Lonesome Tonight...The King

Ce m-a frapat la aceste animale era forța lor în captivitate. Sentimentul de forță venea dintr-un soi de acceptare majestuoasă( poate doar părea acceptare) a captivității. Sau poate pendularea egală a leului din stânga în dreapta celulei, cu mișcări sacadate era tocmai un refuz față de situația de fapt. Nu știu. Ce știu sigur e că noi, oamenii, aflați dincolo de gratii eram un spectacol grotesc. Când, la un moment dat, a sosit mâncarea, răgetul a fost atât de puternic, frecvențele joase atât de profunde încât copiii din public au începu să plângă la unison. Măreția acestui animal, nu este diminuată de captivitate, dimpotrivă. Tristețea însă, răzabte și după gratii.  De aici și titlul acestei serii care va urma mâine cu un alt personaj de la curtea Regelui.

Despre Poziția Copilului și Luminița Gheorghiu

M-am întors  azi de la Berlin unde am participat la un workshop de actorie. Am avut ocazia să văd ieri una din proiecțiile cu "Poziția Copilului", un film de Călin Netzer. Următoarele rânduri nu trebuie citite în vreo cheie critică, ci doar ca o formă de entuziasm al unui coleg. 

Filmul lui Netzer m-a impresionat. Am crezut, în treizeci de minute, că propune doar tema cercului vicios al unei Românii corupte, fără șansă de vindecare, pentru ca treptat și surprinzător să alunece într-o adevarată psihodramă cu două personaje extrem de profunde aflate într-un conflict freudian fără ieșire, unde nu există victorie absolută ci doar un șir nesfârșit de bătălii câștigate de o parte sau de alta. E un prilej excelent pentru spectator de a-si pune întrebări în fața unui caz de viață care revendică o dilemă fără să poată propune o soluție. 

Toți actorii filmului sunt excelenți. Ar fi însă nedrept față de Luminița Gheorghiu să nu fie extrasă din acest pluton victorios pentru a fi ridicata la rangul de general care și-a condus personajul ca un mare strateg. Luminița Gheorghiu este impecabilă. Este extraordinar portretul minuțios al unei mame supraprotectoare orbită de o dragoste bolnăvicoasă pentru un fiu( Bogdan Dumitrache) care nu reușeste să rupă această legătură și să înceapă singur propria călătorie în viață. 

Față de toate rolurile în care am văzut-o pe Luminița Gheorgiu acesta este un contre-emploi, lucru rar în filmul românesc unde actorii sunt în general distribuiți pentru ceea ce pot face mai bine, nu pentru ce ar putea să compună. Da, Luminița Gheorghiu face compoziție și nu iartă absolut niciun detaliu. Rade tot cu minuție. Sper ca juriul de la Berlinale să-i acorde premiul pentru interpretare feminină. Spun asta fără să fi văzut celelalte filme, exprimând  mai degrabă o speranță decât o convingere obiectivă.

Cu riscul de a mă repeta, Poziția Copilului, este un film al actorilor pe care îi felicit din toată inima.    Sunt convins că pot exista comentarii vis-a-vis de alte aspecte care compun un film, de la structura, la elemente tehnice, ritm, concept, diverse forme de execuție cinematografică sau imperfecțiuni. E treaba criticii.

Eu sunt actor. Și bucuria cea mai mare este că văzând acest film m-am tranformat din actor în spectator. Într-o industrie de film în care adesea actorul este mai ieftin decât camera un film care propune supremația primului nu face decât să-mi dea speranță și să redea o parte din demnitatea adesea șifonată a breslei noastre. 

PS. Ditribuția completă și echipa filmului Poziția Copilului le puteți găsi aici.

Iosif the entertainer

Iosif este un adevărat entertainer. Despre el mai putem spune că este finul meu și are un an. Este extrem de serios în tot ce face și a dezvoltat o aversiune pentru ritualul îmbrăcării. Drept pentru care la finalul vizitei a urlat în timpul operațiunii sus amintite. Farmecul său irezistibil a compensat   de mii de ori această mică ieșire. Iosif e bestial, ce să mai. Eu nu mai pusesem mâna pe cameră de ceva vreme însă cu Iosif prin casă am dat jos câteva kile bune. Subiectul era în continuă mișcare. Când și când se oprea și fixa camera cu o privire pătrunzătoare arborând o milă suverană față de umilul fotograf. Rezultatul este mai jos. Canon 5D Mark II lentilă fixă de 85 cu 1.8

Un om frumos

Lansarea de la Timișoara mi-a prilejuit o mare bucurie. Am cunoscut un om frumos. Este vorba despre poetul Marcel Tolcea. Există cazuri de oameni cu care fuzionezi instantaneu. Sunt rare asemenea întâlniri, mai ales in zilele noastre când ne privim unii pe alții din viteză. Înainte de a fi jurnalist, profesor universitar, director al muzeului de artă din Timișoara, Marcel Tolcea este poet. El vorbește poezie, gândește poetic, răsuflă metafore.

Ne-am cunoscut cu puțin timp înaintea evenimentului de lansare. După eveniment ne-am așezat la o cafea. Au trecut două ore. Când ne-am ridicat eram prieteni vechi.

Marcel este un individ strălucitor cu idei lichide, ochi vii și neliniștiți, retrași timid în spatele unor arcade proeminente. Ascunde un hohot de râs în spatele cuvintelor. Ideile lui sunt lichide, gata oricând să se umple de fluidele altor idei și uite așa se mai naște un prilej de fuziune poetică. Marcel iubește oamenii buni. Pe ei îi pune mai presus de oamenii inteligenți. Omul inteligent e predispus la detașare și introspecție, omul bun se implică. Oamenii buni sunt soldații lumii, o formulă care s-a născut din schimb molecular.

Marcel este neliniștit și trist, dar tristețea lui vine din cultivarea dilemelor. Peste asta adaugă mereu un hohot de râs, un soi de protejare a sensibilității. Detestă indiferența ascunsă în spatele unui "ce faci?" pentru că demult, în tinerețe, un prieten i-a răspuns așa: Sunt atent să nu înnebunesc. Îi iubește pe ruși pentru că nu mimează profunzimea. "- Strada asta duce către biserică? -Nu. - Ce rost are o stradă care nu duce către o biserică?" e una din replicile lui preferate din Căința lui Abuladze.

Marcel trăiește zilnic găsind poezie. El crede că poezia este ascunsă peste tot iar rostul poetului e să sape ca s-o descopere. În spiritul acestui crez a așteptat șase luni întâlnirea cu un cuvânt. Marcel scrie despre artă fără s-o critice. Pentru el critica e excesiv de subiectivă și închide dileme. Când ne-am plimbat printre cele cincizeci de tablouri Corneliu Baba ale expoziției permanente de la muzeul de artă din Timișoara Marcel a făcut din nou poezie.

M-am desprins cu greu din această întâlnire care mi s-a părut mult prea scurtă. Noi oamenii avem mare nevoie să rezonăm. Ne suntem unii altora instrumente. Și cântăm unii la alții. Din asta se naște muzica lumii. Am plecat îmbogățit din această întâlnire nesperată. Am cărți noi de citit, filme de văzut, idei de rumegat. Dar mai presus de toate am o prietenie de cultivat. 

Singur in fața deciziilor

 Suntem singuri în fața dramelor noastre. A marilor decizii. Mă gândesc la asta de câteva zile. Poate că înțelegerea primei propoziții îmi deschide calea spre o altfel de maturizare. Un loc unde nu există posibilitatea de a împărtăși. Acolo unde sfaturile n-au niciun rost. Sunt doar o mână de porumbei albi care pentru o fracțiune de secundă oferă speranță pentru ca mai apoi să dispară cu tot cu fâlfâit de aripi pe cerul întunecat al incertitudinii.

În fața mea așezate la un prezidiu se află trei hotărâri. Mă privesc intens cu un aer sever, răutăcios, mut. Trebuie s-o aleg pe una dintre ele. Le cunosc bine. Le cunosc foarte bine pe fiecare. Vicii și virtuți mă privesc din spatele ochilor nepăsători. Mi-am tot hrănit iluzia că numai una ar putea să-mi arate drumul cel bun. Sigur, cu condiția să știu care e drumul bun. Nu vreau să risc dar trebuie să aleg.  Sa fie roșu sau negru, par sau impar, coloană, careu, număr fix ? Mă concentrez. Îmi fixez privirea pe fiecare dintre ele. Am sentimentul că și au vorbit înainte să se așeze în fața mea. Mustăcesc acolo, la prezidiu, întrebându-se una pe alta ce o să aleg. Am să aleg, în pofida faptului că nu intuiesc dacă drumul pe care mă va însoți una din cele trei zâne hotărâri va fi de bun augur.

Dacă mă uit mai bine în jur tribunalul ăsta arată mai degrabă a cazino. Nehotărârea miroase a hoit. O singură certitudine: către oricare dintre ele mi-aș îndrepta tremurând arătătorul o ușă se va deschide brusc și un curent de aer proaspăt va spăla orice miasmă de nehotărâre. E bun aerul asta proaspăt chiar dacă ar fi crivăț sau uragan care să-mi smulgă hainele de pe mine și să mă lase gol pe un drum desfundat de țară, tot ar fi mai bun decât mirosul pestilențial al nehotărârii.

Sunt singur în fața deciziilor mele. A sosit timpul. O liniște mormântală se aude în sala de judecată. Un fir muribund de salivă e legătura dintre buzele mele uscate. Aerul stă în loc. Cele trei doamne mă privesc fix. În fața clădirii tribunalului sunt adunate rudele mele care urmăresc acest meci sortit să se tranșeze la penalty uri. Timpul de joc a expirat. Oricum n-am auzit indicațiile furibunde din tribune. Cobor privirea în pământ. Trag de timp. Pentru câte secunde, minute sau zile? Nu e loc decât de mers înainte. Aud ca prin vis strigătul mamei speriată la gândul că nu mă uit la stânga când traversez. Îl privesc pe tata cu ochii minții. Ai lui sunt obosiți. Deodată, ridic privirea. Copilăria se prelinge pe pereți. Doamnele decizii râd și își dau coate. Privirea mea îngheață. A sosit timpul:
 
 - Tu!

Cuvintele dor, nu-i asa?

Va rog sa citit mesajul de mai jos.

Buna ziua, numele meu este Alexandru si am 13 ani. V-am sunat pentru ca imi doresc sa vorbesc cu cineva despre problemele mele. Simt ca nu mai suport. Colegii mei de clasa mi-au facut viata un cosmar, care nu se mai termina niciodata. M-am saturat sa rada de mine tot timpul. M-am saturat sa se stranga in grupuri si pe mine sa ma izoleze, sa nu aud nimic din ce vorbesc. Imi spun intruna ca sunt prea gras, ca arat ciudat, ca sunt “un sac cu grasime”, ca mananc mancarea intregii familii si multe alte rautati.

De cate ori suntem in pauza si vreau sa imi mananc pachetul, ei vin spre mine si imi indeasa sandviciul pe gat, iar in momentul acela eu ma inec si mi se face rau. Am rugat-o pe mama sa nu mai imi dea pachet, insa mi-a fost teama sa ii spun motivul. Asta ar mai lipsi, sa vina si mama la scoala, ca atunci chiar ca voi fi bataia de joc a tuturor. Din cauza lor, am ajuns sa ma simt vinovat ca mananc. Sunt zile in care nu vreau sa ma mai duc la scoala, in care as vrea sa plec undeva unde nu ma cunoaste nimeni – poate o alta clasa- si sa o pot lua de la capat, sa leg prietenii si poate astfel nu va mai rade nimeni de mine.

Poate ca dumneavoastra vi se pare un lucru nesemnificativ, insa din cauza lor, mie imi vine uneori sa mor, sau macar sa imi provoc suferinta, poate asa le va fi mila de mine si nu se vor mai comporta asa. Chiar nu stiu ce sa mai fac. Poate pentru ei este amuzant, dar eu ma simt un copil foarte ghinionist pentru ca mi se intampla toate astea.

Testimonialul e luat de pe  www.cuvinteledor.ro, site-ul campaniei initiate de Romtelecom, "Cuvintele dor, nu-i asa?". In cadrul aceleasi campanii ne vom intalni luni la ora 19:00 in Music Club cu tineri intre 14 si 18 ani ca sa vorbim despre violenta fizica si verbala. Eu voi fi prezent pentru a va impartasi din experientele mele si sper sa veniti cat mai multi.

Câteva gânduri înainte de lansare

E frig astăzi pe blog. Textele au plecat într-o carte. Nu toate. Au mai rămas câteva pe aici, dar ele se simt stinghere, ca și cum ar fi participat la un protest de amploare și deodată lumea a părăsit piața, lăsând câțiva ultrași idealiști să se lupte cu sistemul. Dar textele care au plecat, au plecat într-o lume mai bună. Acolo, între coperțile cărții, e mai cald. Textele își țin de cald unele altora. Când cartea este închisă paginile se lipesc iar cuvintele ajung să se îmbrîțișeze. Unele chiar se sărută. Se îndrăgostesc unele de altele. E o apropiere care nu ține cont de venituri, statut social, diferențe culturale. "Tamplar" se poate săruta cu o crizantemă, "șurub" se împrietenește cu "delfin", "înger" se cuibărește în "vânt".

M-am întrebat întotdeauna care e rostul acestui blog. Răspunsurile sunt mai multe și nu pot să neg că el e o parte frumoasă din viața mea. Lipsea ceva. De multe ori am avut senzația că scriu degeaba. Că nu e locul textelor mele aici. Eu nu știu să fiu blogger în adevăratul sens al cuvântului, naiba știe ce o mai fi și asta, de parcă vorbim despre o profesie. Mi se pare aproape impudic că internetul a facilitat accesul oricui la a-și striga în gura mare opinia. De parcă toată omenirea ar avea ceva de spus. Pardon, de parcă toată omenirea ar avea ceva relevant de spus. Mi s-a parut mereu că blogger-ul ar trebui să fie o persoană care știe mai mult decât alții. Eu nu știu mai multe decât alții așa că am ales să mă scriu pe mine. Să-mi scriu propriile povești. Să mă bucur de traficul gândurilor mele. Dar toate lucrurile astea erau ușor nepotrivite pentru un blog. Blogul are de-a face cu prezentul. Eu vreau să am de-a face cu toți timpii, nu doar cu prezentul. Mai ales că prezentul e puțin obosit, în cazul României. Textele mele nu sunt pregătite să dea nas cu stropii de noroi care sar din bălțile internetului nostru. Ele habar n-au unde se află și nici nu știu prea bine pe unde să meargă. E un trafic infernal cu care nu sunt obișnuite.

Salvarea lor a venit cu această carte care le-a adunat pe toate, le-a oferit un adăpost, o masă și multă dragoste. Sper că se vor simți bine în noua lor casă. Hârtia e proaspătă, cititorii nu sunt agresivi.

Încă ceva. Celor care vor căuta să descopere textele mele în cartea care se lansează duminică la Gaudeamus le adresez o mare rugăminte: vă impor, nu îndoiți paginile ca sa vă păstrați semnul. Cuvintele suferă. Suferă însăși cartea.

Ne vedem duminică. La ora 15