Despre un Om care nu mai era Om.

Anul acesta renunt la reflectiile pascale. E Saptamana Mare si toata lumea propune conduite. Ma sustrag. N-am de gand sa va propun nimic. Faceti ce vreti si traiti cum credeti. Optiunea ramane un drept. Cei intelepti o vad si ca pe un act responsabil. Ma bantuie, insa, o alta tema care sper sa nu dea nastere comentariilor stupide care abia asteapta sa-si iteasca literele pe aici. Ma bantuie ideea Dezumanizarii. Cat de jos poate merge Omul pe scara dezumanizarii fizice si spirituale? Astazi m-am cutremurat. Ieri, de fapt. Locuiesc in arondismentul sapte pe perioada sederii mele la Paris. Rue St. Dominique este o strada cunoscuta, care se opreste in Champ du Mars - la capatul caruia strajuieste turnul. Ma plimbam pe la pranz prin cartier dispus sa ma racoresc dupa cateva ore bune de munca. Pe un trotuar larg, la intersectia St. Dominique cu Avenue Bosquet (sic), un homeless si-a dat pantalonii jos si a inceput sa se cace. Poate ar trebui sa scriu "sa-si faca nevoile". Era, insa, mai mult decat nevoie in acest spectacol oribil si grotesc, pe de-o parte si atat de simplu si uman, pe de alta. Era ceva mai grav. Era abdicare si resemnare, era neputinta de a mai controla un trup pe care nici chiar purtatorul nu-l mai considera demn de respect. Individul coborase atat de mult pe scara demnitatii umane incat actul lui era unul aproape animalic si, pe cat de socant, pe atat de normal. Mica drama urbana, pe care trecatorii n-o bagau in seama, nu consta in actul in sine, ci in faptul ca, brusc, ideea de OM disparuse precum aburii unei cafele in clocot: abia perceptibili pentru o fractiune de secunda si apoi nimic. Acea fiinta, bauta probabil (sau nu), care nu-si putea ridica ochii si capul si care mai avea doar puterea sa lupte ca sa nu se cace in pantaloni, prea slaba ca sa mai fuga de ochii lumii, pierduse batalia cu numele de OM. Caci pare, cand vezi un asemenea individ, ca statutul de OM e ceva pentru care trebuie sa luptam zilnic. Dezumanizarea face parte mai mult ca oricand din cotidian: ieri, in mijlocul Parisului. Se mai ridica o intrebare: cei care treceau pe langa el, ca si mine de altfel, intorcand capetele si vazandu-si de drum ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, preocupati de un traseu mai mult sau mai putin mecanic, ei cat de sus sunt pe scara sufletului? Cu ce suntem mai presus noi, cei dispusi sa ignoram si sa condamnam, cu ce suntem mai presus ca un om care a renuntat sa mai lupte sa-si pastreze demnitatea? La asta ma gandesc acum. Nu astept un raspuns pentru ca e mai mult decat o dezbatere. E o chestiune care necesita o discutie cu noi insine. Marturisesc ca imaginea a fost socanta si a avut darul de a aduce pe tapet si problema fragilitatii umane. Cand vezi asemenea lucruri la semenii tai nu poti sa nu realizezi ca trebuie mai mult decat un parfum, haine curate si civilizatie ca sa te feresti de o asemenea ipostaza. Mult mai mult. Dar asta e o alta discutie care are legatura poate cu insasi tema Saptamanii Mari si am zis ca nu vorbim despre asta.

Ah, copilaria...

Cateva din cliseele umanitatii vor avea mereu darul sa ne faca sa zambim. Astazi: un copil in fata unei vitrine de prajituri. In fata mea, o fetita rusoaica isi ia micul dejun cu parintii ei. E o papusa care intruneste toate conditiile pentru fotografiile de pe pliantele care promoveaza Moscova. Pana si cositele impletite sunt la locul lor. Parintii sunt la cafea, iar ea penduleaza siret intre vitrina "boulangeriei" si masa lor. In dreptul vitrinei se opreste mai mult, cu degetul in gura si piciorul stang intr-o leganare pe varf care exprima nehotarare. Intr-un final, tatal remarca si isi da aprobarea pentru inca o prajitura. Copilul zambeste victorios. Ma duce gandul la celebra scena din Once upon a time in America. Acolo unul din picii mafiei e insarcinat sa duca o prajitura la fata cartierului pentru a-i cumpara favorurile in numele unuia din baietii mai mari (Noodles). Pentru ca fata e in dus, piciul se vede pus in situatia de a petrece periculos de mult timp cu prajitura pe hol, in fata usii. Rezultatul: o infuleca fabulos dupa o lupta interna senzational exprimata de tanarul actor. Este o sinteza cinematografica extraordinara a inocentei copilariei pe fondul saraciei.

Mesaj catre Can Can

Redactia Can Can care are grija sa-si protejeze pozele impotriva copierii pe alte site-uri suprapunand sigla pe fiecare poza in parte nu se sinchiseste sa fure poze de pe blogul meu fara sa acorde credite foto sau macar sa mentioneze "in clar" numele blogului de pe care au fost preluate.

Formularea celebra "artistul a postat pe blogul sau" pare sa le fie de ajuns domnilor de la Can Can care refuza sa faca distinctie intre continutul propriu (cel mai adesea bazat pe "pamflete") si continutul altora.

Altminteri sunt convins ca se considera jurnalisti, posesori de deontologie etc. Nu astept vreo scuza sau vreo reparatie. Ar insemna sa-mi proiectez asteptarile prea sus.

Noul meu prieten :)

Dupa cum vedeti am un nou prieten. Se numeste Adam si a fost dragoste la prima vedere :) Sunt impotriva impartasirii pozelor din momentele de relaxare, dar Adam a tinut cu tot dinadinsul sa facem publica prietenia noastra. N-am putut sa-i rezist.

PS. Aveam mare nevoie de zambetul lui :)





hotel particulier secolul 19





bicycle bicycle

Oh, Paris...

turnul. priveliste de pe terasa mea.























cafe de la paix. acum doi ani mancam fructe de mare
aici,
pe la doua noaptea...:)

La revedere, Tudor

In fata mea sta un tanar desirat, slab cu ochi albastri luminosi. Sta pe pat in camera lui destul de simpla. Un pat si o biblioteca mare care acopera un perete intreg. O biblioteca din lemn masiv, maro. Undeva intr-un colt, sprijinita de un calorifer, e o chitara, iar pe fotoliu, un clarinet desfacut in doua bucati si niste portative. Mai e un clasor in camera, nu un clasor de timbre, ci o piesa de mobilier care gazduieste sertare de la A la Z in care sunt indesate discuri de vinil. E al tatalui sau, dar nu stiu prin ce intamplare a ajuns in camera tanarului firav. Discuri de vinil cu povesti si muzica clasica. Mai gasesti si bucati de muzica pop din anii '80. Un disc cu Lennon si McCartney e iesit din pluton. Tanarul sta pe pat cu un casetofon mare in brate si plange. Plange de-a binelea si asculta obsesiv acelasi cantec, Queen - Don't try so hard - de pe Innuendo. Deruleaza si plange. Este ziua in care Freddy Mercury a murit in urma unei pneumonii pe fondul infestarii cu HIV. Tanarul nu poate sa creada. In orice caz, nu vrea. Ma priveste cu ochii albastri, curati, se uita la mine de parca ma roaga sa fac ceva, sa schimb cursul lucrurilor. Nu pot sa fac nimic pentru el. As vrea sa-l iau in brate si sa-l alin, dar nu-mi sta in putere. Se ridica de pe pat. "If u're searching out for something don't try so hard" razbate din boxele casetofonului vocea zeului muzicii. Nu-i ajunge, vrea sa-l stie in viata, il vrea inapoi acolo in Londra intangibila despre care nu stie mare lucru pentru ca e de-abia primul an in care el e un adolescent roman liber. Dar stie ca Freddy iubea Londra si isi doreste sa-l stie din nou acolo pe langa Regent Street sau jucandu-se cu Wembley-ul. Se ridica pe varfuri si coboara de deasupra bibliotecii un geamantan lung si ingust. "If you're feeling kind of nothing, don't try so hard". Il deschide si scoate de acolo o clapa Casio una dintre claviaturile anilor optzeci, de jucarie parca. O cupleaza la priza si opreste casetofonul. Incearca sa cante cu degete firave, nesigure. Nu stie sa cante la pian, el face clarinet si chitara, insa incearca sa-si smulga durerea din suflet si vrea s-o faca pe clape asa cum l-a vazut el pe Freddy de atatea ori. Nu iese nimic, sunetele nu-l ajuta, nu-i poate aduce nici macar acest ultim omagiu. Sta acolo in genunchi in fata clapei de pe covor ca in fata unui templu la care accesul ii e interzis, o religie ce nu-i apartine, un zeu care nu vrea sa-l ajute. Ma uit la el, la mine e soare si primavara si oameni excesiv de politicosi isi soptesc amabilitati si se bucura de vreme. La el e noiembrie si isi plange idolul. Are un idol si-l plange si nu se gandeste decat la asta. Stia ca se va intampla, stia, dar nu credea ca il va chinui atat. Isi ia casetofonul, ca intr-o imbratisare plina de speranta si il porneste din nou. "One day you'll be a sergeant major" Ridica privirea spre mine cu ochii aia albastri curati - ma doare limpezimea ochilor lui - ochii tanarului viu care sufera la moartea unui om care devine legenda acolo, sub ochii lui, in camera mica, cu biblioteca, pat, fotoliu, clarinet si clasor. Nu de legenda are el nevoie, ci de speranta ca muzica aia se mai poate face macar o data. Macar un singur cantec, un acord, cateva note care sa mai starneasca in el emotiile alea. Cum sa mai iubeasca el pe muzica aia cand zeul ei tocmai murise? Tanarul se uita la mine de pe pat. Il privesc in ochi si nu ma pot opri sa admir cat sunt de curati si de deschisi. Nu e nici macar o umbra in ochii aia. Nu sunt pereti, nu sunt colturi sau strazi intunecate, e doar o imensa intindere de apa, o mare in care este imposibil sa vezi vreun nor care ar strica echilibrul dintre apa si cerul mijlocite cu gratie de linia orizontului.
Ma ridic de la masa si ma duc la toaleta. Ma uit in oglinda. Nu, n-am sa mai pot privi niciodata ochii aia albastri, curati. Nu, nu in prezent. La revedere, Tudor.

Ploaie de Paris

Intr-o dimineata cu o ploaie care suna romantic, lugubru, sfasietor, dureros, tandru, cald, suna ca in romanele lui Balzac sau poeziile lui Bacovia sau ca in toate ploile mintilor noastre batute adesea de vanturi. Umila mea inregistrare n-o sa redea lumina vinetie a diminetii si nici sentimentul de viata scursa zadarnic pe pereti, patata de licorile noptilor albe si de transpiratia femeilor puse la zid si ingropate in dorinte naprasnice.

va implor folositi casti. sau boxe, cat de cat.



Asculta mai multe audio Vedete

De unde fura americanii muzica de film:)

Inchideti ochii si calatoriti. Inchideti neaparat ochii si fugiti putin. Cine mai are TIMP sa scrie muzica asa? Cine are timp nu mai poate: "viata este viteza nu poti sa te opresti, te strivesc cei din urma daca incetinesti". Inchideti ochii. Si fugiti.

Paris by verb

Cel mai prezent lucru la Paris este grandoarea trecutului.

Joshua Bell: “Superstar” al muzicii clasice, cavaler al Cruciadei Culturii

Agentia de Vise si Fundatia artEST continua Cruciada Culturii. Dupa o prima victorie intregistrata sub conducerea renumitei violoniste Sarah Chang, un nou cavaler al frumosului se alatura demersului Cruciadei. Pe 11 mai, incepand cu ora 20:00, Joshua Bell, alaturi de pianistul Sam Haywood, va oferi melomanilor un recital extraordinar.

Programul recitalului
Johann Sebastian Bach – Sonata nr.3 BWV 1016 in Mi major
Ludwig van Beethoven – Sonata op.30 nr.2 in do minor
Maurice Ravel – Sonata in Sol major

Si de aceasta data arma noastra este cultura. Pentru cateva ore muzica clasica va reduce la tacere uratul. Acordurile unei viori Stradivarius vor rasuna in Sala Mare a Ateneului Roman. Frumosul va fi repus in drepturi de catre unul dintre cei mai mari violonisti ai lumii.

Un “superstar” al muzicii clasice
Timp de peste doua decenii, Joshua Bell a fermecat publicul meloman din intreaga lume. Violonistul a castigat un renume national la varsta de 14 ani intr-un apreciat concert alaturi de Riccardo Muti si Orchestra Philadelphia. Au urmat interpretari sub bagheta unor dirijori de renume alaturi de cele mai mari orchestre ale lumii. Prestigiosul Avery Fisher Career Grant, dar si un Premiu Grammy au confirmat prezenta sa unica in lumea muzicala.

Joshua Bell canta la faimoasa vioara Stradivarius supranumita "Gibson ex Huberman". Instrumentul, cu o vechime de 300 de ani, are o bogata istorie in urma sa.

Interesele sale diversificate i-au faurit violonistului o cariera dincolo de sobrietatea salilor de concert, conferindu-i titlul de “superstar” al muzicii clasice. Joshua Bell a fost implicat in crearea partiturii pentru filmul “The Red Violin” pentru care John Corigliano a castigat Premiul Oscar. Coloana sonora a filmului “Ingeri si Demoni” ii poarta de asemenea semnatura. Nu in ultimul rand, Joshua Bell a fost unul dintre primii artisti de muzica clasica care a lansat un videoclip pe VH1.

In 2009 artistul a concertat in cadrul Festivalului International George Enescu in fata unei sali arhipline. Acum, Joshua Bell revine la Bucuresti. Pe 11 mai artistul va fi acompaniat la pian de catre Sam Haywood.

Urmandu-l pe Chopin
Publicul meloman din intreaga lume a apreciat in unanimitate virtuozitatea lui Sam Haywood. La varsta de 13 ani a obtinut locul II in cadrul concursului BBC Young Musician of the Year. A urmat prestigiosul Premiu Isserlis inmanat lui Sam Haywood de catre Societatea Filarmonica Regala din Londra, dar si o lunga perioada de studiu la Viena sub indrumarea pianistului Paul Badura-Skoda. De-a lungul timpului, Sam Haywood a sustinut o serie de recitaluri pe pianul Pleyel, instrument care ii apartinuse chiar lui Frédéric Chopin.

Biletele se gasesc pe eventim.ro, in librariile Humanitas si Carturesti. Evenimentul se bucura de sprijinul Uniunii de Creatie Interpretativa a Muzicienilor din Romania. Mai multe informatii despre recital se gasesc pe www.cruciadaculturii.ro.

Cruciada Culturii este o initiativa Agentia de Vise, agentie care concepe si implementeaza strategii de promovare a produselor prin cultura si entertainment, atat pe media clasice, cat si prin campanii creative de Internet marketing.

Scandal la Notre Dame. In postul Pastelui.

Ne aflam in Postul Pastelui. Ar trebui sa fie un timp al tolerantei si al introspectiei intru descoperirea binelui din noi. Iata insa ca nu e asa. Pe blogul Anei Petrache (colega mea de rezidenta la ICR Paris) veti gasi o poveste care poate starni multe discutii precum si o serie de intrebari si concluzii ale Anei asupra pozitionarii crestinismului in ziua de azi. Merita citit. Daca sunt comentarii va invit sa le postati pe blogul autoarei.

Sinteza lui Menuhin

In so many aspects of daily living, we are being forced to enmesh into a coherent web more and more people, more and more factors; whereas in times past things could be allowed to happen in their own way and at their own pace. We are being robbed of our spontaneity.

Yehudi Menuhin - 1979

Duminica. Bomba.

Am trait s-o vad si pe asta. Alerta cu bomba la Centre Pompidou. Biblioteca centrului Pompidou (care este un spatiu expozitional de arta moderna la Paris) contine 400.000 de titluri la care oricine are acces gratuit. Tot ce trebuie sa faci e sa mergi sa citesti. Fara card de membru sau card de zi, fara niciun fel de forma de inscriere. In dimineata asta o coada de peste cincisute de oameni, majoritatea tineri, se formase la intrarea in biblioteca. Era impresionant. Am vrut sa intram sa lucram la una din cafenelele centrului, dar ne-au oprit pentru ca se anuntase o alerta cu bomba. A fost interesant ca, in ciuda faptului ca erau multi oameni la intrarea in cladire si multi deja inauntru, evacuarea s-a facut in liniste. Parisul e obisnuit cu asta. In zece minute cladirea era inconjurata de politie si tipenie de om nu se mai afla in perimetru. Era ca un spatiu care astepta o detonare controlata. La ora la care postez inca nu s-a reluat accesul in centru. Oare ne vom obisnui cu ideea atentatelor la fel cum ne-am obisnuit sa auzim despre violenta in familie?
In cafenele din jur cotcodaceala turistica se manifesta nestanjenita. E viata, viata care pulseaza orice ar fi, viata care erupe ca un vulcan, e viata care nu poate fi oprita sa se nasca si sa creasca. E viata care castiga inca...

Au stins turnul

E liniste. Din cand in cand avioanele spulbera tacerea. Ca si cum Dumnezeu ar trage fermoarul la sacul lui de dormit. Indoielile se aud mai bine in linistea asta. Au stins turnul. Au lasat aprinse doar sperietorile de avioane. Azi povestea m-a incalecat si ma sufoca. Ma tine strans la pieptul ei, doar-doar voi striga piua. Nu strig piua. O sa ajung la sfarsit. Poate n-o sa fie nici ca tine, nici ca mine. Sa lasam intamplarea sa decida pentru noi, vrei? Nu, nu vrei, tu consideri ca meriti cea mai buna si mai simpla scriitura. Vrei metafora metaforelor, un diamant de patru karate la pieptul tau etern. Mie ce-mi dai? Ciozvarte, indoieli, zgarciuri care se agata cu disperare de caninii mintii mele? Ma doare tare. Nici in somn nu ma lasi. Esti mai rea ca nevasta-mea. Care-o fi. Te agati de mine in somn si nu ma lasi sa respir. Nu pot sa te mai fut in seara asta. Nu mai vreau, intelegi? Da-mi o clipa libera sa ma uit la tine de departe. Sa te privesc obiectiv. Esti prea impresionista ca sa ma uit de aproape la tine. Nu vad decat pixeli. Stiu, imi vrei carnea, rasuflarea, sangele, sugi din mine ca dintr-o stridie, ti-ai luat clestele cu tine pentru ca stii ca ai de-a face cu un homar. Da, sunt un homar incapatanat. Vrei sa-mi sugi maduva. Nu-ti foloseste la nimic. E de ajuns cat ma chinuiesti acum. N-ai putea sa vezi mai multa indoiala. Astepti sa fii rostita si nimic nu-ti convine. Stai locului, piftie nesimtita. Piftie de idei. Stai locului sa te bag in forma ta. Sa te prezint musafirilor. Stai locului, tarfa. Stai sa te recitesc. Sa-ti vad vanataile. Cine te-a lovit aici? Aa, nu e lovitura, e stransoare. Pe altii ii lasi, nu? Ce-mi lipseste, javra? Ce-mi lipseste ca sa pleci definitiv? Am ceva stil, nu? Cat sa nu-ti fie rusine sa iesi pe faleza cu mine... Au stins turnul... hai sa ne culcam si noi... lasa-ma sa dorm in seara asta. Promit ca maine schimb becul de pe hol.

industry of advertising

new entry in paris for inspiring ilustrators. more to come. yammy. spare some futile comments. check in here too.

Nostalgie

Champs Elysees. Un studiu.

Amagire

A fost odata prietenie si compasiune...

Putin inainte de moartea sa, pictorul Luchian era foarte bolnav. Boala sa grava era insotita de un tremur al mainilor. Luchian a luptat din rasputeri sa picteze pana la sfarsitul zilelor sale, efort care s-a sfarsit cu procese intentate de dealerii de arta care nu-i mai recunosteau tusele tremurande si il acuzau ca-si pune semnatura pe falsuri ca sa castige mai mult. Intr-una din diminetile acelor ultime zile, Arghezi l-a sunat pe Luchian care plangea. Arghezi a intrebat de ce. Luchian i-a spus ca doar cu o seara inainte George Enescu a venit la el in timp ce zacea in pat si, fara sa aprinda lumina, fara sa spuna vreun cuvant, a scos vioara si i-a cantat lui timp de doua ore, fara oprire.
-------------------

Cand am citit acest pasaj ieri seara intr-o carte despre Enescu la biblioteca Pompidou mi s-a pus un nod in gat. Apoi m-am intrebat ce mai inseamna prietenia in ziua de azi. Si m-am mai intrebat daca am macar un prietem care sa faca asta pentru mine. Raspunsul a venit sa dezvaluie o bogatie imensa: cred ca am trei...

The Legend of the Tower

My filtered Paris

Multumiri

In numele meu si al Vamii va multumesc pentru mesajele de sustinere. Sunt impresionat si conteaza.

Despre proces

Un proces implica doua perceptii. Una obiectiva, rece si una sentimentala. Obiectiv, am pierdut dreptul de a interpreta cantecele pe care le-am compus impreuna cu fostii mei colegi fara sa cer si sa obtin acordul acestora. Ideea acestui acord mai ales, am privit-o ca nejustificata si absurda. Nu pot accepta sa-mi rascumpar munca. Instanta a decis insa, si nu ne ramane decat sa ne supunem acestei decizii.

Sentimental, iarasi nu sunt foarte multe lucruri de spus. Si asta pentru ca in asemenea momente esti foarte singur. Dimensiunea implicarii intr-un proiect nu poate fi inteleasa decat de participantii la acel proiect.
N-are niciun rost sa explic cat si cum am muncit la proiectul Vama Veche. Mereu se vor gasi "critici" care vor rastalmaci. N-are rost sa spun ca am scris toate textele cantecelor, mai putin vreo trei, si n-are rost sa mai spun ca am compus peste cincisprezece dintre ele de unul singur. Aceste lucruri nu conteaza caci pe declaratiile de la Uniunea Compozitorilor scrie clar muzica si text Vama Veche. In justitie actele conteaza si nu adevarul din spatele lor chiar daca e demonstrabil. Nu, dimensiunea implicarii intr-un proiect nu poate fi inteleasa decat de participantii la acel proiect.

Poate ca oamenii se asteptau sa-mi urlu ndereptatea prin presa si sa arunc cu pietre in Justitia romana. Nici gand. Am crescut intr-o familie in care s-au predat mereu lectiile discretiei si ale demnitatii.

Nu sunt revoltat acum. Nu. Sunt indurerat si atat. S-ar putea vorbi multe despre proces si precedentul creat caci da, s-a creat un precedent periculos fiindca procese similare se vor judeca dupa modelul acesta.

Imi vine in minte acum o declaratie a unuia dintre secretarii ONU, U-Thant: Nu exista prietenii vesnice, nu exista dusmanii vesnice, exista interese vesnice.

Ceva pentru tinerii care vor sa faca o trupa. Daca as fi extrem de furios v-as spune sa aveti grija atunci cand va apucati de muzica. Sa semnati contracte intre voi si sa aveti grija sa va inscrieti compozitiile exact asa cum au fost facute si poate v-as mai spune sa va delimitati clar obligatiile si drepturile in cadrul trupei, ca sa nu aveti surprize mai tarziu si poate v-as sugera sa semnati un acord de interpretare, in caz ca va despartiti.

Daca v-as spune asta as fi insa cel mai mare IDIOT. Si atunci va spun asa: daca faceti o trupa fiti fericiti pentru fiecare moment, pentru fiecare clipa de reusita. Bucurati-va si plutiti dupa primul vostru concert, faceti muzica pe care o simtiti si incredeti-va unii in altii si jurati-va dragoste pana la moarte. Impartiti totul ca fratii si nu lasati pe nimeni sa stea intre voi si muzica voastra. Nimic sa nu abata cursul pasiunii voastre, transformati fiecare nota in prietenie. S-ar putea sa dureze pana la moarte sau doar zece ani. Dar daca nu incepeti din iubire atunci n-o sa scrieti niciodata Nu am chef azi sau Epilog.

Am sa inchei spunand din nou ca ma doare. Cred ca sunt momente in care trebuie sa-ti recunosti sentimentele si sa le accepti. Dar durerea de astazi ma face sa va promit ca nu voi renunta la a-mi redobandi dreptul de a interpreta piesele la care am muncit si ale caror versuri le-am scris.

Pana atunci ne vedem la concerte si intr-o saptamana, doua, va invitam sa ascultati pe radiourile care il vor difuza, noul single VAMA. Se numeste Cantec de gasit.

Am sa ies putin, acum. Dupa ziua de azi am nevoie de o plimbare. Si de putina iubire pe care s-o respir. Am s-o iau usor pe stradute si-am sa ma indrept spre Champ du Mars. Rue de l'Exposition, rue St. Dominique, avenue Rapp.... Dintr-o data - surpriza cunoscuta dar mereu neasteptata- se va ridica in fata mea turnul, eternul turn, ca un simbol falic se va ridica in noapte, idolul la care se inchina toti indragostitii Parisului si care respira acum acelasi aer cu mine.



Asculta mai multe audio Divertisment

23 de milioane de Ingeri

Astept metroul. A devenit la Paris una din preocuparile mele zilnice. Si prilej de observatie. Ce avem azi? O mama tanara, putin trecuta de patruzeci, cu fiul ei, adolescent, homosexual. Nu trebuie sa aveti indoieli in legatura cu identitatea sexuala a fiului. Era evident.

Marturisesc ca prima reactie a fost o strangere de inima, consecinta a unei substitutii ad hoc. Mi-am imaginat cat de dureros trebuie sa fie pentru acea femeie. Dupa cateva momente, am scuturat prejudecatile asternute pe umerii mei de o societate in care, multi ani in intunericul prilejuit de reprimarea variabilelor sexualitatii, nu s-a aprins nicio lumina care sa ne arate si alte drumuri. Am realizat subit dimensiunea cantitatii de intoleranta cu care eram dispus sa jonglez cand cei doi au aparut pe peron.

Ba, mai mult, riscam sa emit si verdictul suferintei si sa-l proiectez asupra femeii care isi vedea de drum impreuna cu fiul ei. Nu se citea pe fata ei nici suferinta si nici povara. Astea erau doar in capul meu. De unde puteam eu sa stiu ca intr-un oras in care comunitatea gay se simte in siguranta, iar membrii ei se exprima si traiesc normal, femeia de pe peron poarta cu sine drama vietii. Si atunci m-am gandit la altceva. Toleranta nu este o notiune universala. Variabilele ei sunt multiple si tin de o gramada de factori de la cultura, civilizatie si pana la parcurs istoric. Dupa cincizeci de ani de comunism in care principala preocupare a sistemului a fost eradicarea valorilor morale si spirituale care au prins contur la umbra monarhiei, mai ales in perioada interbelica, nu putem pretinde ca aceasta stagnare si involutie morala sa ne faca toleranti.

Europa nu tine insa cont de trecutul nostru si ne vrea brusc liberi la minte si intelegatori. Nu se poate, nu se va putea prea curand. Nu poti sa-i ceri maistrului de la uzinele 23 August care si-a crescut copiii (generatia noastra) subtilizand diverse subansambluri sa inteleaga ca era gresit sa fure atunci. Trebuia sa traiasca, nu? Nu poti sa ceri subconstientului colectiv sa-si schimbe perceptia fata de un aspect sexual care acum douazeci de ani era infractiune si se pedepsea conform codului penal.

La fel cum nu poti sa-i explici lui Adrian Nastase ca nu se face o spaga de milioane de euro la fiecare privatizare si ca un prim ministru ar trebui sa fie un exemplu de corectitudine. Atitudinea politicienilor fata de resursele statului nu e altceva decat atitudinea urii de clasa proletare care devalizeaza si incendiaza conacele rusilor albi. Doar ca statul suntem noi. Comunismul ne-a scos asta din cap. Si cercul vicios se invarte ca un carusel intr-o zi de primavara.

Toleranta este rodul civilizarii. Nu i-o poti imputa unui popor crescut cu cizma pe grumaz. Ar insemna sa ne ridicam cu totii la dimensiunea morala a lui Nicolae Steinhardt or cine a mai vazut douazecisitrei de milioane de ingeri pe Pamant?

Se ridica insa o alta intrebare. Cat de toleranta este Europa cu incapacitatea noastra de a fi toleranti? Oare provocarea suprema nu este tolerarea intolerantei? Cat de mult e dispusa Europa sa inteleaga ca noi nu avem RESURSELE de a accepta lucruri pe care inca nu le intelegem?
Sistemele legislative pedepsesc infractiunile tiganilor si romanilor in diverse tari. Dar oare cat timp au europenii civilizati sa faca exercitiul de imaginatie al unui sistem care a stramutat oameni si a predat lectia dura a supravietuirii imbiband-o in genele urmasilor? Cine discrimineaza la umbra aparentei condamnari a discriminarii? Oare cand parizianul de rand se duce acasa dupa ce a traversat orasul plin de arabi, magrebieni si tigani si a impartit zambete politicoase in stanga si in dreapta mai are puterea sa nu compare imaginile de peste zi cu Parisul de acum zece ani? Greu de spus...

The Vama Show @ Kazeboo

Paris by Photos

Sunday Paris

Azi a fost o zi de pauza. Nu ma intrebati de la ce, ca nu va spun. Oricum, nu sunt in vacanta. Dar, fiind duminica, am luat-o la picior. St.Sulpice, Jardin du Luxembourg, St. Germain du Pres. O sa vin mai tarziu cu fotografii si doua filmulete supertari. La Paris cea mai tare placinta cu mere se mananca la domnul Popescu la restaurantul Doina. Nu ratati. Revin.

Inchideti ochii si ascultati. Puteti calatori gratis.

Inchideti ochii. Incercati sa ascultati separat viorile si suflatorii. Nu deschideti ochii pana la final.

It's classic in Paris

Copiii erau incoltiti. Incoltiti si haituiti. Li se schimonoseau fetele si din gatlej. icneau sunete abrupte, ragusite, sparte. Cu toate astea pareau agresivi gata sa muste. Si obraznici. "Laissez moi!!!" "Ne me touche pas!!!". Priveau in sus furiosi catre cercul de oameni care se formase in jurul lor la capatul vagonului de metrou. Ieseau in evidenta un barbat inalt la vreo patruzeci de ani care purta ochelari peste o fata binevoitoare. Si o doamna imbracata nehotarat, vopsita blond trecuta de a doua tinerete, dar cu pretentii. Tipetele copiilor care pareau mai degraba niste pitici maturi( trei fete, mai exact) se amestecau cu reprosurile oamenilor care bateau in retragere largind cercul in jurul prichindeilor. Era un inceput de circ fascinant. M-am gandit la La Strada, nu stiu de ce. Ma intorc spre unul din calatori si Il intreb ce se intampla. - Pocket thieves, raspunde. Apoi se corecteaza: - Romanian children, pocket thieves. Usor vexat, desi marturisesc ca si mie imi incoltise gandul, usor vexat si scormonind dupa ceva mandrie patriotica Il intreb: - How do you know they're romanians? Omul raspunde second: - It's classic in Paris.
Sent via BlackBerry from Vodafone Romania

The Walk

Line Busy

Responsabilitate culturala corporatista?Nu in Romania.

Cititi asta apoi vizitati site-ul dupa care incercati sa raspundeti la doua intrebari. Cate corporatii sau companii nationale in Romania ar initia un asemenea demers intr-o nisa atat de ingusta? De ce?


Update

Hai sa nu confundam responsabilitatea sociala cu responsabilitatea culturala.
Cineva spunea aici ca arta in Romania nu aduce profit. Credeti ca fostul fotbalist Ilie Dumitrescu nu face profit cu galeria lui de arta? Eu sunt convins ca face si il admir pentru acest tip de "business".

Un alt exemplu viu ca arta face profit e acela al lui Ion Barladeanu. Ia uitati-va aici.

Companiile sunt facute de oameni. Iar oamenii au diferite grade de cultura. Cei cu un grad mai ridicat aleg sa directioneze bugete spre a o sprijini, ceilalti nu. Simple as that.

Acordeoane la Paris

Dupa ce am aterizat pe Charles de Gaulle m-am indreptat catre RER, trenul subpamantean care duce oamenii in inima Parisului. Cand usile s-au inchis, doi tigani pozitionati unul in fata celuilalt si inarmati cu doua acordeoane s-au pus pe cantat. Doi tigani romani. Repertoriu international "La vie en rose", apoi "Media Luz" si tot asa. Cum nu e nici prima si nici a doua oara la Paris, prezenta lor n-a mai fost o surpriza, ci mai degraba o prelungire fireasca a unui "acasa".
Un soi de "bine ai venit, stai linsitit, nu-ti dam ocazia sa te instrainezi".

Huruitul metroului, plansetul acordeoanelor, tiganii, calatorii autisti, peretii nedefiniti ai tunelului, oboseala de dupa drum, toate conduc catre acea stare familiara de impersonalitate, ca un soi de peron dintr-o halta uitata pe undeva intre doua statiuni de la munte. Mereu te napadeste gandul obisnuintei cand trenul care te duce la schi se opreste in halta aia. Faci aceleasi lucruri: iti verifici bocancii, privesti la varfurile manusilor si asculti amuzat zgomotul fasului prilejuit de miscarile plictisite ale corpului tau. Pe scurt, nu faci nimic in asteptarea momentului in care vei face ceva.

"St.Michel-Notre Dame", se aude inregistrarea vocii de femeie frantuzoaica politicoasa. Cobor fara sa realizez sutele de ani care se ascund in spatele celor doua cuvinte. Imi tarasc bagajele cu aceeasi stare zero, prilejuita de acordeoane, drum, calatori autisti, huruitul metroului. Ma indrept spre lumina.

O orchestra de paisprezece mii de viori si suflatori imi suna deodata in ureche. Chiar in momentul in care picioarele mele au parasit si ultima treapta a scarii ce urca de la metrou. E orice muzica din lume care te inalta si-ti face maruntaiele sa vibreze rivalizand cu sufletul. Scad in greutate. Zambesc. Inspir de patru ori mai adanc. E de patru ori mai mult loc in mine. Simt lumina in celule. Dragoste in oase. Licurici pe vene si mii de canoe pe artere.

In fata mea, asa cum stau, impovarat de genti se inalta majestuoasa catedrala Notre Dame. Sena curge agale si confirma plictisita: esti la Paris. Bine ai venit, tinere. Amesteca-te cu miile de oameni care sunt aici pentru tot atatea mii de motive. Eu imi vad de drum, mi-a parut bine, ma numesc Sena. Au revoir!

Da, iesirea de sub pamant la Paris e mai mult decat revenirea la viata. E un soi de proiectie automata in trecut ca si cum tu ai fi singura din miile de flori care lipseste de pe covorul tesut de mana de o frumoasa tunisiana intunecata, victima sarmului irezistibil a unui capitan in trecere al armatei franceze colonialiste.

Revin...