23 de milioane de Ingeri

Astept metroul. A devenit la Paris una din preocuparile mele zilnice. Si prilej de observatie. Ce avem azi? O mama tanara, putin trecuta de patruzeci, cu fiul ei, adolescent, homosexual. Nu trebuie sa aveti indoieli in legatura cu identitatea sexuala a fiului. Era evident.

Marturisesc ca prima reactie a fost o strangere de inima, consecinta a unei substitutii ad hoc. Mi-am imaginat cat de dureros trebuie sa fie pentru acea femeie. Dupa cateva momente, am scuturat prejudecatile asternute pe umerii mei de o societate in care, multi ani in intunericul prilejuit de reprimarea variabilelor sexualitatii, nu s-a aprins nicio lumina care sa ne arate si alte drumuri. Am realizat subit dimensiunea cantitatii de intoleranta cu care eram dispus sa jonglez cand cei doi au aparut pe peron.

Ba, mai mult, riscam sa emit si verdictul suferintei si sa-l proiectez asupra femeii care isi vedea de drum impreuna cu fiul ei. Nu se citea pe fata ei nici suferinta si nici povara. Astea erau doar in capul meu. De unde puteam eu sa stiu ca intr-un oras in care comunitatea gay se simte in siguranta, iar membrii ei se exprima si traiesc normal, femeia de pe peron poarta cu sine drama vietii. Si atunci m-am gandit la altceva. Toleranta nu este o notiune universala. Variabilele ei sunt multiple si tin de o gramada de factori de la cultura, civilizatie si pana la parcurs istoric. Dupa cincizeci de ani de comunism in care principala preocupare a sistemului a fost eradicarea valorilor morale si spirituale care au prins contur la umbra monarhiei, mai ales in perioada interbelica, nu putem pretinde ca aceasta stagnare si involutie morala sa ne faca toleranti.

Europa nu tine insa cont de trecutul nostru si ne vrea brusc liberi la minte si intelegatori. Nu se poate, nu se va putea prea curand. Nu poti sa-i ceri maistrului de la uzinele 23 August care si-a crescut copiii (generatia noastra) subtilizand diverse subansambluri sa inteleaga ca era gresit sa fure atunci. Trebuia sa traiasca, nu? Nu poti sa ceri subconstientului colectiv sa-si schimbe perceptia fata de un aspect sexual care acum douazeci de ani era infractiune si se pedepsea conform codului penal.

La fel cum nu poti sa-i explici lui Adrian Nastase ca nu se face o spaga de milioane de euro la fiecare privatizare si ca un prim ministru ar trebui sa fie un exemplu de corectitudine. Atitudinea politicienilor fata de resursele statului nu e altceva decat atitudinea urii de clasa proletare care devalizeaza si incendiaza conacele rusilor albi. Doar ca statul suntem noi. Comunismul ne-a scos asta din cap. Si cercul vicios se invarte ca un carusel intr-o zi de primavara.

Toleranta este rodul civilizarii. Nu i-o poti imputa unui popor crescut cu cizma pe grumaz. Ar insemna sa ne ridicam cu totii la dimensiunea morala a lui Nicolae Steinhardt or cine a mai vazut douazecisitrei de milioane de ingeri pe Pamant?

Se ridica insa o alta intrebare. Cat de toleranta este Europa cu incapacitatea noastra de a fi toleranti? Oare provocarea suprema nu este tolerarea intolerantei? Cat de mult e dispusa Europa sa inteleaga ca noi nu avem RESURSELE de a accepta lucruri pe care inca nu le intelegem?
Sistemele legislative pedepsesc infractiunile tiganilor si romanilor in diverse tari. Dar oare cat timp au europenii civilizati sa faca exercitiul de imaginatie al unui sistem care a stramutat oameni si a predat lectia dura a supravietuirii imbiband-o in genele urmasilor? Cine discrimineaza la umbra aparentei condamnari a discriminarii? Oare cand parizianul de rand se duce acasa dupa ce a traversat orasul plin de arabi, magrebieni si tigani si a impartit zambete politicoase in stanga si in dreapta mai are puterea sa nu compare imaginile de peste zi cu Parisul de acum zece ani? Greu de spus...