VAMA FEST / Primul festival digital al unei trupe românești. Comunicat oficial.

VAMA, una din cele mai iubite trupe pop-rock din România, va susține primul festival

digital din România - un maraton de muzică, educație și storytelling în stilul consacrat deja almembrilor formației. Peste cincizeci de cântece adunând șapte ore de muzică din repertoriul VAMA și Vama Veche (unele dintre ele interpretate în premieră în această formulă) organizate în sesiuni întinse pe 2 zile, ateliere de instrument sau vocal coaching ale membrilor formației, dezbateri și povești desprinse din experiența profesională a trupei, concursuri sau testimoniale toate sub umbrella VAMAFEST, un eveniment infuzat de UNTOLD cu arome intense de festival!

VAMA FEST se va desfășura în zilele de 27 si 28 noiembrie. Cele trei direcții alefestivalului sunt #vamaliveshow, #vamaeducatie, #vamastorytellling, ele fiind desprinse din pasiunile și experiențele profesionale și sociale ale celor cinci membri ai formației: Tudor Chirilă - voce, Eugen Caminschi - chitară, Gelu Ionescu - clape, Dan Lucian - bas și Lucian “Clopo” Cioargă - tobe. Festivalul digital este structurat pe sesiuni de muzică și module de educație și storytelling sub formă de ateliere și dezbateri pe tot parcursul celor două zile. Programul complet al festivalului poate fi găsit pe www.vamafest.ro .

Activitățile celor două zile vor putea fi urmărite live pe paginile de facebook VAMA  și Tudor Chirilă,  și pe Kiss FM. Prima zi a festivalului va culmina cu un show live pe PRO TV, începând cu ora 00:30, unde trupa VAMA va organiza un KARAOKE SHOW cu cele mai iubite piese VAMA și va mai susține un recital “best of” cu invitați surpriză. Unul din momentele speciale din sesiunile #vamaliveshow va fi recitalul cufragmente din opera rock “Am să mă întorc bărbat” care o va avea ca invitat special pe Irina Rimes.“În aceste vremuri complicate am avut surpriza să găsim timp pentru lucruri pe care nu puteam să le facem înainte de Pandemie. Cum ar fi să adunăm toate pasiunile și muzica noastră la un loc. Așa s-a născut conceptul VAMAFEST. O umbrelă pentru pasiunile VAMA. Concertele noastre aveau o limită de timp, fie că era vorba de un festival, un club sau alt context. Dar noi avem muzică cât pentru 10-15 ore de concert. S-a născut astfel, firesc, ideea unui festival în care să oferim publicului acces la toate piesele pe care nu am apucat să le cântăm prin concerte, fie că e vorba de Vama sau Vama Veche. Și pe care publicul ni le-a tot cerut. Tot firesc a apărut ideea de a organiza ateliere ale membrilor formației pentru că avem convingerea că educația în 2020 nu se mai întâmplă doar la școală, ci oriunde în societate există oameni care vor să împărtășească din ce au învățat. Apoi, poveștile sunt una din cele mai vechi forme de educație, iar la capitolul ăsta  Vama stă binișor. Avem ce povesti despre profesia noastră:). Și pentru că toate trebuiau să poarte un nume, i-am zis VAMAFEST. 

E un moment oportun să fim alături de publicul nostru, avem nevoie să le spunem că suntem aici, că existăm, că dincolo de restricțiile impuse avem încă șansa să ne conectăm și să le oferim într-un singur eveniment mai mult decât am putut s-o facem până acum. VAMAFEST nu este doar un eveniment pentru fanii noștri, ci pentru oricine vrea să învețe ceva nou dintr-o experiență mult mai intensă decât unsimplu concert. VAMAFEST este un festival. Vă așteptăm să vă potolim setea :). Și, mai important, să ne distrăm :). Pentru că te poți lăsa folosit de pandemie sau s-o folosești tu pe ea. Noi am ales varianta a doua. Ar fi nedrept dacă aș încheia această declarație fără a mulțumi sponsorilor noștri care cred în acest proiect, prietenilor de la UNTOLD și partenerilor care aleg să amplifice această încercare frumoasă care ne-a adunat pe toți”, a declarat Tudor Chirilă.

Anul 2020 a însemnat pentru industria de evenimente din întreaga lume o pauză în întâlnirile cu fanii. În acest context, UNTOLD a organizat două producții transmedia de succes, OVERNIGHT și SPARKS OF MAGIC, la care s-au uitat peste 2 milioane de oameni din țară și din străinătate, iar trupa Vama a organizat ABSOLVIRUS PARTY, o întâlnire digitală dedicată absolvenților de liceu, care în acest an nu s-au putut bucura de balul de absolvire.

Parteneriatul dintre trupa VAMA și festivalul UNTOLD a început în 2016, când organizatorii l-au invitat pe solistul trupei, Tudor Chirilă, să susțină campania BAC DE 10, Tudor fiind o voce puternică și atunci când vine vorba de educație. Un an mai târziu, în 2017, întreaga trupă a susținut această campanie și, mai mult decât atât, fanii au putut să îi vadă pe mainstage-ul UNTOLD, când VAMA și-a lansat primul album în limba engleză “Better”. În 2018, trupa Vama a concertat și pe scena principală a festivalului Neversea, an în care a susținut, din nou, campania BAC DE 10. 

EDY CHEREJI, DIRECTOR DE COMUNICARE UNTOLD&NEVERSEA "Prietenia dintre UNTOLD și trupa VAMA s-a nascut natural și a crescut in fiecare an, din 2016 și până în prezent anual adăugând câte o colaborare, câte o idee pe care am dezvoltat-o împreună. Chiar dacă în acest an nu am reușit să ne vedem fizic la festivaluri, ne-am păstrat promisiunea de a fi alături de fani și iată că reușim să mai aducem un proiect, dedicat iubitorilor de muzică. Sunt convins că publicul se va bucura de întâlnirea cu VAMA, că vor afla lucruri nemaiauzite despre băieți, că vor învăța ce înseamnă munca și eforturile unui artist și, nu în ultimul rând, se vor simți mai aproape de bucuria și emoția festivalurilor preferate”

Alături de UNTOLD si NEVERSEA, VAMA FEST este susținut și de BCR, KAUFLAND, DR OETKER și FINLADIA. 

Scrisori interesa(n)te: Absolvirus Party

Textul de mai jos face parte din seria Scrisori interesa(n)te, newsletter-ul meu la care, dacă vreți, vă puteți abona AICI.


Sergiu și Violeta se iubeau, iar eu stăteam în ultima bancă pe rândul din mijloc. Pe rândul din dreapta, respectiv stânga, stăteau Sergiu și Violeta. Biletul venea din stânga, de la Sergiu, trecea pe la mine, apoi ajungea la Violeta, în dreapta mea. O bună perioadă de timp am fost mesager. Violeta avea ochi albaștri imenși, ochii ăia în care vezi toate poveștile pe care nu știi să le spui și în care ești (cum altfel?) protagonist. Ce frumoși sunt ochii care te reflectă ca erou. Mai era și sarafanul care urmărea fidel formele ei și sfârșea revoluționar deasupra genunchiului. Atunci nu știam să definesc, doar simțeam că era sexy tot ce venea dinspre Violeta. Sergiu și Violeta se iubeau, iar eu eram mesager. Până când, într-o, zi mi-am făcut curaj și  n-am mai pasat biletul în dreapta mea. De fapt, gestul l-am făcut. Dar de data asta pe bucățica de hârtie mâzgălisem eu cu scrisul meu incalificabil. Surprinzător, Violeta a răspuns. Și nu doar o dată. Bănuiesc că aveam ceva talent la scris de am reușit să umplem vreo două agende cu coperți lucioase, verde închis, genul “diplomat”. Presupun că s-a înțeles că Violeta nu l-a mai iubit pe Sergiu. Puterea cuvântului e sacră.

Nu poate fi nimic mai frumos în viață decât promisiunea unor momente extraordinare. Frumusețea adolescenței este în promisiunea iubirii, nu în consumul efectiv. Și fiecare mesaj era un buștean gros și uscat aruncat în focul de tabără al promisiunilor noastre.

Nu-mi aduc aminte detalii. Știu însă că eram îndrăgostit lulea de Violeta, cred că am luat și bătaie din cauza ei de la niște “băiețași” din cartier care au venit la liceu special pentru mine. Și mai știu că bucuria de a ocoli mărturisirea dragostei mele prin schimbul de epistole a fost extraordinară. Tineri, frumoși și pasionali am aruncat agendele alea într-un moment de “ceartă”. Bănuiesc că atunci cearta făcea și ea parte din promisiunea iubirii, anume aia că marile iubiri presupun suferință, așa că Violeta, într-un acces de furie, a aruncat agenda într-un tomberon, iar eu, placid plus teribilist, n-am schițat nici cel mai mic gest de a o recupera. La întâlnirea de 20 de ani am căzut de acord cu Violeta că am fost idioți. Totuși această concluzie mă sperie, pentru că realizez că sunt aproape de punctul în care devin adultul ăla care nu poate să vadă complexitatea sufletului de adolescent și raporturile acestuia cu lumea. N-am fost idioți, am fost disperați să trăim ceva intens, să ne convingem că suferim unul pentru altul ca doi “oameni mari”, că suntem maturi și că ne iubim arzând, relația noastră e totală, despărțirea așijderea, deci e musai ca iubirea să sfârșească într-un tomberon. Pardon, agenda. Acum, adulți, ne doare că nu putem să revendicăm memoria și că suntem privați de nostalgia întâlnirii cu niște pagini scrise când lumea stătea în loc ca să prindem noi autobuzul sau ca să dăm țeapă chelnerilor de la Poiana. Doamne, ajută-mă să-i înțeleg mereu pe tineri, nu-mi închide în nas ușa asta.

Dacă mă gândesc la liceu nu am cum să nu mă gândesc la Violeta și la agenda noastră. Violeta avea ochi frumoși și după douăzeci de ani, dar trăiseră deja destule. Merg pe stradă și mă uit la găștile care ies de la liceu și încerc să mă găsesc pe mine. Mă uit la cocoșii obraznici, la simpaticii meselor, la misterioșii retrași, la șmecheri și la lideri, la toți. Mă întreb pe unde sunt eu. Mă întreb cine stă în ultima bancă, în grupurile astea. Mă uit la ochii maturi ai fetelor care caută răbdarea și sunt speriate de insistența mânjilor. Violeta nu mi-a dat niciodată sentimentul că sunt un puști. M-a luat de bun, așa cum eram eu atunci, cu hainele mai lălâi și trupul necoordonat. Un student mi se părea un bărbat în toată regula. Violeta avea ochi pentru mine. Iar asta a fost poate una din puținele lecții de încredere pe care le-am primit în liceu. Profesorul de istorie mă făcea ratat. Violeta îmi răspundea la bilete. Și era cea mai frumoasă fată din clasă.

Știți, copiii ăștia ai voștri sunt sensibili. Există hormoni și necunoscut. Asta e o combinație mortală care se așează în fața ușii ăleia pe care scrie “intrare în viață” și ticăie. Te caci pe tine de frică și aproape că nu mai vrei să deschizi ușa. Iar noi, aduții, ne uităm la ei apatici și ne gândim că ar trebui să crească naibii mai repede ca să îmbrățișeze problemele noastre și să vadă lumea așa cum e ea de fapt. Nu trebuie s-o mai spun eu, a spus-o marea literatură, e o falie, nu știm să-i ajutăm. Doamne, ajută-mă să fiu un părinte ok cu copiii mei puberi. Dă-mi mintea pentru asta. Ce frumos fug ei de acasă și se refugiază unii în brațele altora, ce frumos nu se au ei decât unii pe alții, ce minunată e frăția asta întru tinerețe și ce amintiri fără egal lasă în noi.

Generația 2020 a terminat școala risipită, care-ncotro. Nu s-au mai avut unii pe alții copiii ăștia. N-au mai sprijinit caloriferele vechi de pe holuri, n-au mai fumat în wc-uri, n-au mai chiulit prin cafenele, nu s-au mai amușinat în recreații, n-au mai vibrat împreună la tot felul de nimicuri și nu și-au mai arătat unii altora telefoanele, n-au mai ascultat muzică tare de pe ele, n-au mai ars-o aiurea pe străzi, n-au prea mai vorbit pe la colțuri. Nu s-au mai văzut. Am zis-o deja de multe ori în perioada asta. Tre să fie greu să nu poți termina școala cu o ceremonie și un banchet. Cu o AMINTIRE. Numai din lagăr și din închisoare pleci fără petrecere. Altfel, o etapă ca asta trebuie marcată. Psihologic e destul de greu.

Nu avem pretenția că putem înlocui asta, dar cred că putem ajuta. Așa că ne-am gândit (noi, VAMA) să organizăm online un party de absolvire. Absolvirus Party. Un concert Vama pentru elevii și studenții care termină liceul sau facultatea și care vor să-și ia rămas bun unii de la alții. Și pentru profesorii lor. Am organizat un site vamamusic.ro unde toți cei care vor să participe sunt invitați să lase un mesaj video sau să facă o dedicație sau să urle de bucurie și să ne trimită urletul ăsta filmat sau o declarație de dragoste pentru Violeta sau de prietenie pentru Marcel sau un gând bun pentru un profesor care a avut un umăr solid la greu sau un mesaj pentru cei pe care nu îi pot întâlni în această perioadă sau pur și simplu un gând despre toată perioada asta nebună și aparte. Cu telefonul, simplu ca un story de instagram. Toate filmulețele astea ne dorim să apară în aceste trei, patru ore de #absolvirusparty joi, 18 iunie, începând cu ora 19. Vom fi live pe Facebook (Vama, Tudor Chirilă, Kiss Fm), YouTube (Vama, Kiss Fm) și pe protvplus.ro.

Am invitat și mulți oameni mișto să vorbească despre începuturile sau absolvirea lor. Să vorbească despre meseriille lor. În sfârșit, sperăm să putem conecta o bună parte din elevii și studenții 2020 care se află în situația de a lăsa în urmă o LUME. Hai să nu-i lăsăm să o facă oricum, nu ziceți?

E mult stres acum cu examene, sesiune, bac, dar mereu ar trebui să existe timp pentru singurul lucru cu adevărat important din viețile noastre: amintirile. Las mai jos o descriere a petrecerii noastre și de la tine, cel care citești asta am nevoie să dai vestea mai departe și să le spui alor tăi (elevi, studenți, profesori) despre Absolvirus Party 2020 și că nu-i costă nimic să participe.

Actorii și dreptul la muncă

Domnule Klaus Iohannis,  președinte al României,  domnule Ludovic Orban, premier al României, parlamentari, membri ai guvernului și membri ai comitetului național pentru situații de urgenă

Am ales să vă transmit un mesaj video în speranța că voi primi niște răspunsuri la întrebările mele, întrebări care vizează breasla din care fac parte. Sunt actor și muzician. Actor al Teatrului de Comedie din București și actor în diverse proiecte pe care le derulez în regim independent. La fel ca muzica. Înainte de a formula întrebările, am s-o iau un pic pe ocolite ca să pot să vă fac să înțelegeți mai bine contextul în care mă adresez.

În primul rând, aș vrea să spun că înțeleg că trecem printr-o periodă în care trebuie să fim responsabili atât față de noi, cât și față de cei din jur. Am respectat restricțiile impuse de starea de urgență timp de două luni. M-am adaptat cum am putut și am încercat să găsesc soluții de a-mi face meseria fără să pun pe nimeni în pericol și fără să mă expun. În familia mea, ca în orice familie, probabil, există categorii sensibile la COVID-19. Nu m-am văzut cu colegii de formație, nici măcar ca să fac un live cu ei dintr-o cameră, am făcut muzică de la distanță și am respectat ce era de respectat. După două luni, ca orice om normal care vede un început de relaxare pentru anumite profesii, am început să mă gândesc și eu la posibilitatea de a-mi exercita un drept fundamental, dreptul la muncă, în condiții de responsabilitate maximă. Noi, actorii, lucrăm cu publicul. Sigur, nu contribuim la PIB în măsura în care contribuie alte industrii, ni s-a sugerat asta de către autorități, ba mai mult, unii ne consideră inutili deși aș îndrăzni să spun că teatrul e în tot și în toate, este cultură, iar Uniunea Europeană are nenumărate politici de sprijinire a culturii  și industriilor creative. Teatrul e o meserie mai veche decât foarte multe din profesiile din ziua de azi. E mai veche chiar decât creștinismul. Ba, apropo de creștinism, aș spune că religia creștină a împrumutat multe instrumente din arsenalul teatral. Biserica a trebuit să se impună și nu a fost de ajuns doar răspândirea mesajului christic fără un pic de ajutor din partea teatrului. În definitiv, slujbele sunt  forme de spectacol pentru un public divers, iar mesajul creștin se transmite și cu ajutorul costumelor, strucura liturghiei este dramatică, vocea impunătoare a preotului este un avantaj. În fiecare duminică biserica devine un teatru cu scenă (naos) cu spațiu pentru spectatori (pridvor sau pronaos) ba chiar cu culisele actorilor - altarul -acolo unde se întâmplă taina creștină, comuniunea cu Dumnezeu, locul pogorârii harului, nu-i așa? În biserică se cântă căci, iată, mesajul creștin ajunge mai repede la credincioși prin muzică. Există metafizică în psaltica cântecelor liturgice, în înlănțuirea monfonică a notelor și, la ceas de seară, când soarele se pregătește să-și suspende existența fie și temporar, se întâmplă minuni cu partiturile alea. Există personaj principal, să zicem preotul paroh, dar el este ajutat de alți preoți slujitori sau de diaconi. Ba chiar și femeia de la lumânări îndeplinește funcții multiple, ba vinde lumânări sau cărți de rugăciune, plasează oamenii în biserică, îi organizează sau face liniște, după caz. Nu întâmplător auzi credincioși care spun că unele biserici fac slujbe mai frumoase decât altele, deci condiția estetică e importantă. Iar predica nu este oare un monolog bine rostit, bine improvizat? 

Acum eu înțeleg, domnule Iohannis și domnule Orban, parlamentari sau miniștri, că v-ați gândit cu toții că biserica poate să își țină slujbele în aer liber, în curțile lor, cu respectarea măsurilor de distanțare, deși aici eu am o îndoială că ați reușit să explicați bine tuturor creștinilor ce înseamnă asta. Mai înțeleg și că biserica e o organizație puternică care a făcut lobby în sensul ăsta. La fel cum înțeleg că există mulți creștini care au nevoie de rugăciune și cărora intimitatea propriei case nu le este de ajuns în această perioadă. Nu o spun în sens ironic. Dar oare de ce disperarea preoților de a sluji este mai ascultată decât disperarea actorilor de a juca? Care este oare diferența între teatru în aer liber și o slujbă în aer liber? De ce credeți dumneavoastră că  lucrătorii din teatru nu pot avea grijă de publicul lor într-un spațiu deschis? De ce noi nu putem să ne facem profesia, așa cum preoții o fac pe a lor? De ce, dacă intenționați să deschideți centre comerciale sub 15000 de mp care au magazine de până la 500 de mp care pot funcționa, noi nu putem, de exemplu, să jucăm spectacole de unul, două sau trei personaje în fața unui public de cincizeci de pesoane sau chiar șaptezecișicinci cu respectarea distanței de un metru și jumătate? Oare de ce nu putem folosi vara asta și în favoarea actorilor, mai ales  a celor independenți? De ce nu elaborați împreună cu actorii și tehnicienii din teatre un set de reguli care să îi poată ajuta să-și facă meseria? Sigur, teatrul nu aduce voturi, actorii nu vorbesc în fiecare duminică în fața credincioșilor. Dar suntem cetățeni ai României și munca este un drept fundamental. Și, oricât vi s-ar părea de ciudat, cunosc mulți actori care preferă să joace decât să apeleze la indemnizații. În acest moment autoritățile din România practică, din comoditate, dublul standard. Pentru că teatrul se poate face și în fața unui singur spectator. Și totuși, nu ne lăsați să jucăm. Repet întrebarea mea: într-un spațiu deschis de, să zicem, 1500 de metri pătrați sau într-un teatru de vară, dacă trei actori reprezintă o piesă respectând distanța, dacă sunt 75 de spectatori care respectă distanța, dacă personalul tehnic care ajută la reprezentarea spectacolului respectă distanța, dacă există structură (culoare, cabine separate, etc) cu ce este mai periculos decât un muzeu, un spațiu închis? Cunosc cel puțin un specialist care poate “desena” un teatru improvizat în aer liber pe a cărui scenă să se întâmple spectacol în siguranță. Nu fac parte din nicio organizație, sindicat sau structură care să militeze pentru drepturile actorilor. Dar îndrăznesc să spun că formulez aceste întrebări în numele unui număr mare de actori sau tehnicieni din teatre. Ați avut domnule Orban o întâlnire cu AROC Asociația Română a Organziatorilor de Concerte. Oare ați avut vreo întâlnire cu managerii teatrelor independente sau teatrelor municipale? Încercarea de a reveni la normalitate nu se poate face discreționar pentru că sunteți acolo, fie și vremelnic ca să reprezențati interesele tuturor. Dincolo de aspectul financiar care guvernează lumea în zilele astea există demnitatea profesională, dreptul de a-ți putea face profesia. Este frustant pentru actori să știe că sunt considerați insignifianți, cantitate neglijabilă, cei care pot să aștepte sine die pentru că deh, nu contribuie la PIB. Nici biserica ortodoxă nu contribuie la PIB și totuși va ține slujbe ăn aer liber. Aș vrea să fie limpede că mesajul meu nu se îndreaptă împotriva unei instituții, ci pentru egalitate de șanse în fața dreptului de a ne exercita profesia, toți cei care operăm cu aceleași principii lucrative. În speranța că mesajul meu nu va trece neobservat aștept un răspuns la întrebările mele. Acest mesaj nu este un îndemn la deresponsabilizare față de criza COVID-19, ci o pledoarie pentru muncă în condiții de siguranță și solicitarea către autorități de a opera și cu soluții, nu doar cu restricții discriminatorii. 

1 Mai

Despre încredere

Varianta integrală a textului de mai jos a fost trimisă acum două săptămâni prin email celor care s-au abonat la newsletterul meu, Scrisori interesa(n)te. În seara asta trimit a treia scrisoare. Dacă vrei să te abonezi, o poți face aici.

Relația profesor-elev funcționează la noi după modelul fără randament al autorității nechestionabile. În România profesorii nu sunt pregățiți în niciun fel pentru relația cu elevul. Nu sunt prietenii elevilor, nu cooperează cu ei și nu fac nici cel mai mic efort să colaboreze, nu doar să dicteze. Ba, mai mult, relațiile cât de cât acceptabile funcționează adesea pe criterii discriminatorii (am un interes la taică-său, au dat mai mulți bani la fondul clasei etc.) Parteneriatul nu este înțeles nicicum. Desigur, e nevoie de multă pregătire pedagogică, de vocație, pricepere și de curaj pentru a-ți face prieteni din proprii elevi. E nevoie de training-ul competențelor emoționale care la ora actuală nu se face la scară națională și cu continuitate. Desigur că se poate ajunge la o relație mai puțin formală fie numai și prin redesenarea modului de predare care dacă ar fi mai prietenos și interactiv ar atrage după sine un alt tip de legătură prof-elev.

În secolul nostru toate modelele educaționale de succes pun accentul pe stimularea gândirii critice, a curiozității și a competențelor emoționale și de comunicare. Într-o lume în care automatizarea multor meserii și dispariția lor vor conta din ce în ce mai mult, abilitățile care încă diferențiază omul de robot țin mult mai mult de partea noastră de creier, cea care gestionează emoțiile. Empatia, capacitatea de substituție, abilitățile de relaționare, capacitățile de integrare, gestionarea emoțiilor negative, abilitățile de conectare socială vor face diferența. Educația viitorului nu mai este de mult pe de rost. Toată informația lumii e la un click distanță. Dar cum faci să dai peste cea relevantă? Profesorii trebuie să aibă competențe pedagogice sporite. Formarea lor continuă în acest sens este singura soluție pemtru creșterea calității educației. Noi am fost o generație care a crescut cu frica de a întreba. Curiozitatea noastră a fost reprimată constant. Ni s-a livrat informație cu forța. Cine a tocit a terminat școala bine, dar de fapt nu a învățat nimic. Pentru că nimeni nu și-a prea bătut capul să ne învețe să gândim critic. Să apreciem, să evaluăm informația, să punem și să ne punem întrebări. Exemplul cu care am început această scrisoare vorbește despre incapacitatea unui profesor universitar de a da încredere studentului său. Dar cred că putem spune că eșecul modelului nostru educațional vine din superficialitatea actului de predare, cu tot ce implică el. A fi profesor nu este pentru cei incapabili să coopereze real cu copiii, cei care se ascund în spatele unei autorități disfuncționale. A fi profesor înseamnă abilitatea de a gestiona un copil în toate formele lui de expresie, chiar dacă asta înseamnă să înțelegi viața lui dincolo de școală. În tot angrenajul educațional cu profesori-părinți-autorități copilul este lăsat la margine. Nu merge așa. Nu va funcționa. Se va opri. Pentru că nimeni nu va mai învăța nimic cu forța. Vor mima învățarea, în cel mai bun caz. Profesorii trebuie să ofere dragoste și prietenie. E al naibii de greu, mai ales când nu-s copiii tăi, dar profesorii trebuie să învețe să fie profesori.

Profesorii viitorului trebuie să fie blindați la nivelul abilității de a coopera cu copilul. Pentru asta este nevoie de formare constantă la nivel național. Iar asta nu se poate face decât prin voință politică și coagularea în jurul unei viziuni unice pe educație. Cred că noi ca cetățeni avem obligația să-i forțăm pe politicieni să depolitizeze și să reformeze educația. Modele există, experți străini există, know how există, voință politică nu există. Fără presiune din partea nostră nu va exista. Eu am încercat să-i fac să înțeleagă că nu mai avem răbdare, că nu există altă soluție decât un pact pe educație în jurul unei viziuni unice care să producă reforma. Poate unii dintre voi ați văzut povestea de mai jos. Dacă nu credeți-mă că merită.



Am demarat și această petiție care nu stă rău deloc, dar care are nevoie să crească. Dacă n-ați făcut-o o puteți semna aici. Nu trebuie să-i lăsăm în pace. Am văzut unde ne-a adus atitudinea asta.  

Vama - Prăbușire (necenzurat)

Cel mai nasol e când trebuie să explici un cântec. Sau versurile lui. Prefer să n-o fac, dar pentru că știu că va fi un pic de controversă legat de partea explicită a refrenului zic doar atât: nu plecați după fentă.

Orice poveste are un substrat. Noi, oamenii, avem acest dar de a putea să ascundem chestii (sentimente, stări, idei) pe sub cuvinte. De multe ori cuvintele sunt soldații din prima linie a imperiului nostru de idei. Câteodată suntem vizitați de curaj și, dacă cineva se uită la armata noastră uriașă, nemișcată, aliniată pe un câmp fără sfârșit, poate observa cum din ultimele rânduri se produce o mișcare imperceptibilă. Un soldat rupe rândurile și își face loc cu greu, spre uimirea și indignarea celorlalți, până în față. Vine și se așează în fața armatei cuvintelor și spune: eu sunt, eu am fost, despre mine e vorba în tot războiul ăsta.

Am vrut un cântec brutal de onest. Am sacrificat posibilitatea de a fi o baladă pe gustul tuturor> cum se face azi. Azi muzica nu deranjează, pentru că oamenii trebuie să fie atenți la volan. Nu ne-am propus să deranjăm pe nimeni, ci să spunem o poveste dureroasă. Da, există și durere în viață, nu doar Instagram.

Când urlă carnea pe tine și inima e moartă

"O dată vreau să te mai fut" e un vers din refrenul ultimei balade Vama. E conținut explicit. Într-o lume muzicală în care conținutul explicit nu e neapărat cea mai gravă ofensă adusă moralei. E plină piața de versuri promiscue sau chiar abjecte din care lipește conținutul explicit. Totuși, parcă îi aud pe puritani și cârcotași: “ia uite, ăsta vorbește despre educație și uite ce versuri folosește” sau mai des folositul “nu mai știe ce să inventeze ca să-l băgăm în seamă”, “vrea să epateze”, “da’ nu se mai poate face dom’łe muzică fără să înjuri”, “ăștia ne educă copiii” etc.

Nu trăim într-o lume în care să ne pierdem timpul să verificăm dacă prima impresie, aia exclusiv emoțională, este și cea care ar trebui să ne dicteze aprecierea unui produs. Ne-o însușim și livrăm eticheta. Ce vreau să spun este că “fut” poate să pară destul de șocant încât să te abată de la adevăratul drum către cântec.

Deși am avut toate astea în cap când am scris versurile, am hotărât să nu renunț la ceea ce mi s-a părut cea mai potrivită formă de expresie a unei pasiuni sexuale paroxistice. Intimitatea sexuală a cuplurilor nu trăiește în corectitudinea academică a limbajului. Nu îți arde de formule reverențioase când vrei să te fuți, pardon, să faci dragoste cu partenerul tău. Am sentimentul că “iubita mea, ai vrea să facem dragoste în dormitor?” (lift, bucătărie, parc, clasă, toaletă, mașină, pădure etc.) e adesea înlocuit cu “hai să ne futem”, “băi, da’ nu ne-am futut de mult”, “nu mai pooot, vreau să te fut”, “iubitule, tu mai ai chef să mă fuți?”…

Nu vreau să mai intru acum și în hățișul nesfârșit al sensurilor pe care îl joacă limbajul murdar și capacitatea de imaginare în viețile oamenilor. Numai whatsapp-ul știe câte a văzut. Așa că am decis să nu fiu ipocrit, cu riscurile de rigoare, și să îmi asum ceea ce am încercat întotdeauna când a venit vorba de versuri: o atitudine onestă. Știu că pot fi corectat, “puteai să zici ”. Da, puteam să zic în câteva feluri (între noi fie vorba, “să ți-o trag” mi se pare mai vulgar), dar așa am simțit că este drumul cel mai scurt. 

Relația prăbușită dintre doi oameni disperați, captivi ai propriilor frici, incapabili să rupă o legătură carnală puternică, singura legătură pe care o mai au, relația lor merită un pic de sinceritate. Așa văd eu lucrurile. Am scris peste douăzeci de balade în perioada Vama Veche și Vama. Și sper că de fiecare dată am reușit să găsesc o perspectivă diferită, să spun altceva, dar un ceva în care oamenii să se regăsească, într-un fel sau altul. Da, am fost în situația din cântec (când urlă carnea pe tine și inima e moartă) și mi se pare important să cânt despre asta. Culmea, cântecul ăsta e mult mai mult despre toate celelalte versuri decât despre cel căruia i-am dedicat toată polologhia de mai sus. Așa e-n viață, sexul iese-n față. 

Prăbușire 

Si ușa e-nchisă, iar eu sunt beat criță
Mă clatin și urlu pe hol 
Complet descompusă, tu plângi după ușă, 
Privirea fixată în gol. 

R: 
O dată vreau să te mai fut, 
Atât mai e ca la-nceput 
Suntem bolnavi și n-o să ne mai facem bine, 
Dar nu pot acum…s-o iau pe alt drum 

Mai mint înc-o dată, că-mi dau viața toată, 
Dar știm amândoi că nu e 
Vreo șansă să meargă, ceva ce-o să dreagă 
O ciorbă stricată de mult 

R: 
Mai lasă-mă să te mai fut 
Să fiu în tine laș și mut 
Suntem bolnavi și n-o să ne mai facem bine 
Dar nu pot acum… s-o iau pe alt drum 

Bridge: 
Mi-a zis o dată un străin că-s norocos 
Dacă iubesc măcar o dată-n viață în 
loc să rătăcesc prin zeci de paturi fără rost… 

Paralizat că poate nu-s decât o carne fără sens, 
Un suflet neînceput, mă rog de tine să deschizi, ajută-mă 
Să uit 

Deschide, o dată! 
O ultimă dată! 

Mai lasă-mă-n tine, 
Să plâng când ne vine, 
Să urlu că nu vom mai fi 

Cu mintea-n durere 
Cu carnea-n plăcere
Leproși alinați de-un orgasm

O dată doar să te mai fut
Să fiu în tine laș și mut
 Sindromul victimă-călău
Aș vrea să știu cine sunt eu…

*Fragmentul de mai sus e un extras din primul newsletter Scrisori interesa(n)te pe care l-am trimis în urmă cu două săptămâni celor abonați. Dacă vrei să intri în listă și să primești textele mele bilunar, te poți abona AICI.

**Cântecul se lansează pe 3 martie.