marți, 6 octombrie 2009

Lumea luminii. Vindecarea in intuneric.

Am stat ceva vreme in Lumea Luminilor. Acolo nu e loc de intors. Esti inconjurat din toate partile de proiectoare care mai de care mai sofisticate care iti ard pielea sufletului. Stii ca esti privit de undeva din spatele lor. Nu e loc de intors, insa. Ei spun ca e bine in lumina, ca sunt tot felul de avantaje si la inceput ii crezi. Te alinta filtrele de un rosu sidefiu, iti ia mintile culoarea marii, dimineata, cum iti patrunde prin piele. Sidef, azur, chihlimbar, lapte aburind, galben pai, aproape translucid. Iti promit toate culorile lumii si ti le dau. Te lasa sa faci pe demiurgul si iti inventezi propriile combinatii de culori care mai de care mai rafinate.

Exista o culoare pentru orice acolo, in Lumea Luminilor. Dorinta, cu miros intepator ca al cabinetului de alchimist, pielea celor dragi, sanii iubitei umeziti de saliva ta aburinda intr-o dimineata de iarna pe un drum de tara, betiile, lehamitea, abandonul, speranta tampa de la micul dejun, fructele, greata, gripa si mirosul ei greu pe care-l duci cu tine mult timp dupa ce te-ai vindecat, amintirea mainilor parintilor tai. Toate astea sunt lumina. Combinatii de lumina pe care ti le pun la indemana. Nu-ti dai seama cand iti arde pielea. Se exfoliaza in straturi subtiri si au grija sa te ventileze constant. Totul e bine pana cand, intr-o zi, mai obosit decat de obicei, vrei sa dormi mai mult. Ii rogi sa stinga din lumini, dar nu-ti raspunde nimeni. Ei doar stau si privesc din spatele reflectoarelor. Nu le misca, nu le muta de pe tine, nu se implica, nu striga, nu te baga in seama. Nu esti tu important, ci mai degraba zbaterea ta. De acolo de la ei se vede superb. Esti o bucata de carne mata care se lafaie intr-un basm de nuante, o feerie de lumini. Se hranesc cu asta, le curg balele si reflectoarele sfaraie la atingerea flegmei lor tremurand de dorinta.

Mai sunt mii de suflete exfoliate ca tine, fiecare cu unica lui combinatie, sunt reflectoare cu milioane de culori, orice combinatie merge, matematic totul e posibil si inepuizabil. Nu poti sa lupti. N-ai cu cine. Esti luminat din toate partile. Niciodata lumina nu se stinge. Undeva un motor urias care functioneaza cu toate scarnaviile lumii invarte un dinam care produce energie de multe milioane de unitati necunoscute. Nu exista nici cea mai mica posibilitate ca lumina sa se stinga. Am fost acolo. Pana cand mi-a ars pielea sufletului. Nu vor sa te stie fericit. Adora sa ai ochii in lacrimi. Nimic nu reflecta lumina mai frumos ca ochii, iar lacrimile ii transforma intr-un vis de lumina. Nu te vor vesel. Nu vor sa razi. Gurile cascate ascund umbre si e nevoie de reflectoare sofisticate ca sa lumineze gaurile in miscare. In schimb, ochii-n lacrimi sunt perfect expusi. Asta ii face sa urle de placere, sa vada milioane de oameni cu ochii inlacrimati reflectand lumina suferintei de la unii la altii. Am auzit ca de-acolo de sus se vede absolut extraordinar. Nu exista cuvinte capabile sa descrie jocurile luminii in balta de ochi si lacrimi. E o Hidra imensa care nu moare niciodata si raspandeste diamantine sclipiri nemaivazute. Sunt sufletele imbibate in sos translucid de stridii divine rasfrante pe tavi de argint sclipitoare. Lumina care-ti arde ochii si te prajeste incet, dar sigur ii hraneste pe ei, acolo sus.

Cand moare cate unul dintre noi, nu-l ingroapa imediat. Il lasa putin sa putrezeasca, sa se dezintergeze. Pana si asta trebuie sa se intample in lumina. Apoi, cand il baga in pamant, isi plimba reflectoarele pe mormantul lui cateva saptamani doar doar lumina va mai ajunge odata la cadavrul pierdut. Pe nou-nascuti ii lasa-n pace o perioada. Pielea lor e prea fina si prea subtire ca sa stea in bataia reflectoarelor. Ar lua foc instantaneu. Ii lasa sa creasca si ii hranesc cu promisiunile culorilor paradisului. Si ei, copiii, se dau in vant dupa lumina, la inceput. Toti fugim de intuneric. Acolo, in lumina, se retraieste istoria lumii in mii de pozitii si reflexii. Orice pereche de ochi va spune alta poveste si ei nu se vor mai satura in veci sa ii lumineze pe cei slabi. Am fost in Lumea Luminii pana cand am fugit in Intuneric. Le e frica de Intuneric. Sunt gata sa alimenteze dinamul universal cu mii de tone suplimentare de scarnavie umana doar ca sa poata sa monteze lumina in toate colturile pamantului. Pentru ca acolo, in Intuneric, e LINISTE. Si racoare.

E infricosator cateodata, e adevarat, pentru ca iti auzi limpede gandurile ferite de bubuitul asurzitor care se naste din miile de urlete ale sufletelor in flacari, acolo sus. Cand lumina ajunge la suflet incepi sa urli. In intuneric e liniste.

Acolo se vorbeste in soapta si oamenii se ating usor. Se pipaie in pace. Am stat langa o femeie o vesnicie, odata. I-am atins hainele, i-am simtit drumurile prin praf si framantarile din intersectii. Parfumul barbatilor care o iubisera, impregnat in tesatura de lana. I-am numarat toate fumurile trase in piept intr-o zi de vara cand cunoscuse disperarea. Haina ei imi vorbea in intuneric o limba necunoscuta pe care o descifram cu fiecare atingere. Niciunul dintre noi nu spunea nimic. Eram acolo ca sa ne cunoastem. In bezna. Nimic nu putea fi mai profund. Saptamani in sir i-am numarat firele de par ascultandu-i plescaitul rar al buzelor si inviorat din cand in cand de aroma oftaturilor care mi se izbeau de fata. I-am sters dintii cu limba pana cand au inceput sa straluceasca. Mi-am infundat nasul intre gat si gulerul camasii. Era o femeie care statuse dreapta in lumina si acum avea dureri. I-am descheiat bluza, nasture cu nasture, zi de zi. Nu m-am grabit. Nu simti timpul aici in intuneric.

Cu fiecare nasture care se desfacea eliberam intamplari din fiinta ei. Stiam despre ea mai multe decat mi-ar fi putut spune intr-o viata. Nasture cu nasture. Fir cu fir. I-am pipait albul ochilor si mi-am lins degetele, unul cate unul. Si-a infipt privirea in buricele mele arzande. Dupa o vreme s-a molesit in bratele mele si s-a scurs ca plumbul topit. Am intrat in ea, tacut. Am stat acolo nemiscat, cu inima pulsanda si dorinta impacata, dar numai dupa ce intunericul mi-a revelat fiecare buchet de puf din pielea ei bronzata. Am mai stat inca o vesnicie unul langa altul, fumand si mirosind umbrele care se cautau unele pe altele. Mii de oameni se refugiaza in intuneric de teama luminii. Din loc in loc, in plafonul inalt sunt gauri care lasa sa intre doar atata lumina cata e nevoie. Caci oamenii din intuneric nu de lumina fug, ci de intensitatea ei. Acolo sus in fata reflectoarelor nu exista masura luminii. Acolo totul e posibil, bucati mari de carne sangeranda, halci de oameni sterilizati de puterea nebanuita a razelor in milioane de culori. Acolo nu adie vantul decat pentru a indeparta cenusa ultimului strat de piele ars de lumina. Nu vezi nimic acolo sus, ochii mereu mijiti te lasa cu greu sa te tarasti dintr-un loc in altul. Lumea e imensa sus acolo, dar tu nu te invarti prea mult prin ea. Iti tragi trupul dupa tine pe distante mici si obositoare, iti tarasti fiinta dintr-o raza in alta.

Aici, am mers mult. Sunt coridoare lungi pe care te plimbi in voie si afli lucruri despre tine. Dupa ce te lasa durerile pricinuite de arsuri, ai timp sa te plimbi. Aici mi-am cunoscut trupul mai bine ca niciodata. Fiecare muschi, oasele mele albe facand jonctiuni, invelite cu muschi. Mi-am urmat cursul sangelui, seara de seara, cu o viteza de necrezut. Aici in intuneric poti sa ajungi la performanta de a-ti auzi atomii. N-am mai vorbit demult, nimeni nu simte nevoia sa faca asta. Imi sunt de ajuns mirosurile si greutatea tacerilor din jurul meu ca sa stiu ce fel de oameni ma inconjoara. Aici, in intuneric, e lumea celor care au ales sa taca. Aici, in intuneric, am aflat cata lumina pot sa indur. Caci nu ne nastem cu simtul asta si ne prajim ca tantarii in instalatiile electrice. Intunericul mi-a fost oglinda si calauza. Am scapat lanterna in propriul meu hau si am coborat in mine pe pereti abrupti s-o caut. Am ajuns jos de tot, pe fundul prapastiei mele si am descoperit o vegetatie despre care habar n-am avut vreodata. Lampa zacea undeva, intr-un soi de iarba matasoasa care-si schimba nuantele de verde. Am stat pe fundul meu pana cand am ajuns sa cunosc fiecare fir de mine si m-am intors inapoi ca dupa o expeditie mult prea frumoasa ca s-o povestesti. Nu stiu ce am sa fac acum. Ce voi face de acum inainte. Nu mai insemn nimic pentru mine. Imi sunt complet cunoscut, pas cu pas, bob cu bob, fir cu fir. Ma gandesc sa plec in lume sa le vorbesc oamenilor despre Intuneric. Sa-i ajut sa-si aline ranile pricinuite de lumina si de spectacolul grotesc al reflectoarelor. Nu este nicio sansa acolo sus. Iti lumineaza si cuvintele odata ce au iesit pe gura. Mii si mii de intelesuri poate lua un singur cuvant, in luminile reflectoarelor.

Orgia luminii invaluie tot ce iese din tine. Nu, in lumina e greu sa-i ajuti pe oameni. Nu stiu ce am sa fac. Am sa ma plimb de colo-colo, sa ma bucur si eu de lumina cu alti ochi. Acum invaluit in experienta intunericului lumina nu-mi mai poate face rau. Las sa m-atinga doar cat vreau eu si ma voi bucura de fiecare raza, intristat pe alocuri de gemetele oamenilor care se chinuie pe langa mine.

23 de comentarii:

  1. Nu mai insemn nimic pentru mine.
    redescopera-te atunci..re-creeaza-te..joaca-te de-a demiurgul

    RăspundețiȘtergere
  2. Ai fi un excelent scriitor, daca ti-ai lua rolul in serios...

    RăspundețiȘtergere
  3. Lumea Luminilor/lumea intunericului..dualitatea in care suntem.
    In Lumina refelectoarelor nu te mai vezi , in cea ce pare intuneric iti poti gasii Lumina, cea adevarata.

    RăspundețiȘtergere
  4. daca din nefericire va fi vreodata intuneric in muzica ta, promite-ne ca ne vei lumina cu cartile tale astfel incat sa fie mereu "ceva" din tine in noi.

    RăspundețiȘtergere
  5. Gasesti instinctiv balsamul arsurilor tale din preaplin de lumina in linistitorul intuneric. Comentariul M J, in care punctezi esenta unui artist , ma face sa cred ca acum dospesti modalitati de exprimare cu sclipiri de perenitate. Se pare ca la tine si scrisul poate fi una dintre ele.
    Bafta

    RăspundețiȘtergere
  6. Hmm..In prima instanta esti tentat sa crezi ca e pura beletristica treaba, apoi, te cuprinde asa un gand fioros de adanc, te da cu capu de peretii sufletului, matura cu genele pe jos dupa care se arunca`n lume.
    Oare ce`i cu tine?!! Intensitatea gandului e prea mare. Stii... demult am zis..ca tare mult mi-as dori sa privesc eu, asa, tacuta intr`o zi de nimic, sufletul tau. Sunt curioasa ce forme de cifre are. Tare curioasa..
    E tare adanc la tine acolo...e tare adanc..

    RăspundețiȘtergere
  7. “Eram acolo ca sa ne cunoastem.” Eu am ajuns prima acolo pana ai aparut tu din lumina, mai trist ca un crepuscul pe-o mare in furtuna. M-ai atins ca intr-un ritual sacru pe altar, eu sacrificand cu bucurie chiar sufletu-mi..Voiam ca din oftaturi sa pot face cutremur al carui epicentru sa-mi fii tu..Si te iubeam doar cu o treapta mai jos ca pe Dumnezeu, doar cu o secunda mai putin decat in ceasornicul divin, doar cu o raza mai putin decat lumina luminilor...Dorinta mea de tine se facea fir subtire tensionand pana la vibratie fiecare forma de traire, te priveam cu noaptea prelingandu-se peste trupul tau adormit, da, ai atipit putin...nu te mira..Si-am incercat a te pastra inchizitoriu, arzandu-te pe rugul neputintelor si dorintelor mele mereu in crescendo ca simfonia vietii surde..Incercam sa imi ascund iubirea intr-o zodie noua, o zodie a tainuirii, de teama ca te vei speria si vei fugi..Ma autoflagelam imaginandu-mi ca visez...
    Acum stiu ca am atins epiderma fina a sufletului tau si degetele mele purta-vor o vesnicie in ele atingerea-ti...Simt forta iubirii mele si de teama sa nu-ti striveasca sufletul fragil de atata..lumina..o domesticesc vremelnic ca mai apoi la ceas de tine hotarat sa-i dau dezlegare....

    RăspundețiȘtergere
  8. este surprinzator,infiorator chiar.l-am plans cu patima pe Peter Pan(din aceleasi motive),sunt mizantroapa toamna...si iarna.si toate astea fiindca m-am nascut intr-o dimineata de primavara:28.05.iti promit ca dupa iarna va veni iar primavara!

    RăspundețiȘtergere
  9. Tentatia de a te pierde in interpretarile 'lor' ale sinelui tau este similara cu promisiunea unei retete pentru fericire, oferita bineinteles in schimbul renuntarii la impuls. Te poate salva sau te poate pierde ... depinde doar de masura in care te vei putea minti daca vreodata se va ivi intrebarea - Eu cine sunt?

    RăspundețiȘtergere
  10. Cand ma fac maree.. vreau sa fiu Tudor Chirila.
    :D

    RăspundețiȘtergere
  11. Am plans.. iar starea de spirit pe care mi.am indus-o sau mi-a fost indusa... s-a potrivit perfect.... Ar fi o pierdere daca nu ai scrie o carte....


    Insa mai ar avea vreun rost .... sa spui oamenilor ... crezi ca ii intereseaza? Asculta doar de ei... nu are rost... poate ca am pierdut batalia cu viata momentan... ne.a rapus... ... mie una mi-a fruat zambetul... sau tot ceea ce mi -l reda pe chip... astept urmatoarea batalie... poate voi fi eu invingatoare.. si imi voi recupera... viata... deocamdata.. prefer sa raman in intuneric...

    RăspundețiȘtergere
  12. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  13. no faith in nothing.Uneori pari sa nu ai nici macar in tine credinta.Dar esti extrem de egoist si de orgolios si a naibii de bun la a iti transpune in scris gandurile si sentimentele.Insa,in acelasi timp,esti lenes si ingamfat,iti irosesti talentul aici si te folosesti de toate viciile societatii pe care le negi.Nu mai esti un pusti,wake up.Nu vrei poate sa ramai in istorie,pana la urma cine vrea?Ca de,nu stiu daca mai are o insemnatate pentru tine dupa ce ai murit daca oamenii iti pronunta numele.Dar fa ceva,scrie ceva ca sa aiba prostii si profesorii creduli ce dezbate.Stim amandoi ca uneori scrii ceva fara sa te gandesti la o insemnatate si scrii ca sa scrii,sa te eliberezi;nu are sens sa incerce cineva sa comenteze ideile unui suflet ars.

    RăspundețiȘtergere
  14. e interesant sa observ, nu doar aici, cum oamenii de cele mai multe ori au impresia ca i raspund autorului blogului si de fapt scriu despre ei insisi..:)

    RăspundețiȘtergere
  15. :)....si zici ca ai gasit ceva acolo jos?...stii ce imi doresc cel mai mult: sa imi inchiriez o cabanala munte undeva izolata sa stau vreo 2 sapt rupta de tot sa dorm sa dorm si sa citesc in fiecare zi cateva din postarile tale, nu stiu de ce dar cred ca din cauza oboselii uneori frunzaresc si pierd esentialul. Cred ca am mai scris despre aceasta dorinta fierbinte a mea, dar acum mi-o doresc din ce in ce mai mult
    Poate ca sunt considerata imatura de unii, dar de multe ori am avut senzatia ca ma incarc ca o un telefon bagat in priza cand citesc parti din ceea ce scrii....:) stiu poate confund realul cu imaginatia, eu cred ca exista ceva acolo jos in fiecare dintre noi care inca ne face sa simtim....si nu e nimic mai extraordinar pe lumea asta decat acela sa poti sa simti din nou.

    RăspundețiȘtergere
  16. @alchiri, noi singuri trebuie sa ne dam voie sa simtim;chiar acum in momentul asta, daca ti dai voie, respiri si simti..
    general exista frica de emotii, oamenii cred ca nu mai sunt puternici daca se lasa in voia lor.

    RăspundețiȘtergere
  17. Pfuu... eu ce sa mai spun! ai spus tu tot.

    " Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
    si nu ucid
    cu mintea tainele, ce le-ntalnesc
    in calea mea
    in flori, in ochi, pe buze ori morminte.
    Lumina altora
    sugruma vraja nepatrunsului ascuns
    in adancimi de intuneric,
    dar eu,
    eu cu lumina mea sporesc a lumii taina -

    si-ntocmai cum cu razele ei albe luna
    nu micsoreaza, ci tremuratoare
    mareste si mai tare taina noptii,
    asa imbogatesc si eu intunecata zare
    cu largi fiori de sfant mister
    si tot ce-i ne-nteles
    se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari
    sub ochii mei -
    caci eu iubesc
    si flori si ochi si buze si morminte."

    Lucian Blaga- Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

    RăspundețiȘtergere
  18. http://www.youtube.com/watch?v=-V-pt1P-29k :)

    RăspundețiȘtergere