[ascunde postari]
arhiva

rss | facebook | twitter | vama | contact

joi, 5 septembrie 2019

VAMA - Victoria ta



Uşa se trântea Sec în urma ta Deschideam ochii şi mă simţeam Fără rost
Mult prea timid eram Aşa că m-ai invitat la dans Fricos şi arogant Eu îmi doream un one night stand
Şi uite-aşa am ajuns la mine în pat Şi delicat, dimineaţa,
Ai plecat Fără să mă trezești Ca un vis pe care nu ţi-l aminteşti

"De ce pleci aşa?" Strig în urma ta "Dimineaţa e pentru cei ce iubesc" Ai răspuns
Nopţile ne vedeam Eu numai trupul ţi-l doream Prea prost şi orgolios Ca să înţeleg că e pe dos
Câtă răbdare ai avut Atâtea nopţi Şi dimineaţa ruşinată iar plecai Fără să mă trezeşti
Ca un vis pe care nu ţi-l aminteşti "De ce pleci aşa?" Strig în urma ta "Dimineaţa e pentru cei ce iubesc" Ai răspuns
La luptă tu n-ai renunţat Până-n Infern te-ai scufundat La suprafaţă, victorioasă ai apărut Cu sufletul meu
Nu mai pleci Nu te las să mai pleci Am să-ţi şterg de pe faţă nopţile reci
Şi alarma ta nu va mai suna
Dimineaţa e pentru cei ce iubesc
Nu mai pleci Nu te las să mai pleci Am să-ţi şterg de pe faţă nopţile reci
Şi alarma ta nu va mai suna Dimineaţa e pentru cei ce iubesc

marți, 11 iunie 2019

Un acord pe educație. Suntem în stare?



Premize 

S-au terminat alegerile. Foarte multă lume are așteptări mari de la noii câștigători. Atât de mari încât au început să confunde alegerile europarlamentare cu cele parlamentare sau locale. Este normal. Mizeria de la vârful țării este irespirabilă și lumea a echivalat votul pentru parlamentul european cu cel al schimbării definitive. Din păcate, nu este așa. Alegerile care tocmai au trecut trebuie privite ca un exercițiu reușit de democrație. Prezența la vot a fost mare și ar fi putut fi și mai mare. Numai că trebuie să înțelegem că adevăratul test de-abia urmează: alegerile de anul viitor. Parlamentare și locale. Acolo este testul cu adevărat important. De-abia acolo o prezență mare este absolut necesară pentru ca legitimitatea celor aleși să reflecte în mod real o voință populară. 

În condițiile astea am tot auzit imediat după alegeri că opoziția ar trebui să preia puterea, Guvernul Dăncilă să-și dea demisia și să se termine o dată pentru totdeauna cu PSD-ul. Mie mi se pare că este o greșeală și că nu e atât de simplu. Orice măsuri de guvernare au inerție, fie că sunt bune sau rele. Cei care preiau puterea în mijlocul unui termen vor moșteni inerția măsurilor luate de guverarea anterioară, iar cei care sunt adevărații autori ai măsurilor vor fi în opoziție ( PSD, ALDE în cazul nostru) descotorosiți binemersi de proprietatea răului pe care l-au făcut (vezi legile justiției, brambureala fiscală, promovarea incompetenței în funcțiile cheie, guvernare centrată pe clientelă, starea învățământului) și vor critica partidele nou sosite care riscă astfel să piardă capital electoral chiar înainte de cele mai importante alegeri. 

PSD conduce România în baza rezultatului ultimelor alegeri parlamentare. Intrând acum în opoziție vor face exact ce au făcut și la momentul Colectiv când au pus tunurile pe guvernul tehnocrat al lui Cioloș cu ajutorul televiziunilor penalilor. Cred că numai lupta internă pentru putere nu-i lasă să demisioneze acum. Pentru ei ar fi o poziție care le-ar aduce voturi la următoarele alegeri. Așa însă, măcinați intern, incompetenți, speriați de ce a mai rămas din lupta anticorupție vor face greșeală după greșeală, pentru că sunt incapabili să guverneze, au demonstrat-o cu prisosință. Numai că nu trebuie să uităm că ascensiunea lui Liviu Dragnea a fost posibilă doar pe asigurarea că toți infractorii vor scăpa de pușcărie, într-un fel sau altul, conectați la afaceri cu statul. Așa a rezistat în vârful partidului. Iar cei care l-au ținut acolo sunt noii disperați. În lipsa unui lider care să conducă lupta anti justiție situația e dramatică. Deși ar avea avantaje dacă ar ajunge în opoziție pe termen scurt ar fi dezastruos pentru PSD, căci justiția nu a fost subordonată până la capăt. Sunt într-o poziție ingrată: dacă rămân la putere vor pierde și mai mult capital electoral, iar dacă pleacă de la putere pierd controlul unor instituții pe care s-au chinuit atâta să le subordoneze. 

Pe de altă parte, opoziția are de demonstrat niște lucruri celor care i-au votat. PNL, de exemplu, trebuie să arate că forțele care vor reforma partidulului sunt mai puternice decât alea care nu de mult făceau monstruoasa alianță numită USL. Nu avem memoria scurtă. USR-PLUS au o enormă responsabilitate față de alegătorii care au dat 1. un masiv vot anti PSD, 2. un vot pentru un alt fel de politică care presupune mai ales transparență, apoi o viziune coerentă pe termen lung. Momentul preluării puterii, oricând ar veni el, trebuie să găsească partidele din opoziție pregătite să SCHIMBE, nu să se bâlbâie. Au fost deja tot soiul de poziții echivoce și un dans periculos al declarațiilor politice lucru care nu prea seamănă a siguranță. Prin urmare, după părerea mea, opoziția trebuie să-și facă temele pentru guvernare. Altminteri riscăm să rămânem în cercul politic vicios care macină România de câțiva ani. 

Acțiune responsabilă

Unul din testele de maturitate politică este poziționarea opoziției față de dezastrul din educație. Eu cred că opoziția trebuie să facă primul pas către un angajament comun, al tuturor partidelor, față de politicile care ar putea să pornească reforma. Fără un acord politic prin care măcar la acest capitol partidele suspendă orice fel de adversitate, nu vom avea niciodată un început. Dacă partidele vor continua să se prefacă că nu înțeleg acest moment 0 și importanța adoptării unei viziuni comune la care să adere toți factorii politici suntem pierduți pe acest palier. Depolitizarea sistemului educațional care creează false criterii de performață și menține o subordonare păguboasă a profesorilor față de minister, curricula, inspectorate și inhibă tentativele de creativitate în relația profesor-elev este, paradoxal, o decizie politică pe care partidele au obligația să o asume și să o respecte, de acum înainte. Copiii noștri sunt expuși de ani de zile cârpelilor manageriale și deciziilor politice care fac din educație o bilă prea mare care se rostogolește de colo, colo, funcție de cine se află la butoane. O bilă într-o mișcare browniană, fără o destinație clară. 
Când Ministerul educației a pus în dezbatere publică viziunea despre care am scris aici, și care este profund inspirată de reforma finlandeză din educație, partidele din opoziție nu au făcut decât să o critice fără să identifice eventualele punctele bune. Radu Szelely (consilier al ministrului și expert în educația finlandeză) și echipa lui nu sunt membri PSD, dar, una peste alta, lucrând la minister sunt identificați cu partidul. Eu înțeleg că e nevoie de opoziție constantă împotriva unui partid care sfidează toate valorile democratice, însă cred că era mai simplu să existe nuanțe. S-ar fi putut recunoaște punctele bune ale viziunii puse în discuție și s-ar fi putut manifesta suspiciunea rezonabilă că PSD nu are niciun interes să implementeze elementele pozitive din documentul propus de ei. Adică avem o viziune cu multe puncte bune, dar un partid de guvernământ care nu are niciun interes pe termen lung ca nivelul educației să crească, din simplul motiv că un votant educat e mai greu de manipulat. Pe de altă parte, partidele din opoziție nu au venit cu nimic în loc, în sensul unei propuneri coerente care să se poată numi viziune pe termen lung. Viziune în sens de obiective, idealuri, așteptări. 

E momentul ca partidele politice să realizeze că suntem într-o situație extrem de gravă și că niciun guvern nu e veșnic. De aceea e nevoie de o uniune politică, măcar în acest domeniu. Politizarea educației este o mișcare extrem de păguboasă care nu are cum să aducă vreodată ceva bun României. Este inacceptabil ca copiii noștri să tot plătească prețul politizării educației care îî deposedează de o relație acceptabilă, decentă cu sistemul. Copiii noștri nu pot fi crescuți de un sistem ale cărui sclăbiciuni sunt exploatate tacit de participanții obedienți la actul educațional. Un sistem care vrea să controleze cu orice preț informația livrata #pederost copiiilor. Un sistem care bifează “performanța” doar pe hârtie sau la număr de ore. Un sistem desprins total de realitățile și politicile educaționale din lumea anului 2019. 

Fără un acord politic pe implementarea reformei educaționale suntem în prag de a deveni un popor fără identitate. Sincer, aștept ca opoziția să facă primul pas în direcția acestui acord. Educația este un capitol de importanță națională. Subminarea ei prin divizare politică echivalează cu o crimă lentă împotriva propriului popor. Pasivitatea te face părtaș la această crimă, indiferent câte argumente invoci. Mingea e la politicieni acum. 

În calitate de cetățean al României, fiind la curent cu situația precară a învățământului românesc, lansez un apel public către toate partidele politice: procedați cu responsabilitatea de care pretindeți (la nivel declarativ) că dați dovadă, așezați-vă la o masă împreună cu consilierii pe probleme de educație și ajungeți să elaborați o viziune unitară, comună, multi-anuală, pe care s-o implementați prin măsuri executive și legislative. Depolitizați sistemul și începeți să construiți împreună un nou sistem care să pună cu adevărat în centrul său elevul, iar profesorii să aibă libertatea dar și competențele de a lua decizii pentru dezvoltărea echilibrate a copiilor/elevilor/studenților în spiritul valorilor desprinse din bunele practici educaționale. 

Se aude USR-PLUS, PNL, PMP, PSD, ALDE, PRO România, UDMR? 

duminică, 2 iunie 2019

De 1 IUNIE sau...un număr într-un sistem


A trecut încă o zi a copilului. Marketingul a funcționat, ca de obicei, puzderie de oferte de activități pentru “cei mici”. Părinții cumpără, loviți revelator de importanța momentului. E o zi în care toată lumea mimează vesel importanța copilului în societatea noastră. Poate că de 1 iunie lumea chiar e convinsă de rolul copilului în societate. Sigur este că această convingere se duce pe apa sâmbetei, duminică, 2 iunie, să zicem. Nu, copilul nu este în centrul societății noastre. Nu este nici măcar în centrul sistemului nostru de educație. Copilul nu este important în România și asta se reflectă în momentul nostru de țară. Societățile scandinave sunt cele care s-au transformat și au beneficiat de reforma educației și de filosofia creșterii copiilor. Statul a venit la întâlnirea dintre părinți și toate provocările (mari) care decurg din parenting, contribuind înțelept și eficient la descărcarea părinților. Adulții cresc copii și reușesc să fie fericiți în Danemarca, Suedia, Finlanda sau Norvegia. Aceleași societăți (și nu numai ele) au înțeles și asumat importanța creșterii unor copii cu adevărat independenți, creativi și conștienți, de la vârste timpurii, de impactul lor în societate. No one is left behind nu e un slogan de campanie, ci o filosofie de viață, când vine vorba de copii. Starea de bine a copilului nu e un concept abstract despre care discută profesori universitari la ceas de seară, ci o stare de fapt, obținută la nivel de pregătire profesională, a celor care lucrează cu copiii. 

Unde suntem noi? Cum ne creștem copiii? De câte ori ne punem întrebarea asta? Dacă te uiți pe studii răspunsul ar fi că nu prea ne punem genul ăsta de întrebări. Un studiu din 2017 al Fundației World Vision România care analizează tipologii de părinți în raport cu copiii lor e de-a dreptul înfricoșător: doar 1 din 10 (9%) părinți români nu şi-ar lovi niciodată copilul; atitudinea violentă față de copii se regăsește portretizată în 7 tipologii distincte de părinţi care justifică violența în moduri diferite - 1 din 2 părinţi (51%) cred că lovirea este pentru binele copilului; 1 din 10 (10%) consideră că lovirea apare din cauza copilului;  8% ar lovi copiii dar nu ar vrea ca acest lucru să se afle;  8% invocă motivații religioase;  6% lovesc copiii gratuit, fără motiv;  5% afirmă că ar lovi copilul pentru că toată lumea face la fel;  3% se simt foarte vinovaţi după ce lovesc. 

Nu era nevoie de studiul ăsta ca să putem afirma că autoritarismul (în toate formele lui, chiar și cele extreme) este politica preferată de majoritatea părinților români. Sigur, într-o țară în care psihologul e confundat adesea cu psihiatrul e posibil și chiar probabil ca părinții să nu fie la curent cu descoperirile din ultimele zeci de ani în domeniul psihologiei pediatrice. Apoi, e foarte greu să lupți cu o moștenire culturală sedimentată în sute de ani, mai ales dacă ai trecut printr-o perioadă profund dezumanizantă, cum a fost comunismul românesc. 

În societatea românească copiii sunt bătuți. Sunt umiliți. Agresați verbal. Zilnic și nu o dată. Sunt însămânțați cu frici pentru a fi controlați mai ușor (dacă nu ești cuminte vine stewardesa și îți face injecție), creativitatea este reprimată constant căci li se refuză mai tot ce încearcă și asta doar pentru confortul părinților (nu desena pe perete, nu umbla cu sticlele alea, nu țipa că x,y,z, n-ai voie cu ulei, făină, ciocan, stropitoare, șervețele umede, nu alerga, nu vorbi urât, nu te închide în baie, nu ieși din cameră, nu da muzica tare, nu mai freca întrerupătorul, stai frumos la masă, nu mai pune atâtea întrebări și în continuare puteți completa cu mii de exemple, sunt convins). În societatea românească copiii cresc fără părinți (nu toată lumea care muncește afară își poate lua copiii) sau în instituții de stat unde abuzul asupra lor îmbracă cele mai variate forme. Noi trăim în societatea lui “faci așa pentru că așa am zis eu” suprema formă de închidere a unei conversații în care logica adultă se declară învinsă, dar nu acceptă să piardă. 

La nivel declarativ toți părinții vor să crească copii fericiți, independenți, creativi și empatici. Doar că pentru asta e nevoie de o resetare totală a modului autoritar de creștere a copiiilor, altul decât ăla în care strategia e pedeapsa cu declinările ei sau diverse forme de coerciție. În societățile funcționale abuzurile de mai sus duc fără prea multe discuții la decăderea din drepturile părintești. Și asta pentru că acele societăți au înțeles mult înaintea noastră că iubirea necondiționată, răbdarea și o dezvoltare emoțională constantă și fără fluctuații contribuie la un viitor adult echilibrat care să participe activ și pozitiv la creșterea societatății.

Nu există părinte să nu se plângă de sistemul nostru de educație. Pe oricine întrebi este deranjat că sistemul nu contribuie la dezvoltarea independenței copiiilor, nu le stimulează gândirea critică, abilitățile emoționale sau cele de relaționare, nu integrează aspectele practice ale vieții, nu formează reflexe empatice, ca să nu mai vorbim de filosofia comunitară sau educația civică. Sistemul este învechit, apăsător, frustrant, copiii îngurgitează informație nefolositoare, învață pe de rost și termină liceul incapabili să-și formeze o viziune proprie asupra lumii și drumului lor în viață. 


Dar oare sistemul de educație românesc nu este după chipul și asemănarea majorității părinților? Oare profesorii nu împlinesc așteptările părinților? Sau, dacă la rândul lor sunt părinți autoritari, de ce ar adopta o altă strategie de învățare/predare, din moment ce ei sunt mulțumiți cu ideea de subordonare a copilului? Oare nu este normal ca profesorul și sistemul să compună reflexia comportamentului și așteptărilor părinților? 

La nivel declarativ părinții sunt nemulțumiți de sistem, dar abia așteaptă să se mândrească cu rezultatele bune ale copilului care se chinuie să performeze într-un sistem pe care tot părinții îl critică. Suntem gata să considerăm că o notă mică este expresia unei capacități scăzute de învățare și aproape întotdeauna copilul este vinovat pentru asta, foarte rar este ascultat. Cam de câtă frustrare se poate umple un copil care nu poate să le explice părinților că școala nu-i împlinește nicio nevoie? Oare câți părinți au curajul de a nu se mai așeza la teme cu copiii lor mai mult de treizeci de minute pe zi?  Apoi să meargă la școală și să comunice profesorilor că o împovărare excesivă cu teme afectează relația părinte-copil, aia în care familia trebuie să fie complementară școlii și nu să devină un afterschool după afterschool? 

Câți părinți sunt dispuși să renunțe la încercările de a intra în grațiile învățătoarei sau profesorilor doar ca odrasla lor să beneficieze de mai multă “atenție” și eventual de un “pole-position” la explicațiile suplimentare? Câți părinți nu așteaptă de la școală să corecteze “comportamentul inadecvat” al copiilor lor, ăla ale căror cauze nici măcar nu se sinchisesc să le chestioneze. 
Lasă că e bine să-l ordoneze școala, lasă că puțină ordine nu strică, lasă că știu ăia mai bine ce să facă cu ei, lasă că nu e dracu chiar așa de negru, plus că ăsta al nostru e răsfățat. 

Când autoritatea fundamentează un model de parenting, școala nu va fi niciodată altfel. Copiii noștri nu au nimic de spus în ceea ce privește viața lor, alegerile lor. În societățile avansate este exact invers. Când am vizitat o grădiniță din Helsinki am întrebat-o pe directoare care crede că sunt cele mai importante valori cu care un copil trebuie să plece de acolo. A răspuns fără ezitare: abilitatea de a-și face prieteni și conștientizarea impactului pe care acțiunile lui le au în societate și în mediul înconjurător. Însă directoarea a putut să-mi ofere acest răspuns pentru că există o unitate de viziune între părinți, profesori și agenția națională de educație. 

Și la noi există o unitate de viziune în fapt, chiar dacă la nivel declarativ părinții se delimitează de sistem: autoritatea. Părinți autoritari, profesori autoritari, sistem autoritar. Culmea că, la rândul lor, profesorii se subordonează docil altei autorități, una kafkiană de data asta: ministerul. Nu spun că nu există excepții, dar majoritatea profesorilor bifează performanța pe hârtie, nicidecum s-o demonstreze prin copiii pe care se presupune că-i formează. Contează mai mult să completăm documente decât să arătăm copii cu aptitudini socio-emoționale înalte. Pe de rost Luceafărul și e bine. Un număr de ore bifate și e bine. Inspectoratele au nevoie de dosare cu șină care să ateste calitatea actului educațional. Monstrul birocratic trebuie hrănit și profesorii se conformează. Părinții la fel. Iar copiii ajung să se plimbe pe marginea acestui sistem - singuri, abătuți și înfricoșați de lumea pe care nu le-o explică nimeni cu dragoste și răbdare. 

Nu-i nimic, nu e grav că educatoarele desenează planșele copiilor în vederea inspecției, nici că presiunea părinților decide că din septembrie copiii n-ar mai trebui să iasă în aer liber că răcesc. Important e ca toată lumea să iasă bine. Copiii ies rău. Și devin adulții ăia speriați, închiși în ei, preocupați să depisteze mereu vinovății în altă parte decât în curtea lor, incapabili să lucreze în echipă, să gândească proactiv sau să înfrunte un sistem care le dăunează. Păi de ce ai lupta cu un sistem corupt, de exemplu, dacă tu ai fost crescut în spiritul obedienței indiscutabile. Cum putem spune că în România copilul este în centrul educației? Cum pot profesorii să-și dorească să reformeze un sistem nefuncțional ai cărui beneficiari sunt? Până la urmă meditațiile în particular (nefiscalizate, desigur) nu sunt o formă de a împlini un venit nesatisfăcător? Nu sunt ele locul în care profesorii devin adulții ăia mai înțelegători și mai dispuși la dialog? Dar sunt în același timp o formă de a încuraja un cerc vicios care se învârte amețitor în jurul unui copil derutat, împovărat și confuz. Părinții cresc copiii în spiritul sistemului, sistemul răspunde în oglindă, părinții se revoltă, apar soluții alternative de la actorii din sistem (meditațiile), copiii obosesc și nu mai au putere să se revolte și percep societatea ca pe un loc prearanjat pentru ei, un loc în care nu au multe de spus și trebuie să aștepte să crească mari ca să-și ia revanșa (subconștient) cu copiii lor. 

Când am mers prin licee într-un turneu în care vorbeam despre cum ai putea să-ți descoperi pasiunea pentru o profesie și cât de important este să faci această descoperire, foarte mulți copii mi-au spus că părinții decid pentru ei, fără să le dea șansa să-și urmeze visul. În general frica părinților era aia că odraslele lor vor alege o meserie care nu le va putea asigura confortul financiar sau statutul social. Fericirea copilului era trecută în planul doi, iar asta părea să genereze un clivaj serios între părinți și adolescenții care intrau în viață. 

Ieri am postat pe contul meu de Instagram o fotografie cu o tablă pe care scria “există viață și după notă mică”, versuri desprinse dintr-un cântec pe care urmează să-l lansăm curând. O mamă a reacționat: “dacă aș fi văzut asta înainte n-aș fi certat-o pe fii-mea pentru nota ei mică” și a adăugat că probabil a procedat așa dintr-un reflex al educației primite de la părinții ei. Toată discuția m-a dus cu gândul la o remarcă din cartea lui Alfie Kohn, Unconditional parenting: Moving from rewards and punishment to love and reason care spune cam așa, într-o traducere aproximativă: oamenii tind să reproducă comportamentul și modelul de creștere pe care le-au aplicat părinții lor, tocmai pentru a putea să continue să-i iubească. 

În numele iubirii ne permitem multe cu copiii noștri plecând de la premiza că sunt niște ființe incomplete. Iar noi alegem să le “completăm” subordonându-i în fiecare clipă. Sunt părinți care lovesc, urlă, sperie, înfricoșează, condiționează, umilesc și suspendă dragostea. Toate astea în numele iubirii. Nu pun la îndoială că orice părinte își iubește copilul. Chiar nu pun la îndoială asta. Pun însă la îndoială că un părinte care subordonează și dictează e mai eficient decât unul care colaborează. Sistemul este mereu după chipul și asemănarea noastră. Iar reforma aia din educație de care vorbim de treizeci de ani nu poate începe decât cu noi. 


Semnat, Tudor Chirilă, 

fost număr în sistem

vineri, 31 mai 2019

VAMA - Pe de rost

În curând și muzica. Abonează-te AICI.


643445523456433

Am note mari, dar nu-mi place nimic
Sunt un număr, într-un sistem
N-am voie să-ntreb, invat pe de rost
Numa' proștii întreabă, e rușinos

Școală, îți amintești
Ce mic eram, cum mi-ai promis că-ai să ma crești
Școală, cum naiba vrei să cresc
Dacă e o rușine să greșesc

643445523456433

Am 16 ani și aș vrea să dispar
Undeva unde să pot conta
Tată, dacă te sună azi, spune-le că-s plecat
Azi chiulesc pentru că m-am săturat să ascult,
Vreau să gândesc

Tată, nu-ți fie frică,
Există viață după notă mică
Școală, cum naiba vrei să cresc
Dacă e o rușine să gândesc

643445523456433

Pe de rost, pe de rost, pe de rost ca un prost
Nu mai vreau pe de rost, pe de rost, ca un prost
Deci școală, la revedere
Ești prea departe, de visele mele

Școală, la revedere,
Mă duc să învăț de la visele mele.





marți, 16 aprilie 2019

Ciudata viziune a Ecaterinei Andronescu


Ministerul Educației a publicat și pus în dezbatere viziunea pe educație până în 2030, sub
forma unui document care se numeste “Educația care unește”. Am și eu câteva lucruri de spus, dar înainte aș vrea să fac un preambul. 

Context 

În iunie anul trecut am participat la un workshop pe tema educației finlandeze organizat la  București de Ambasada Finlandei. Au participat oficiali de rang înalt de la Agentia Națională de Educație din Finlanda, profesori sau specialiști. Au fost diverse prezentări care au acoperit diferite subiecte: trainingul profesorilor, organizarea sistemului de învățământ finlandez, relația profesor-elev, învățământul vocațional, conceptul de long life learning și reconversie profesională, etc. 

Workshop-ul m-a entuziasmat și mi-am dorit să aflu mai multe despre sistemul finlandez. A durat ceva până am reușit să găsesc timp pentru o vizită în Finlanda ca să văd la fața locului care e treaba cu educația finlandeză. Mi-am finanțat această excursie (la începutul lui aprilie) și am reușit, cu ajutorul Ambasadei Finladei, să stabilesc un număr de vizite și întâlniri care să mă ajute să-mi fac o imagine mult mai detaliată asupra reformei finlandeze a educației. De pe urma acestei vizite cred că m-am ales cu niște articole de blog (vor urma) și câteva vloguri pe youtube pe care le voi lansa curând. Vreau să ajut părinții, profesorii și elevii români să înțeleagă mai mult

Ministrul  Educației din România este Ecaterina Andronescu al cărui nume se leagă în mod nefericit de educația românească din ultimii douăzeci de ani. Incapabilă să formuleze o viziune coerentă și pe care s-o pună în practică doamna Andronescu a adoptat de multe ori măsuri care au creat confuzie în rândul actorilor din educație, ineficiență administrativă, haos curicular și organizatoric la nivelul diverselor instituții de învățământ. 

Mai mult, doamna Andronescu face parte dintr-un partid care a demonstrat în repetate rânduri că nu privește educația ca pe un domeniu fundamental pentru dezvoltarea individului și a unei societăți care ar să poată construi și apăra o democrație. În general, partidul se adresează unui electorat needucat și ușor manipulabil. 

Același partid a ajuns în situația de a fi condus de oameni cu probleme penale și de corupție, oameni cu un nivel îngrijorător de scăzut al competențelor profesionale și administrative. Practic, se poate spune că partidul este condus de inculți, incompetenți a căror unică preocupare este să conserve un sistem de guvernare bazat pe  o organizare piramidală de tip mafiot, fără legătură cu încurajarea depolitizării instituționale și organizarea unui aparat adminstrativ bazat pe meritocrație ca formă de accedere în funcții publice.

Acesta este contextul în care Ministerul Educației lansează documentul despre care voi vorbi mai jos și pe care îl puteți accesa aici. 

"Educația ne unește" . O viziune.

În primul rând cred că trebuie să vorbim despre ce e aia o viziune. O viziune nu este același lucru cu un proiect de reformă, nu este nici un scenariu de implementare în detaliu a unei reforme. Viziunea nu este nici măcar un document care să țină cont de realitate. Din contră, viziunea se rupe de realitatea imediată, ea reprezintă proiecția unor așteptări și obiective pe termen lung. Este o fotografie din viitor. 

Din perspectiva acestor precizări mie mi se pare că Educația ne unește este un document bun. Fără să folosesc cifre, aș zice că un procent extrem de mare din document este inspirat de modelul finlandez și afirm asta pentru că am încercat să studiez recent modelul finlandez, după cum am și scris în deschiderea acestui text. Aș vrea să trec în revistă câteva din numeroasele idei “importate” din educația finlandeză: 

  • organizarea ciclurilor de învățământ: toată organizarea este identică cu modelul finlandez actual
  • centrarea pe elev - relația profesor elev pe orizontală, nu pe verticală, adică cooperare în loc de subordonare
  • autonomia școlară urmată implicit de autonomia curiculară (scoala este finanțată de autoritățile publice locale)
  • accentul pe long life learning (învățare continuă) 
  • regândirea importanței aspectelor și provocărilor sociale în dezvoltarea armonioasă a copilului
  • implicarea părinților în actul educațional 
  • eliberarea elevului de povara curiculară care la noi se traduce prin teme complexe care necesită timp + meditații. 
  • pregătirea profesionistă a profesorului și ideea de reprofesionalizare permanentă
  • folosirea funcției pedagogice a evaluării și eliberarea elevului de evaluarea inhibitorie
  • profesorul creează contexte de învățare individuale (provocarea învățământului de masă)
  • autoevaluarea ca instrument principal de măsurare a profesorului
  • dreptul porfesorului de a preda se menține prin participarea la programe de formare continuă (long life learning)
  • flexibilitatea ca principiu de organizare a învățării și colaborarea/cooperarea în actul de învățare
  • rolul sporit al cercetării ca instrument pentru predare și învățare (în condițiile în care cercetarea este descurajată în prezent)
  • școala asigură hrană pentru toți copiii pe durata programului școlar, precum și rechizite și alte mecanisme de suport social care să garanteze egalitatea de șanse. (în Finlanda reforma a început cu introducerea unei mese calde/zi în timpul școlii) 
  • în școala primară și gimnazială “a învăța să înveți” devine obiectiv curicular
  • posibilitatea, la finele ciclului superior, de a suplimenta cu încă un an încercarea de a te perfecționa la anumite materii pentru a putea ridica media generală de admitere la liceu
  • accent mult sporit pe educația civică din timpul liceului (acum inexistentă)
  • reformarea bacalaureatului pe categorii de pregătire

Reformă? 

Din punctul meu de vedere această viziune pe educație până în 2030 invită la un anumit tip de reformă. De exemplu, autonomia școlară reclamă treptat reformarea inspectoratelor și, de ce nu, într-un final, desființarea lor în momentul în care școala, sub conducerea liderului educațional și în parteneriat cu autoritățile locale ajunge la autonomie reală și capacitate de autoevaluare. Deasemenea, accentul pe pregătirea intensă și continuă a profesorilor, responsabilizarea lor față de elev, curiculă și actul educațional propune o nouă abordare, dar și depolitizarea treptată a unui sistem de ale cărei slăbiciuni la ora actuală beneficiază (adesea) chiar profesorii. Extrem de bizar venind de la PSD pentru care politizarea ministerelor și instituțiilor publice reprezintă deja ideologie de partid

Am văzut foarte multe reacții contra acestei viziuni și mai ales comentarii care intră într-un soi de micro lectură, la lupă, a fiecărei măsuri în parte. Nu e rău să despici firul în patru, dar nu cred că o viziune de ansamblu este atăt de mult despre detalii, cât despre un soi de cadru general pentru împlinirea reformei, un set de valori la care să simți că poți să aderi și care să te guverneze pe parcursul schimbării. Valori pe care să le urmărești.  Din această prespectivă rămân la părerea că în ansamblul ei viziunea este bună, un punct de plecare de la care ar trebui pornită o dezbatere care să ducă într-adevăr discuția ÎNAINTE. 

Din păcate, cel mai mare obstacol în calea împlinirii acestei viziuni este chiar ministrul care o promovează. Și asta nu cred că face dreptate colectivului care a elaborat acest document. Radu Szekely cel care a condus această echipă are o experiență bogată în educația finlandeză, a fost profesor în Finlanda, este expert în educație și a asistat la diversele etape ale reformei finlandeze. Ar fi păcat ca el și colegii lui să ajungă victimele încă unui exercițiu de imagine al Ecaterinei Andronescu. 

Pe de altă parte o bună parte din opinia publică consideră (pe bună dreptate) că această viziune este idealistă în contextul socio-politic din România. Oamenii nu pot să-și imagineze că un partid care beneficiază de analfabetismul funcțional  al unei bune părți din electorat și un partid care defilează cu incompetența la cel mai înalt nivel ar putea să elibereze voința poltică necesară schimbării. Deasemenea, scepticismul vine și de la realități sociale dure, cum ar fi tratamentul la care sunt supuși copiii în familiile din România unde autoritatea bazată pe pedepse corporale, agresivitate, coerciție sau violență de limbaj este privită ca o formă de educare acceptabilă. Prin urmare există un clivaj profund între viziune și realitatea de la care s-ar putea pleca spre împlinirea ei. 

Eu nu cred că România se află într-o poziție în care poate elabora o viziune educațională creativă, originală, izvorâtă din realitățile ei imediate. Cred că în foarte multe domenii ne aflăm în situația de a importa lucruri bune, testate în alte părți.  Ăsta este motivul pentru care am fost entuziasmat să văd o viziune care se revendică de la un model de succes și să aplaud lucrurile pozitive conținute în document. 

Aș avea câteva remarci critice, doar din perspectiva profanului sau, dacă vreți, a părintelui. Sau, mai degrabă, a unui individ căruia încă îi place să învețe. Cunoscând importanța pe care o acordă Finlanda actului de pregătire a profesorilor aș spune că în viziunea românească lucrurile sunt mai diluate și asta pentru că centrele de formare pedagogică (responsabile cu formarea profesorilor) ar trebui să fie integrate în acțiunile de reformă, nivelul de specializare al trainerilor ar trebui să fie o preocupare asumată chiar în document. Chiar la acest moment este în derulare un program în colaborare cu UE de abilitare curriculară a 55000 de profesori, programul CRED. Detalii aici.  Mi-ar fi plăcut să văd o legăură între propunerile din viziune și acest program despre care nu poți afla foarte multe de pe site-ul ministerului (schimbul de mailuri s-a oprit când am cerut adresa de mail a managerului de proiect). Tocmai pentru că viziunea propune o reformare a curriculum-ului, iar programul presupune “abilitare curriculară”. 

La fel cum cred că importanța educației timpurii în formarea individului competent socio-emoțional, independent și mai ales conștient de impactul său în societate, a fost un pic neglijată de echipa ministerului în cadrul viziunii. Cred că se pot găsi numeroase obiecții viziunii puse în dezbatere, dar aș vrea să mă concentrez pe aspectele pozitive. 

Marea Unire?

Educația românească este într-o situație atât de critică încât numai o abordare pozitivă (oricât de idealist ar suna, dat fiind contextul) ne mai poate ajuta. Și pentru toate argumentele enumerate mai sus consider că "Educația care unește" este un prim pas bun pentru a vorbi despre reformarea sistemului într-un mod organizat și etapizat. 

Însă aici cred că e momentul ca politicienii să se responsabilizeze (știu, sună absurd) o dată pentru totdeauna (…și utopic) Asta înseamnă ca toate partidele politice să se unească și să împărtășească o viziune unică asupra educației naționale. Este un domeniu care are nveoie de o strategie multianuală, nu de ciuntiri, reșapări, adăugiri sau cosmetizări la fiecare patru ani. Dacă partidele politice ar semna un memorandum, “dom'le ăsta este documentul care conține principiile și obiectivele pe care vrem să le atingem în următorii zece ani și ne angajăm să legiferăm și să guvernăm doar în sensul și limitele acestui document”, atunci poate că am mai avea o șansă.

La un an după centenarul Unirii cea mai bună reparație pentru scindarea națională în care ne-a adus clasa politică în ultimii treizeci de ani ar fi un acord asupra unei viziuni multianuale pe educație. Iar la desăvârșirea acestei viziuni ar trebui să contribuie cu adevărat toți actorii implicați: profesori, părinți, elevi, minister, autorități locale și partidele politice. Pentru că de-abia atunci am avea un document de autoritate colectivă, iar participarea la elaborarea lui ar trebui să însemne și o garanție pentru implementare. Asta dacă ne mai intersează să ne salvăm ca popor. 




PS. Uniunea Europeană deține un instrument, începând cu 2020, prin care un stat poate cere auditarea propriului sistem de învățământ, pentru a identifica problemele, dar mai ales soluțiile care să poată demara reforma.  Despre document aici.https://ec.europa.eu/education/sites/education/files/document-library-docs/et-2020-peer-counselling-brochure_en.pdf Auditarea se face atât cu experți/strategi în politici educațoinale de pe lângă Comisia Europeană, căt și cu experți independenți din mediul academic euripean. De acest proiect am aflat vizitând Liceul franco-finlandez din Helsinki al cărui director (Kari Kivinen) este consilier european pe problem de educație. Dealtfel, una din misiunile lui era evaluarea nivelului de democratizarea învățământului în Danemarca. Doamna Andronescu are șansa de a folosi acest instrument pentru a identifica lucrurile care merg rău în sistemul românesc privit din perspectivă academică europeană. Activarea acestui instrument ar însemna o dovadă de bună credință și ar mai împrăștia un pic din suspiciunea că viziunea pusă în dezbatere este doar un exercițiu de imagine, nicidecum un prim pas către reformă.