Surubul

Ma fascineaza surubul. Surubul nu e mitocan. Nu intra cu de-a sila. Se insinueaza si, mai mult decat atat, chiar si pentru asta are nevoie de o piulita pe masura ca sa-si infasoare excrescentele sinuoase in santurile special create pentru marimea lui. La fel cum se insinueaza, el nu poate parasi aceasta relatie in mod abrupt. Lemnul permite cuiului sa-l paraseasca abrupt, sa se smulga din viata lui lasand acolo o gaura, o amintire, un gol care se reface greu. Surubul nu se poate smulge. Ar fi un dezastru ireparabil soldat cu dezintegrarea piulitei de care este atat de strans atasat o data insurubat. Ca sa paraseasca relatia, surubul trebuie sa-si deruleze insinuarea. Aceasta casatorie etansa nu e niciodata in sine. In incercarea de a ajunge la capatul iubirii lor, cei doi vor strange o terta parte careia ii vor da siguranta, certitudine, stabilitate.

Beneficiarul aspiratiilor sentimentale dintre surub si piulita va fi mereu o masa, un fuselaj, un storcator, o nava spatiala, un scaun sau o bicicleta. Surubul se dedica binelui superior iubind. Surubul e matematica si ameteala, molecula in vertij. Insa aceasta legatura trainica si tainica nu-si are rostul fara un scop mai presus de copulatia in sine. Poate ca ar trebui sa ne gandim mai des la casnicia surubului cu piulita.