[ascunde postari]
arhiva

rss | facebook | twitter | vama | contact

joi, 12 martie 2020

Despre încredere

Varianta integrală a textului de mai jos a fost trimisă acum două săptămâni prin email celor care s-au abonat la newsletterul meu, Scrisori interesa(n)te. În seara asta trimit a treia scrisoare. Dacă vrei să te abonezi, o poți face aici.

Relația profesor-elev funcționează la noi după modelul fără randament al autorității nechestionabile. În România profesorii nu sunt pregățiți în niciun fel pentru relația cu elevul. Nu sunt prietenii elevilor, nu cooperează cu ei și nu fac nici cel mai mic efort să colaboreze, nu doar să dicteze. Ba, mai mult, relațiile cât de cât acceptabile funcționează adesea pe criterii discriminatorii (am un interes la taică-său, au dat mai mulți bani la fondul clasei etc.) Parteneriatul nu este înțeles nicicum. Desigur, e nevoie de multă pregătire pedagogică, de vocație, pricepere și de curaj pentru a-ți face prieteni din proprii elevi. E nevoie de training-ul competențelor emoționale care la ora actuală nu se face la scară națională și cu continuitate. Desigur că se poate ajunge la o relație mai puțin formală fie numai și prin redesenarea modului de predare care dacă ar fi mai prietenos și interactiv ar atrage după sine un alt tip de legătură prof-elev.

În secolul nostru toate modelele educaționale de succes pun accentul pe stimularea gândirii critice, a curiozității și a competențelor emoționale și de comunicare. Într-o lume în care automatizarea multor meserii și dispariția lor vor conta din ce în ce mai mult, abilitățile care încă diferențiază omul de robot țin mult mai mult de partea noastră de creier, cea care gestionează emoțiile. Empatia, capacitatea de substituție, abilitățile de relaționare, capacitățile de integrare, gestionarea emoțiilor negative, abilitățile de conectare socială vor face diferența. Educația viitorului nu mai este de mult pe de rost. Toată informația lumii e la un click distanță. Dar cum faci să dai peste cea relevantă? Profesorii trebuie să aibă competențe pedagogice sporite. Formarea lor continuă în acest sens este singura soluție pemtru creșterea calității educației. Noi am fost o generație care a crescut cu frica de a întreba. Curiozitatea noastră a fost reprimată constant. Ni s-a livrat informație cu forța. Cine a tocit a terminat școala bine, dar de fapt nu a învățat nimic. Pentru că nimeni nu și-a prea bătut capul să ne învețe să gândim critic. Să apreciem, să evaluăm informația, să punem și să ne punem întrebări. Exemplul cu care am început această scrisoare vorbește despre incapacitatea unui profesor universitar de a da încredere studentului său. Dar cred că putem spune că eșecul modelului nostru educațional vine din superficialitatea actului de predare, cu tot ce implică el. A fi profesor nu este pentru cei incapabili să coopereze real cu copiii, cei care se ascund în spatele unei autorități disfuncționale. A fi profesor înseamnă abilitatea de a gestiona un copil în toate formele lui de expresie, chiar dacă asta înseamnă să înțelegi viața lui dincolo de școală. În tot angrenajul educațional cu profesori-părinți-autorități copilul este lăsat la margine. Nu merge așa. Nu va funcționa. Se va opri. Pentru că nimeni nu va mai învăța nimic cu forța. Vor mima învățarea, în cel mai bun caz. Profesorii trebuie să ofere dragoste și prietenie. E al naibii de greu, mai ales când nu-s copiii tăi, dar profesorii trebuie să învețe să fie profesori.

Profesorii viitorului trebuie să fie blindați la nivelul abilității de a coopera cu copilul. Pentru asta este nevoie de formare constantă la nivel național. Iar asta nu se poate face decât prin voință politică și coagularea în jurul unei viziuni unice pe educație. Cred că noi ca cetățeni avem obligația să-i forțăm pe politicieni să depolitizeze și să reformeze educația. Modele există, experți străini există, know how există, voință politică nu există. Fără presiune din partea nostră nu va exista. Eu am încercat să-i fac să înțeleagă că nu mai avem răbdare, că nu există altă soluție decât un pact pe educație în jurul unei viziuni unice care să producă reforma. Poate unii dintre voi ați văzut povestea de mai jos. Dacă nu credeți-mă că merită.



Am demarat și această petiție care nu stă rău deloc, dar care are nevoie să crească. Dacă n-ați făcut-o o puteți semna aici. Nu trebuie să-i lăsăm în pace. Am văzut unde ne-a adus atitudinea asta.  

miercuri, 4 martie 2020

Vama - Prăbușire (necenzurat)

Cel mai nasol e când trebuie să explici un cântec. Sau versurile lui. Prefer să n-o fac, dar pentru că știu că va fi un pic de controversă legat de partea explicită a refrenului zic doar atât: nu plecați după fentă.

Orice poveste are un substrat. Noi, oamenii, avem acest dar de a putea să ascundem chestii (sentimente, stări, idei) pe sub cuvinte. De multe ori cuvintele sunt soldații din prima linie a imperiului nostru de idei. Câteodată suntem vizitați de curaj și, dacă cineva se uită la armata noastră uriașă, nemișcată, aliniată pe un câmp fără sfârșit, poate observa cum din ultimele rânduri se produce o mișcare imperceptibilă. Un soldat rupe rândurile și își face loc cu greu, spre uimirea și indignarea celorlalți, până în față. Vine și se așează în fața armatei cuvintelor și spune: eu sunt, eu am fost, despre mine e vorba în tot războiul ăsta.

Am vrut un cântec brutal de onest. Am sacrificat posibilitatea de a fi o baladă pe gustul tuturor> cum se face azi. Azi muzica nu deranjează, pentru că oamenii trebuie să fie atenți la volan. Nu ne-am propus să deranjăm pe nimeni, ci să spunem o poveste dureroasă. Da, există și durere în viață, nu doar Instagram.





miercuri, 26 februarie 2020

Când urlă carnea pe tine și inima e moartă

"O dată vreau să te mai fut" e un vers din refrenul ultimei balade Vama. E conținut explicit. Într-o lume muzicală în care conținutul explicit nu e neapărat cea mai gravă ofensă adusă moralei. E plină piața de versuri promiscue sau chiar abjecte din care lipește conținutul explicit. Totuși, parcă îi aud pe puritani și cârcotași: “ia uite, ăsta vorbește despre educație și uite ce versuri folosește” sau mai des folositul “nu mai știe ce să inventeze ca să-l băgăm în seamă”, “vrea să epateze”, “da’ nu se mai poate face dom’łe muzică fără să înjuri”, “ăștia ne educă copiii” etc.

Nu trăim într-o lume în care să ne pierdem timpul să verificăm dacă prima impresie, aia exclusiv emoțională, este și cea care ar trebui să ne dicteze aprecierea unui produs. Ne-o însușim și livrăm eticheta. Ce vreau să spun este că “fut” poate să pară destul de șocant încât să te abată de la adevăratul drum către cântec.

Deși am avut toate astea în cap când am scris versurile, am hotărât să nu renunț la ceea ce mi s-a părut cea mai potrivită formă de expresie a unei pasiuni sexuale paroxistice. Intimitatea sexuală a cuplurilor nu trăiește în corectitudinea academică a limbajului. Nu îți arde de formule reverențioase când vrei să te fuți, pardon, să faci dragoste cu partenerul tău. Am sentimentul că “iubita mea, ai vrea să facem dragoste în dormitor?” (lift, bucătărie, parc, clasă, toaletă, mașină, pădure etc.) e adesea înlocuit cu “hai să ne futem”, “băi, da’ nu ne-am futut de mult”, “nu mai pooot, vreau să te fut”, “iubitule, tu mai ai chef să mă fuți?”…

Nu vreau să mai intru acum și în hățișul nesfârșit al sensurilor pe care îl joacă limbajul murdar și capacitatea de imaginare în viețile oamenilor. Numai whatsapp-ul știe câte a văzut. Așa că am decis să nu fiu ipocrit, cu riscurile de rigoare, și să îmi asum ceea ce am încercat întotdeauna când a venit vorba de versuri: o atitudine onestă. Știu că pot fi corectat, “puteai să zici ”. Da, puteam să zic în câteva feluri (între noi fie vorba, “să ți-o trag” mi se pare mai vulgar), dar așa am simțit că este drumul cel mai scurt. 

Relația prăbușită dintre doi oameni disperați, captivi ai propriilor frici, incapabili să rupă o legătură carnală puternică, singura legătură pe care o mai au, relația lor merită un pic de sinceritate. Așa văd eu lucrurile. Am scris peste douăzeci de balade în perioada Vama Veche și Vama. Și sper că de fiecare dată am reușit să găsesc o perspectivă diferită, să spun altceva, dar un ceva în care oamenii să se regăsească, într-un fel sau altul. Da, am fost în situația din cântec (când urlă carnea pe tine și inima e moartă) și mi se pare important să cânt despre asta. Culmea, cântecul ăsta e mult mai mult despre toate celelalte versuri decât despre cel căruia i-am dedicat toată polologhia de mai sus. Așa e-n viață, sexul iese-n față. 

Prăbușire 

Si ușa e-nchisă, iar eu sunt beat criță
Mă clatin și urlu pe hol 
Complet descompusă, tu plângi după ușă, 
Privirea fixată în gol. 

R: 
O dată vreau să te mai fut, 
Atât mai e ca la-nceput 
Suntem bolnavi și n-o să ne mai facem bine, 
Dar nu pot acum…s-o iau pe alt drum 

Mai mint înc-o dată, că-mi dau viața toată, 
Dar știm amândoi că nu e 
Vreo șansă să meargă, ceva ce-o să dreagă 
O ciorbă stricată de mult 

R: 
Mai lasă-mă să te mai fut 
Să fiu în tine laș și mut 
Suntem bolnavi și n-o să ne mai facem bine 
Dar nu pot acum… s-o iau pe alt drum 

Bridge: 
Mi-a zis o dată un străin că-s norocos 
Dacă iubesc măcar o dată-n viață în 
loc să rătăcesc prin zeci de paturi fără rost… 

Paralizat că poate nu-s decât o carne fără sens, 
Un suflet neînceput, mă rog de tine să deschizi, ajută-mă 
Să uit 

Deschide, o dată! 
O ultimă dată! 

Mai lasă-mă-n tine, 
Să plâng când ne vine, 
Să urlu că nu vom mai fi 

Cu mintea-n durere 
Cu carnea-n plăcere
Leproși alinați de-un orgasm

O dată doar să te mai fut
Să fiu în tine laș și mut
 Sindromul victimă-călău
Aș vrea să știu cine sunt eu…

*Fragmentul de mai sus e un extras din primul newsletter Scrisori interesa(n)te pe care l-am trimis în urmă cu două săptămâni celor abonați. Dacă vrei să intri în listă și să primești textele mele bilunar, te poți abona AICI.

**Cântecul se lansează pe 3 martie.