Singur in fața deciziilor

 Suntem singuri în fața dramelor noastre. A marilor decizii. Mă gândesc la asta de câteva zile. Poate că înțelegerea primei propoziții îmi deschide calea spre o altfel de maturizare. Un loc unde nu există posibilitatea de a împărtăși. Acolo unde sfaturile n-au niciun rost. Sunt doar o mână de porumbei albi care pentru o fracțiune de secundă oferă speranță pentru ca mai apoi să dispară cu tot cu fâlfâit de aripi pe cerul întunecat al incertitudinii.

În fața mea așezate la un prezidiu se află trei hotărâri. Mă privesc intens cu un aer sever, răutăcios, mut. Trebuie s-o aleg pe una dintre ele. Le cunosc bine. Le cunosc foarte bine pe fiecare. Vicii și virtuți mă privesc din spatele ochilor nepăsători. Mi-am tot hrănit iluzia că numai una ar putea să-mi arate drumul cel bun. Sigur, cu condiția să știu care e drumul bun. Nu vreau să risc dar trebuie să aleg.  Sa fie roșu sau negru, par sau impar, coloană, careu, număr fix ? Mă concentrez. Îmi fixez privirea pe fiecare dintre ele. Am sentimentul că și au vorbit înainte să se așeze în fața mea. Mustăcesc acolo, la prezidiu, întrebându-se una pe alta ce o să aleg. Am să aleg, în pofida faptului că nu intuiesc dacă drumul pe care mă va însoți una din cele trei zâne hotărâri va fi de bun augur.

Dacă mă uit mai bine în jur tribunalul ăsta arată mai degrabă a cazino. Nehotărârea miroase a hoit. O singură certitudine: către oricare dintre ele mi-aș îndrepta tremurând arătătorul o ușă se va deschide brusc și un curent de aer proaspăt va spăla orice miasmă de nehotărâre. E bun aerul asta proaspăt chiar dacă ar fi crivăț sau uragan care să-mi smulgă hainele de pe mine și să mă lase gol pe un drum desfundat de țară, tot ar fi mai bun decât mirosul pestilențial al nehotărârii.

Sunt singur în fața deciziilor mele. A sosit timpul. O liniște mormântală se aude în sala de judecată. Un fir muribund de salivă e legătura dintre buzele mele uscate. Aerul stă în loc. Cele trei doamne mă privesc fix. În fața clădirii tribunalului sunt adunate rudele mele care urmăresc acest meci sortit să se tranșeze la penalty uri. Timpul de joc a expirat. Oricum n-am auzit indicațiile furibunde din tribune. Cobor privirea în pământ. Trag de timp. Pentru câte secunde, minute sau zile? Nu e loc decât de mers înainte. Aud ca prin vis strigătul mamei speriată la gândul că nu mă uit la stânga când traversez. Îl privesc pe tata cu ochii minții. Ai lui sunt obosiți. Deodată, ridic privirea. Copilăria se prelinge pe pereți. Doamnele decizii râd și își dau coate. Privirea mea îngheață. A sosit timpul:
 
 - Tu!