Un om frumos

Lansarea de la Timișoara mi-a prilejuit o mare bucurie. Am cunoscut un om frumos. Este vorba despre poetul Marcel Tolcea. Există cazuri de oameni cu care fuzionezi instantaneu. Sunt rare asemenea întâlniri, mai ales in zilele noastre când ne privim unii pe alții din viteză. Înainte de a fi jurnalist, profesor universitar, director al muzeului de artă din Timișoara, Marcel Tolcea este poet. El vorbește poezie, gândește poetic, răsuflă metafore.

Ne-am cunoscut cu puțin timp înaintea evenimentului de lansare. După eveniment ne-am așezat la o cafea. Au trecut două ore. Când ne-am ridicat eram prieteni vechi.

Marcel este un individ strălucitor cu idei lichide, ochi vii și neliniștiți, retrași timid în spatele unor arcade proeminente. Ascunde un hohot de râs în spatele cuvintelor. Ideile lui sunt lichide, gata oricând să se umple de fluidele altor idei și uite așa se mai naște un prilej de fuziune poetică. Marcel iubește oamenii buni. Pe ei îi pune mai presus de oamenii inteligenți. Omul inteligent e predispus la detașare și introspecție, omul bun se implică. Oamenii buni sunt soldații lumii, o formulă care s-a născut din schimb molecular.

Marcel este neliniștit și trist, dar tristețea lui vine din cultivarea dilemelor. Peste asta adaugă mereu un hohot de râs, un soi de protejare a sensibilității. Detestă indiferența ascunsă în spatele unui "ce faci?" pentru că demult, în tinerețe, un prieten i-a răspuns așa: Sunt atent să nu înnebunesc. Îi iubește pe ruși pentru că nu mimează profunzimea. "- Strada asta duce către biserică? -Nu. - Ce rost are o stradă care nu duce către o biserică?" e una din replicile lui preferate din Căința lui Abuladze.

Marcel trăiește zilnic găsind poezie. El crede că poezia este ascunsă peste tot iar rostul poetului e să sape ca s-o descopere. În spiritul acestui crez a așteptat șase luni întâlnirea cu un cuvânt. Marcel scrie despre artă fără s-o critice. Pentru el critica e excesiv de subiectivă și închide dileme. Când ne-am plimbat printre cele cincizeci de tablouri Corneliu Baba ale expoziției permanente de la muzeul de artă din Timișoara Marcel a făcut din nou poezie.

M-am desprins cu greu din această întâlnire care mi s-a părut mult prea scurtă. Noi oamenii avem mare nevoie să rezonăm. Ne suntem unii altora instrumente. Și cântăm unii la alții. Din asta se naște muzica lumii. Am plecat îmbogățit din această întâlnire nesperată. Am cărți noi de citit, filme de văzut, idei de rumegat. Dar mai presus de toate am o prietenie de cultivat. 

Singur in fața deciziilor

 Suntem singuri în fața dramelor noastre. A marilor decizii. Mă gândesc la asta de câteva zile. Poate că înțelegerea primei propoziții îmi deschide calea spre o altfel de maturizare. Un loc unde nu există posibilitatea de a împărtăși. Acolo unde sfaturile n-au niciun rost. Sunt doar o mână de porumbei albi care pentru o fracțiune de secundă oferă speranță pentru ca mai apoi să dispară cu tot cu fâlfâit de aripi pe cerul întunecat al incertitudinii.

În fața mea așezate la un prezidiu se află trei hotărâri. Mă privesc intens cu un aer sever, răutăcios, mut. Trebuie s-o aleg pe una dintre ele. Le cunosc bine. Le cunosc foarte bine pe fiecare. Vicii și virtuți mă privesc din spatele ochilor nepăsători. Mi-am tot hrănit iluzia că numai una ar putea să-mi arate drumul cel bun. Sigur, cu condiția să știu care e drumul bun. Nu vreau să risc dar trebuie să aleg.  Sa fie roșu sau negru, par sau impar, coloană, careu, număr fix ? Mă concentrez. Îmi fixez privirea pe fiecare dintre ele. Am sentimentul că și au vorbit înainte să se așeze în fața mea. Mustăcesc acolo, la prezidiu, întrebându-se una pe alta ce o să aleg. Am să aleg, în pofida faptului că nu intuiesc dacă drumul pe care mă va însoți una din cele trei zâne hotărâri va fi de bun augur.

Dacă mă uit mai bine în jur tribunalul ăsta arată mai degrabă a cazino. Nehotărârea miroase a hoit. O singură certitudine: către oricare dintre ele mi-aș îndrepta tremurând arătătorul o ușă se va deschide brusc și un curent de aer proaspăt va spăla orice miasmă de nehotărâre. E bun aerul asta proaspăt chiar dacă ar fi crivăț sau uragan care să-mi smulgă hainele de pe mine și să mă lase gol pe un drum desfundat de țară, tot ar fi mai bun decât mirosul pestilențial al nehotărârii.

Sunt singur în fața deciziilor mele. A sosit timpul. O liniște mormântală se aude în sala de judecată. Un fir muribund de salivă e legătura dintre buzele mele uscate. Aerul stă în loc. Cele trei doamne mă privesc fix. În fața clădirii tribunalului sunt adunate rudele mele care urmăresc acest meci sortit să se tranșeze la penalty uri. Timpul de joc a expirat. Oricum n-am auzit indicațiile furibunde din tribune. Cobor privirea în pământ. Trag de timp. Pentru câte secunde, minute sau zile? Nu e loc decât de mers înainte. Aud ca prin vis strigătul mamei speriată la gândul că nu mă uit la stânga când traversez. Îl privesc pe tata cu ochii minții. Ai lui sunt obosiți. Deodată, ridic privirea. Copilăria se prelinge pe pereți. Doamnele decizii râd și își dau coate. Privirea mea îngheață. A sosit timpul:
 
 - Tu!