Don't you know?

Mi se pare extraordinar versul asta de la Janis Joplin: 


Don't you know,Honey, nobody ever gonna love you
The way I try to do.

E toata sinteza iubirii si a neputintei si a caderii in versul asta. Oare nu e la fel de important faptul ca ai incercat sa iubesti pe cineva cu tot sufletul, ca ai facut tot ce ti-a stat in putere chiar daca n-ai reusit? Iubirea e doar pentru premianti? Pentru cei care triumfa? Dar cei care au vrut sa se ridice la inaltimea iubirii si n-au reusit? Cu ei cum ramane? Pe ei Dumnezeu nu-i mangaie pe cap? Ei sunt proscrisii? Fiecare dimtre noi a incercat mai mult decat a reusit. Si atunci de ce naiba ne condamnam unii pe altii?

Miracolul iubirii

Miracolul iubirii cred ca sta in faptul ca atunci cand esti iubit ai parte de un spectacol uluitor, unic si poate chiar irepetabil. Femeia care ti se ofera o face complet, fara ascunzisuri, fara subterfugii, intr-un abandon total.  Ai parte de un om transparent pe de-a-ntregul, translucid. Este un imens cadou sa poti sa fii martorul unui suflet fara colturi, ca o camera perfect luminata, fara umbre.

O singura conditie se impune pentru ca accesul la o asemenea priveliste neingradita sa se poata intampla: trebuie sa iubesti la fel de mult pe cat esti iubit. Pentru ca altminteri esti orb. Sufletele pereche ajung sa cunoasca ce e mai frumos in OM. E o stare de gratie care din pacate nu-i atinge pe toti oamenii.

Ce poate fi mai sublim si mai maret decat o femeie pentru care esti totul?

Probabil ca nevoia subconstienta de regasire a paradisului matern are ecouri in iubirea matura. Cu mentiunea si adaugirea ca la maturitate bucuria ajunge sa conteze si in a oferi nu doar in omnipotenta pe care nou nacutul o incearca in iluzia conceperii sanului.

Paradoxul iubirii implinite sta in aceea ca pentru a fi martorul ei obiectiv trebuie sa fii implicat pe de-a-ntregul, in cel mai subiectiv mod cu putinta.

Happy End

Si-atunci el ii spuse: Iubito cred ca e un apartament prea mic asta si nu mai avem loc de orgoliile noastre. Viata e complicata in patru. Ar trebui sa ne mutam in alta casa. Singuri. Asa am mai putea sa cumparam niste lucruri pentru suflet.

Atunci ea lasa bagajul din mana, incet, foarte incet si incepu sa planga eliberator. El vru sa o sarute dar se gandi ca e un cliseu mult prea superficial pentru importanta faptului ca amandoi realizau ceva profund. Asa ca tacu, o lasa sa tresalte de plans, se excita privindu-i gatul de lebada contorsionat si sculptat de spasmele sufletului si pleca in bucatarie sa faca un ceai. Nu stiau daca asta era un happy end dar, cel putin pentru moment, aveau liniste.

Cine schimba Romania?

Toata lumea vorbeste despre schimbare. Despre inlocuirea intregii clase politice actuale. Cu asta suntem toti de acord. E un inceput. Idealistii si naivii cred ca lucrurile se pot rezolva in strada. Pragmaticii spun ca solutia ramane in continuare votarea raului celui mai mic. Reprezentantii mediului privat, antreprenorii, corporatistii sau independentii viseaza la o alternativa viabila construita din oameni nepatati si realizati care sa intelaga sa se dedice cauzei comune pentru o altfel de Romanie. Exista insa o schimbare despre care nu vorbeste nimeni. Aceea a mediei.

Am vazut in aceste saptamani la televizor o media complet aservita celor doua tabere: opozitia si puterea. In Piata Universitatii am vazut evocari extreme ale fenomenului. Pentru unii era un nou decembrie 89 acolo iar pentru ceilalti o mana de ultrasi care arunca cu sticle incendiare. In general nu poti sa-ti faci o parere obiectiva despre ceea ce se intampla in Romania urmarind televiziunile sau ziarele noastre. Pentru ca una din principalele batalii castigate de clasa politica in ansamblu si de clientela care o sustine pentru a-si recupera ulterior investitia din afacerile cu statul a fost batalia pentru impartirea teritoriilor media. Cele cateva televiziuni neinregimentate politic sunt preocupate de continut tabloid mult mai profitabil in aceste vremuri incerte.

Cine a pierdut in urma acestui razboi? Cetateanul roman deposedat de dreptul la o informare echidistanta, impartiala, lipsita de patima. Profesiunea de jurnalism nu mai este asociata cu ideea de independenta. In mentalul colectiv ea nu inseamna altceva decat supunere, inregimentare si actiune la comanda. Cele cateva ininitative independente din peisajul on line mi se par lipsite de importanta in comparatie cu trusturile.
Toata lumea vorbeste despre faptul ca e imposibil sa schimbi legea partidelor sau sa reusesti sa dizolvi parlamentul si sa blochezi accesul actualilor politiceni in parlament. Sa blochezi practic elaborarea legilor de catre o clasa compromisa. Si mi se pare corect. Insa una din armele cele mai importante impotriva politicului a fost intotdeauna presa. Sigur ca aflandu-se intotdeauna in tabere diferite ei se vor anihila unii pe altii prin diverse dezvaluiri mai mult sau mai putin adevarate. Insa tocmai am hotarat mai devreme ca intreaga clasa politica este iremediabil compromisa.

Ma gandesc ca un prim pas ar fi existenta unei alternative media independente si obiective care sa furnizeze informatiile reale ale lumii politice. O presa cu reporteri adevarati constituiti intr-o miscare fie ea si doar on line pentru inceput. Clasa politica trebuie demascata constant, zi de zi, dintr-o altta perspectiva decat cea a unei prese acuzata din start de subiectivism pentru ca se afla in tabara adversa. O presa obiectiva ar putea sa faciliteze accesul in fata publicului a oamenilor care pot si vor sa schimbe Romania. S-ar auzi altfel de voci. Doar ca aceasta alternativa are si ea nevoie de finantare. Sau de nebunia unor oameni a caror cauza unica este adevarul. O presa care sa duca zilnic coruptia la Bruxlles. Zilnic. Ora de ora.

Are Romnaia asemenea jurnalisti? Asemenea nebuni? Are Romania o Anna Politkovskaya? Pentru ca numai un astfel de om si un astfel de jurnalism ii va putea face pe toti romanii sa creada in schimbare si sa iasa cu adevarat in strada treziti dintr-un somn de douazeci de ani. Pana la urma ca sa se trezeasca de-a binelea constiinta are nevoie de o fereastra. Iar media romaneasca, aservita politic cum e, ne tine inchisi intr-o camera fara geamuri de unde nu putem vedea Romania adevarata, Romania sufocata. 

Zambetul turbo

Stateam la Starbucks si imi beam cafeaua absorbit de o carte cu o piesa de teatru. La un moment dat ma intorc spre dreapta mea, una din acele intoarceri in care iti dezmortesti putin trupul si te reconectezi la lumea din jur. Si vad la o masa un tanar intr-un tricou alb si in dreptul lui, pe vine, o fata care priveste catre el in sus sprijinindu-se cu o mana de genunchiul lui. Era o privire atat de plina de dragoste, o privire care vorbea despre un abandon perfect al acelei fete. Mica si ghemuita era toata a lui, doar a lui. Era destul sa o privesti in ochi pentru a intelege asta.  Nu exista nimeni altcineva in acel moment pentru ea si ochii mari si daruiti m-au facut sa zambesc fara sa vreau. Nu exista nimic precum zambetul unei femei care ti se ofera in intregime.Nimic. 

Ce faceati cand aveati cinsprezece ani?

Ce faceati fiecare dintre voi cand aveati cinsprezece ani? Amintiti-va bine. Eu mergeam la scoala, ascultam muzica, incercam s-o sarut pe Laura dintr-a noua, ma mai certam cu profesorii, ma apucam de fumat pe sub gradenele patinoarului din Timisoara de pe aleea sportivilor, citeam, speram, visam, intr-un cuvant traiam.

Ce face un copil de cinsprezece ani astazi? In linii mari cam aceleasi lucruri. Se indragosteste, iubeste, se cearta, isi contesta parintii, vrea sa rastoarne lumea sau nu-l intereseaza nimic, e blazat sau implicat, se bate, injura, e olimpic sau premiant, se apuca de baut sau face sport de performanta. Traieste! Da, toate cele de mai sus, bune sau rele, se pot aduna sub propozitia: eu traiesc!

Nu realizam niciodata cat de importanta e propozitia asta: Eu traiesc! Ne comportam de parca viata  ni se cuvine orice ar fi si uitam cat de fragil este Eu traiesc!

Este o mare diferenta, imensa, ca o distanta intre doua galaxii sa spui in loc de EU traiesc, EU SPER sa TRAIESC!   Legea vietii ne face sa uitam ce AVEM, daca nu cumva uitarea insasi este legea vietii.

Astazi va propun sa nu uitam cat suntem de fericiti si sa multumim pentru ce avem fara sa stim. Sa-i multumim lui Dumnezeu si vietii.

Am sa reproduc textul care m-a facut sa ma gandesc la cele de mai sus exact asa cum l-am primit si eu:

Dorinta de a trai!

La numai 15 ani,  prietena noastra Oana Neacsu a fost diagnosticata cu leucemie acuta mieloblastica si are nevoie urgent de transplant medular, operatie extrem de costisitoare care depaseste cu mult prea mult puterile celor dragi…

Deoarece in familie nu este nici un membru compatibil cu ea, operatia trebuie realizata la o clinica din strainatate. Costurile sunt însă enorme… Din păcate, timpul nu are răbdare… Suma este extrem de mare pentru a putea fi strânsă într-un timp scurt  (maxim 1 luna) de catre cei apropiati. De aceea, familia si prietenii fac un apel catre semeni sa ni se alature pentru a putea fi stransa suma de 110.000 euro.

        

 Să-i întindem o mână de ajutor! Cu cât suntem mai multi, cu atât sansele ei de viată cresc!…

FIECARE  ZI  DIN  VIAȚA  EI  DEPINDE  DE  NOI!…

SI NOI O PUTEM AJUTA…

Conturile umanitare sunt deschise la CEC Bank SA, Agentia Craiovita Noua din Craiova, titular cont este NEACSU ILEANA (mama Oanei):

- cont lei IBAN:         RO30 CECEDJ 0608 RON 1029627
- cont USD IBAN:     RO86 CECEDJ 06D6 USD 1080122
- cont EURO IBAN:  RO53 CECEDJ 06B2 EUR 1080121

De asemenea, pentru cei care pot sa sponsorizeze prin societati, pentru a o putea ajuta pe Oana, o pot face in baza unui contract semnat cu  ASOCIATIA VASILIADA  - organizatie patronata de Mitropolia Oltenia, Cod fiscal: 14190045, luand legatura cu Tudor Nelu, tel.0722.22.99.03

Raportul medical il puteti gasi pe www.oananeacsu.blogspot.com

Apelam si de aceasta data la Dumneavoastra, oameni cu inima mare, ca impreuna sa putem salva viata Oanei!

Va multumim pentru ajutorul acordat.

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Acum revin si va mai intreb inca o data: ce faceati cand aveati cinsprezece ani? Nu trebuie sa-mi raspundeti mie ci Oanei.

Noi cu cine votam?

Este mai limpede decat oricand ca avem o clasa politica compromisa definitiv si iremediabil. Cred ca a venit momentul unei forte curate in Romania. Pe cat e insa de simplu de spus pe atat e de complicat de facut. Cunosc multi intelectuali in jurul carora s-ar putea cristaliza un program care sa propuna o altfel de Romanie: fara coruptie, fara afaceri cu statul, fara baroni locali, fara intelegeri economice subterane intre membrii diferitelor partide, fara mascarada ieftina, fara analfabeti in functii publice.

Insa niciunul din acesti intelectuali nu e dispus sa-si asume schimbarea. Pentru mine este foarte clar ca Basescu, Antonescu sau Ponta si toate fortele pe care ei le reprezinta nu mai sunt o solutie pentru tara in care traiesc. Intr-un an de alegeri, in plina criza mondiala, intr-o Romanie deposedata de valori si repere, suntem mai treji ca niciodata insa tot nu stim cu cine votam. Rotatia cadrelor mi se pare un cosmar pe care tara asta nu il mai merita.

Ma gandesc ca a sosit momentul cu adevarat disperat al unei miscari a oamenilor curati, neimplicati politic, care sa-si asume un program si sa incerce sa se impuna in alegeri. E un soi de idealism sa crezi ca poti castiga, asa din senin, in fata masinilor de vot ale partidelor consacrate. E momentul unor idei noi si al unor executii e timpul pentru oameni carora le pasa de Romania. Refuz sa cred ca accesul la putere le este destinat doar hotilor, incultilor, ignorantilor si iresponsabililor.

Fiecare dintre noi cunoaste oameni care au luptat cu sistemul si au construit ceva in domeniile lor de activitate intr-o confruntare acerba cu mecanismul greoi si birocratic al unui stat condus politicieni de ultima speta. Raed Arafat nu este un caz singular. Exista avocati, medici, inventatori, matematicieni, ingineri, arhitecti, artisti care au confirmat in repetate randuri si care privesc scarbiti de pe margine spectacolul scufundarii Romaniei. Exista o Romanie paralela care cu greu se incapataneaza sa reziste.

E momentul ca acesti oameni sa iasa la rampa si sa se uneasca sub forma unui miscari cu un program simplu si eficient din randurile careia sa se desprinda un lider care sa lupte cu Romania intunecata. Romania intunecata este Romania PDL, USL, UNPR sau mai stiu eu ce partide care se afla sau vor sa intre in parlament sa-si cumpere un loc la masa jafului. As sustine cu toate fortele mele un lider si o miscare ce ar putea sa insemne o reactie puternica si adevarata la clasa polititica a momentului.

In Romania oamenii nu mai au pe cine vota. Prezenta la vot va fi extrem de mica in 2012 pentru ca oamenii s-au saturat sa voteze "un rau mai mic". Daca nu se ridica o voce noua, o miscare mai presus de japca, vom sfarsi iremediabil in aceeasi paradigma. Ultimele zile au demonstrat ca nici macar cu indemnul FMI-ului nu putem sa avem maturitatea unei dezbateri publice pe o lege de o importanta cruciala. Cel mai grav lucru mi se pare ca legea a ajuns sa fie scoasa din dezbatere in urma unui conflict absolut infantil. Capitole importante din lege nici macar nu au ajuns sa fie dezbatute, ba mai mult, spectatorul de rand n-a putut sa inteleaga limpede despre ce e vorba.

Felul in care s-au purtat discutiile pe legea sanatatii nu difera cu nimic de violentele gratuite si condamnabile din Piata Universitatii. Clasa politica romaneasca isi adauga atributul infantilitatii peste cele care au facut-o indezirabila.

Unde sunt insa cei care ar putea aduce schimbarea? Poate ca este de datoria fiecaruia dintre noi sa-i numim, sa-i impingem in fata. Poate ca e musai sa ne adresam fiecare dintre noi celor care credem ca ar putea schimba ceva si sa-i obligam sa se intalneasca intre ei. De undeva trebuie sa rasara o raza de speranta.  Chiar nu exista oameni care au construit cinstit in aceasta tara. Chiar toata lumea este patata intr-un fel sau altul? Suntem condamnati pe veci la clica PSD si PDL sau la media comandata politic? Daca e asa inseamna ca nu mai traim in Romania. Pentru ca asta nu e Romania noastra.

Making of copilul sau doua saptamani de fericire (7)

- Nu la camera Matei, nu te uita in camera! Fugi, nu te ooooprrrrii! 


Plaja s-a umplut usor, usor. S-a ras putin la cafea, s-a montat camera, s-a mai ras putin, lumea era gata. Am inceput sa tragem. La mare n-am avut decupaj si asta s-a simtit. Am tras cateva incadraturi de rezerva ca sa fim siguri. Matei a fost exceptional. Te astepti ca dupa opt ore un copil sa cedeze. Un copil de cinci ani. Si n-ar mira pe nimeni. Erau 14 grade dar vantul sufla puternic si toti eram infofoliti. Matei, aproape despuiat, in costumasul lui de marinar, cu coroana de hartie si sabia de lemn executa alergari la comanda. Mare pisicher, tragea mereu cu ochiul la camera. Urlam din toti rarunchii: - Nu la camera Matei, nu te uita in camera! Fugi, nu te ooooprrrrii!

De-abia acum cand scriu aceste randuri ma gandesc ca alergarea ii era ingreunata de nisipul ud. N-am simtit niciun moment pe camera ca nisipul era ud. Nu cred ca se simte nici in clip. Vantul il zavntase bine iar lumina era binecuvantata. Singurele lucruri care mi-au lipsit la mare au fost cafeaua buna si o portavoce. Am ragusit urland dupa echipa in diverse randuri. Matei a fost destinatarul celor mai multe apostrofari. Pentru ca n-am avut o ordine de filmare prestabilita, am intrat in criza catre sfarsitul zilei, astfel ca sincroanele cu formatia s-au facut in graba ca sa nu pierdem lumina. Dupa sase ore de filmare exigenta mea vis-a-vis de porpria-mi tinuta scazuse considerabil asa ca am ales fara sa stau pe ganduri haina pe care o port in clip. S-a dovedit ca geamantanul il luasem degeaba insa cred ca am facut alegerea potrivita. Am tras bilingv sincroanele neglijand putin varianta in engleza insa a fost destul material intr-un final. La sfarsitul zilei eram obosit si fericit.

Am urcat sus la cherhanaua de pe deal sa mancam si sa ne incalzim. Nu avusesem pauza de pranz. La masa Matei s-a dovedit a fi perfect "virusat". S-a postat in fata noastra cu un aparat de fotografiat si ainceput sa urle: - Atentiieeeee! Motorrr! Actiuneeeee!!. N-am avut ce sa facem si ne-am conformat printre inghitituri de supa. Am fost fericit sa constat ca starea mea de nesiguranta s-a diminuat simititor. Prima zi era gata. Paradoxal, nu eram nerabdator sa vad materialul. Cred ca ma protejam intr-un fel. Am mancat, am mai fortat o cafea si am fugit spre Bucuresti.

Imi place sa conduc dupa o zi lunga. Creierul mi-e imbibat de ganduri pe care le las sa zburde libere in timp ce ma concentrez la drum, astfel ca niciunul dintre ele nu poate sa ajunga sa ma deranjeze. E, intr-un fel, odihnitor. Cateva ore mai tarziu, a doua zi de filmare avea sa-si faca loc in mintea mea. Duminica la ora cinci langa m-am intalnit cu Max si Adriana Racasan in cafeneaua de langa Parcul din Sinaia.

Making of copilul sau doua saptamani de fericire (6)

 Ma intreb cateodata ce am fi fost fara Lumina.

Adriana era pozitiva si sceptica. Max era ingandurat. Bogdan facea bugete. Doina Levintza este un creator cu C mare. Apelasem la ea ca intotdeauna cand vrei sa fii sigur ca lucrurile o sa mearga bine. Doar ca Doina are un defect: nu poate refuza pe nimeni. Si asta o aduce mereu in situatii limita. Pe ea si pe noi. N-ai cum s-o gasesti pe Doina libera. Doina munceste. Permanent. N-a fost altfel nici de data asta. Ne-am vazut printre picaturi vreo douazeci de minute miercuri seara inainte ca eu sa plec la Cluj. Inainte de filmarea de sambata cand aveam nevoie de costume. Casa Doinei este un muzeu. Mi-as fi dorit sa fi intrat in ea cand eram copil. As fi privit cu ochi mari rochiile uriase, incremenite, asteptand parca o rasuflare magica sa le readuca la viata, sutele de papusi incremenite pe scari in pozitii nefiresti alcatuind un tablou vivant, mirosul de piele buna impregnat pana si in pereti, zeci de scule de pielarie si cizmarie adunate de cateva generatii, bucataria provensala plina de viata, sute de fotografii din sutele de momente in care Doina a facut istorie...da, un copil ar visa luni in sir la casa Doinei ca la Castelul Palarierului.

Viata fierbe in tot muzeul asta dezordonat si luxurios, nu e ora din zi la care sa nu gasesti pe cineva la Doina. Prieteni, clienti, actori, colaboratori. I-am fortat atentia pentru cateva minute. O poti pierde foarte usor pentru ca nu pare sa impartaseasca acelasi prezent cu tine, e undeva mai sus, are aerul ca nu te asculta si priveste undeva dincolo de capul tau, in departare, in timp ce tu incerci sa spui ce vrei asa cum incercam eu in clipele astea putine pe care le aveam la dispozitie. De fapt te asculta exact atat cat are nevoie sa se agate de o imagine. Asa incercam si eu sa-i vorbesc Doinei, in imagini, si in acelasi timp sa ma conving pe mine ca asta vreau cu adevarat. I-am vorbit despre un rege fara timp si fara un costum explicit, nimic care sa-l dateze. I-am spus ca ma gandesc la un fel de Romanov scapatat si atunci i-au sclipit ochii. A fost de acord ca nu trebuie sa vina de nicaieri costumul regelui. S-a entuziasmat si a adus o bucata mare si lunga de tifon. Ador tifonul, mi-a spus. E un material superb. Ma chinuiam ingrozitor. Nu puteam sa vad ce vedea ea. Eram in intuneric. Stiam, doar ca am incredere.

M-a pus sa ma infasor cu bucata de tifon: - Uite ce bine, iti vine. Am aprobat, incert. Am cazut de acord ca numai coroana trebuia sa fie un element concret. Un rege scapatat al niciunei epoci. Am plecat de la Doina dupa ce am baut un pahar de porto intrebandu-ma ce naiba o fi cu tifonul ala. Dar stiam ca o sa fie bine. La Cluj, starea mea de agitatie a crescut. Mai erau doua zile si una din ele eu mi-o petreceam pe drum. Am inceput sa-l bombardez pe Bogdan, voiam sa vad toate obiectele de recuzita, scenografia, scenografia. Scenografa parca traia in alt timp decat mine. Trimiteam mesaje peste mesaje, raspunsurile veneau greu si in doi peri, primeam poze incomplete. Eram disperat sa-mi creez o imagine cat mai aporape de final si mi se parea ca nimeni nu ma ajuta. Mi se parea ca pierd controlul pe masura ce imi doream din ce in ce mai mult sa-l pastrez. Sunam de cate trei ori p fiecare pentru nu stiu ce detaliu. Incercam sa inchid ochii si deodata ma fulgera cate-un gand. Cum ar fi sabia regelui. Am inceput sa-i explic ca sabia trebuie sa aduca neaparat cu sabia lui Carol, sa se uite pe net, sa vada, sa se documenteze. Sabia se vede mult in clip si trebuie sa fie autentica. Apoi asteptam ca un indragostit irascibil si zvapaiat care asteapta o veste de la iubita lui. Si iarasi liniste pe frontul de la Bucuresti.

Nu-mi aduc aminte daca la Cluj sau la Bucuresti am primit storyboardul. Stiu doar ca afost un sentiment de usurare. Incepeam sa vad...Si imi placea ce vedeam. Erau toate cadrele discutate la decupaj. In noaptea dinaintea filmarii de la mare am ajuns acasa tarziu. Lucrurile erau amestecate. Rebengiuc era incantat de costum, Matei la fel. Dealtfel Matei si-a afirmat plenar intentia de a se muta acasa la Doina Levintza. Vremea insa se anunta rea. Erau sanse de ploaie si de burnita noaptea iar dimineata ne astepta un cer cu nori. Apoi spre dupa amiaza incepea ploaia serios. M-am gandit sa amanam. Era greu. O echipa intreaga astepta sa plece la 4 catre mare. Ramane sa filmam, am zis. Plus ca aveam si sabia regelui. Un motiv in plus. O vazusem si pe cea de lemn. Era 12 noaptea cand am deschis usa casei mele.

Colegii mei probasera hainele pentru clip. Erau cool. Eu eram singurul nehotarat. Mi-am inghesuit o gramada de haine intr-un geamantan, m-am invartit inutil prin casa am dormit trei ore si m-am trezit pe autostrada conducand spre mare. In masina cu mine Carina(Agentia de Vise), Gelu( claparul Vama) sotia lui, Elena si Matei care dormea dus. Nu parea sa ploua. Cat inca era intuneric era bine. Marea ne-a purtat noroc de la un capat la altul. Cand am ajuns dimineata norii se fugareau cu soarele. Singura data cand soarele si-a facut loc printre ei a coincis cu momentul cel mai important: Victor Rebengiuc alergand catre mare intr-un cadru larg. Cand Rebengiuc a aparut imbracat pe plaja in costumul regelui i-am multumit Doinei in gand. Era impecabil. Din tifon. Culorile se pierdeau perfect intre nuantele alb sau bej murdar ale nisipului si marea cand vanata, cand verde. Ma intreb cateodata ce am fi fost fara Lumina.