in gat ca intr-un suvoi care astepta sa formeze destula durere cat sa dea pe-afara. Un icnet nascut undeva in stomac ii iesi pe gura si incepu sa planga in sughituri. Pe soseaua parca fara de sfarsit un barbat zacea intins pe iarba la umbra unui copac langa un caine alb, teapan si o papusa de carpa. Se zguduia de plans si mangaia cu miscari lente blana din care se desprindeau fire ca o poveste care se grabea catre sfarsit. N-o sa mai fie niciodata fierbinteala limbii pe obraz.

Isi aminti cum i-l adusesera la spital inainte sa il anunte ca ea murise. Apoi, cand ii spusera, i-l dadura in brate, sa aiba ce strange la piept.Cauciucul din gura condamnatului pe scaunul electric. S-ar fi salvat daca ar fi purtat centura si daca n-ar fi stat cu picioarele pe bord. A vazut-o iesind prin parbriz, cioburile desenau sfarsitul pe pielea mirosind a mare, cu picioarele inainte si a mai vazut-o plina de sange cu cativa oameni care se invarteau neputinciosi in jurul ei. Apoi durerea il lovi, cu intarziere il lovi si lesina, cu capul pe volanul care ii zdrobise pieptul. Nu apucase sa simta asta. Speranta ca ea va scapa invinse durerea pentru cateva secunde. Lesina cu gandul ca spasmele iubitei din mijlocul drumului sunt semne de viata si nicidecum moartea care-si face loc cu miscari pagane in fiinta femeii celei mai iubite. Apoi, la spital ii spusera si ii dadura cainele in brate si cainele se lasa strans, aproape sufocat si nu scoase niciun sunet si isi tinu respiratia si planse deodata cu stapanul sau caci intelese si el ca nu vor mai fi decat doi. Mult timp dupa aceea asculta cu sufletul strans gemetele stapanului sau la ore tarzii in noapte. Se ducea doar chemat acolo, in dormitor, si isi punea capul pe marginea patului slobozind oftatul cel mai lung care sa-i arate barbatului ca stie cat este de greu.

Privea ochii morti ai cainelui si realiza ca plangea din recunostinta pentru animalul care-l salvase de la nebunie, atunci cand amintirea ei parea mai reala decat moartea, dar la fel de intangibila. Caci refuzase moartea ei zi de zi, ora de ora, noapte de noapte si si-ar fi luat zilele fara animalul care devenise un soi de constiinta a vietii care trebuie traita chiar si in mijlocul mlastinii de durere in care imaginile ei se scufundau zi de zi, mai mult, tot mai mult. Cainele mort din fata lui isi plimba delicat fiinta prin apartamentul golit de prezenta ei. Dar fusese acolo, langa el, lovind usor parchetul cu ghearele si asteptandu-si stapanul sa zambeasca. Nu avu nevoie decat de mancare in tot rastimpul asta. Nu ceru mangaiere de acolo de unde nu spera ca va mai veni, isi puse botul pe labe cu o demnitate pe care doar animalele o pot atinge si suferi langa stapanul sau pana cand acesta realiza ca el, catelul din apartament, a fost atat de iubit de ea. Atunci zambi pentru prima data si isi saruta cainele si il privi in ochi incercand sa gaseasca si zambetul ei acolo.

Da, nu plangea de durere, ci de recunostinta pentru gratia cu care fusese ingrijit si recuperat din moartea sufletului. Acum isi spuneau adio. Incapatanat in iubire si devotament, animalul ramase cu ochii deschisi. Se apuca de sapat cu o putere ciudata. Cand groapa se facu de un metru, lua cainele si fara sa ezite, il aseza cu grija pe fundul ei. Apoi lua clovnul de carpa si, uitandu-se in alta parte, il aseza lipit de botul animalului. Ii ingropa pe amandoi si batatori pamantul negru care delimita acum micul mormant din umbra copacului. Nu infipse nici o cruce, nu lasa niciun semn. Copacul era indeajuns.

Privi soseaua. Se gandi ca o parte din viata lui se incheia acolo. Apoi se gandi ca viata te poate duce oriunde, absolut oriunde. Se indrepta agale spre masina care-l astepta cu portbagajul deschis. Durerea ii apasa pieptul si ii incurca respiratia. Privi cerul, trase aer in piept. Norii se buluceau unii peste altii doar pe partea cu copaci multi, insiruiti. Pe partea cealalta lanul de grau se colorase sangeriu, iar cerul era de un albastru intunecat. Un singur copac strajuia privelistea. Avea trunchiul gros, trei craci care il faceau sa para o furca infipta in pamant de o mana zeiasca. La umbra lui era ingropat trecutul unor oameni si al unui caine. Din cei trei, doar unul singur mai ratacea prin lumea de aici cautand un nou inceput.

44 de comentarii:

  1. Extrem de frumos...vorba annei...lacrimi...

    RăspundețiȘtergere
  2. profund
    mai ales cand te regasesti
    lacrimi , tristete , melancolie , durere

    RăspundețiȘtergere
  3. Brrr...ce poveste , o sa visez urat :) Faza e ca nu cred in povestile scrise dupa reguli, si nici la comanda... Cred ca povestea tipului care a castigat a a avut avantajul de a fi sincera, caci fusese scrisa mai demult, cuvintele tale fiind integrate ulterior.

    RăspundețiȘtergere
  4. De ce trebuia sa fie o poveste melancolica, trista?
    Oricum.. Respect Tudore!

    RăspundețiȘtergere
  5. Vai...mi s-a ridicat parul pe maini...
    Ce poveste...
    Felicitari, Tudor!

    RăspundețiȘtergere
  6. si cand te gandesti ca altii nici macar caini nu au. copaci, papusa sau drumuri.

    RăspundețiȘtergere
  7. e atat de multa durere in lume, incat niciodata nu o voi spori cu durerea pe care am simtit-o sau o voi simti vreodata.

    RăspundețiȘtergere
  8. poveste trista si frumos scrisa...

    RăspundețiȘtergere
  9. Norii se stransesera creand o mica pata,purpurie de-asupra copacului.Catelul reusise sa aseze cu grija capul stapanului sau,care cu ultimele forte mangaie inconstient laba ranita a cainelui.Pata purpurie incepu sa se scurga,in chip de ploaie binecuvantatoare care avea sa salveze cele doua destine.
    Lanul de grau imprastia racoarea,picaturile fine de apa aterizau pe buzele uscate ale omului care incet incet se trezea din dureroasa amorteala,catelul veghea protector asupra stapanului sau,iar papusa de carpe..reusise sa sperie zarea cea neagra a mortii.


    tema similara,mentalitati diferite.
    felicitari Tudor!:)

    RăspundețiȘtergere
  10. Am plans in hohote. Am resimtit durerea coplesitoare de anul trecut cand mi-a murit cainele. Parca nu poti rasplati nici macar in egala masura ceea ce-ti ofera aceste fiinte.

    RăspundețiȘtergere
  11. mda,moartea si negativismul se pare ca prind cel mai bine

    RăspundețiȘtergere
  12. Am simtit si eu acum cativa ani durerea pricinuita de moartea unui caine de-al meu - si tot asa - calcat de o masina - venise cu mine desi il certasem sa stea acasa. L-a lovit, nu a oprit ....era plin de sange - cu toate ca era greu l-am luat in brate si oamenii din urmatoarele masini care au trecut pe acolo au oprit si au incercat sa ma consoleze - degeaba - cel mai bun prieten tocmai murise - nimic real nu putea sa-l aduca inapoi...
    am ramas doar cu amintirea lui - nici o poza cu el - nimic concret - doar amintiri si un loc - un loc unde a fost ingropat - in gradina
    ...il chema Jackie...

    RăspundețiȘtergere
  13. Superba poveste. Am citit-o pe nerasuflate... 5 minute dupa ce am terminat-o am continuat sa stau nemiscat, uitandu-ma ca un nebun catre nicaieri...

    Felicitari pentru modul in care ai redactat-o... este intradevar, superba.

    Pentru cei care asociaza cuvantul "trist" cu "urat"... eu zic sa se mai gandeasca...

    RăspundețiȘtergere
  14. Am plans....mi-am ingropat cainele acu o saptamana....

    RăspundețiȘtergere
  15. Tulburatoare si impresionanta!

    RăspundețiȘtergere
  16. tu chiar esti un suflet deosebit. frumos :)

    RăspundețiȘtergere
  17. e ceva tragicomic, de la moment la moment nu poti sa stii la ce sa te astepti!!! Felicitari.

    RăspundețiȘtergere
  18. pare a fi scenariul unui film american....ar fi luat vre-un Oscar? cred ca nu...

    RăspundețiȘtergere
  19. e asa de usor sa scrii despre lucruri triste, ridicol de usor...

    RăspundețiȘtergere
  20. Viata e un fluture de hartie... ploaia pacatelor noastre il topeste incet...

    RăspundețiȘtergere
  21. Dupa ce ai reusit sa ma faci sa-mi dea lacrimile, mi-ar placea sa ma faci si sa zambesc, scriind o alta povestire, folosind aceleasi elemente :)

    RăspundețiȘtergere
  22. eu tot sustin ca Tudor a patit ceva.:-??

    RăspundețiȘtergere
  23. eu cred ca Tudor in fiecare zi pateste ceva,si nu inseamna ca "ceva-ul" este nou

    RăspundețiȘtergere
  24. Tudor, te rog, aduna-ti textele si scoate pe piata o carte! Ma inspiri cand te citesc, cand te ascult cantand, cand te privesc la spectacole. Tu inveti lumea despre adevar! Asta e menirea ta!

    RăspundețiȘtergere
  25. descrierea m-a dus cu gandul la stephen king pe toata durata cat am citit. si clovnul a fost cireasa de pe tort. nu stiu daca intelegi la ce ma refer. mie imi place foarte mult stephen king, mai ales primele romane publicate si n-am citit pana acum ceva care sa imi faca mintea sa zboare in directia aia. twp thumbs up :)

    RăspundețiȘtergere
  26. am simtit... in sufletul meu se zbatea tot amarul si toata iubirea... am plans... in lacrimi aveam durere si dragoste... mi-am amintit... toate necazurile si toate bucuriile...

    RăspundețiȘtergere
  27. Am citit-o de 5 ori.. si tot plang in hohote de fiecare data.

    Parca ar fi un film.

    Felicitari pentru poveste si imaginatie.

    Superb.

    RăspundețiȘtergere
  28. Bravo,Tudor!
    BRAVO!
    Alte cuvinte sunt de prisos.

    RăspundețiȘtergere
  29. cand am citit prima data sufletelul meu nu murise...am plans si m-a durut...
    acum la aproape o saptamana de cand am pierdut-o, m-am intors sa recitesc.... hmm... doare ..chiar daca moartea e diferita si nu e din vina ta tot doare.... nu mai ai echilibru ...nu stii cum sa traiesti fara minunea ce iti oferea iubire fara sa puna conditii si fara sa se intrebe daca meriti...
    ai bratele goale si esti pustiit.... si nu ai cum sa te alini pentru ca atunci cand ajungi acasa nu primesti acea revarsare de bucurie ce dadea impresia ca inima din pieptul micut sta sa explodeze.....

    RăspundețiȘtergere
  30. Si ce-i mai frumos ca tu sa ma iubesti toamna? Toamna cand dorurile miros a foc si tot pamantul e numai frunze si fum. Ne prinde ceata talpilele unul de altul si nu ne putem ridica din genunchi. Cer colorat de rugina. Care ne imbie la sarut si imbratisari pe tacute. Sa uiti de umbre, de frig, de cenusa si de nenoroc. E toamna, tu vino sa curgi cu ploaia in stelele mele, deplin. Spune-mi ca ma iubesti toamna, sa pot aprinde uimirea-n gura ta, in iarna ce vine dupa mine sa-mi naruie orizontul. Sa te pot strecura din sangele meu dupa ce pleci din asternuturi ravasit. Si sa te beau iar si iarasi dulce-amara stupoare a vietii mele.

    RăspundețiȘtergere