Valea Electronicii

Valea Electronicii

Impulsul de a scrie s-a diminuat consistent în ultimii ani. Probabil că o să recuperez pofta asta într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Totuși, având în vedere că aseară am trăit una din cele mai intense experiențe muzicale din viața mea, m-am trezit cu o nevoie urgentă de a scrie despre ea. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să mă pierd în muzică ca în meditație. Să-mi scot căștile de pe urechi și să simt că mă clatin ca după vreo câteva sticle de vin. Să mă uit la colegii mei care păreau întorși dintr-o experiență de capsula timpului. Să ne privim unii pe alții misterios și năuc încă conectați la o poveste imposibil de povestit. Să fii împreună cu cineva deși în izolare fizică, legat doar printr-un singur simț. Să descinzi dintr-o lume de sunete atât de aparte și totuși familiare (auzite în diverse etape ale vieții), unde tu ești creator și colaborator în același timp. Suntem de câteva zile la Londra pentru două cântece la care lucrăm cu un producător cu un cv excepțional. Unul dintre cântece este ceva ce n-am mai făcut până acum, o fuziune între muzică electronică și rock. I-am spus lui Matt Lawrence  că ne-am dori și o colaborare cu un producător de muzică electronică care să aducă o perspectivă nouă asupra unuia dintre cântece. Și uite așa a apărut Eddie. 

În seara în care a intrat pe ușa studioului am dat nas în nas cu un individ subțire, cu ochii vii și frenetici și un tremur imperceptibil în tot corpul. S-a prezentat, ne-a scanat, apoi a remarcat că suntem în mijlocul celuilalt cântec și s-a retras. Am hotărât să ne oprim și să vorbim despre ziua următoare. Eddie a reluat discuția, câteva amabilități, apoi a urmat un monolog furtunos dar coerent despre ce urma să facem a doua zi. Ne-a spus cât de mult l-a inspirat cântecul, că i se pare foarte deșteaptă ideea unui singur vers care să lege toată povestea muzicală și că are în cap o construcție tehnică în care ne va implica pe toti. Trebuie să facem lucruri unice, sunete unice, trăim într-o lume a prefabricatelor, toți avem acces la sample-uri, la mostre de sunet, loop-uri de tobe și, mai devreme sau mai târziu, asta se vede. Sunetul trebuie să fie amprenta artistului, ochii începeau să-i sclipească, discursul prindea viteză, da, da, am înțeles conceptul, tranziția de la electronic la rock o să fie domoală, o să decurgă firesc, asta ne interesează, dar sunetele trebuie să ne reprezinte, să vă reprezinte, dar mai ales să le faceți împreună. De aia o să vă rog să aveți răbdare, este o construcție complexă, nu e simplu și când ne vom așeza la butoane vom fi siguri că nici un impediment tehnic nu ne va sta în cale și vom crea muzică și ne vom lua ce ne trebuie din ce am creat, dar sunetele alea trebuie să fie unice, unice, unice și să fiți voi în ele împreună. 

Eddie nu dă doi bani pe cum e îmbrăcat, de aia nici nu mi-aduc aminte exact cum era îmbrăcat, poate niște pantaloni largi de culoare bej, o cămașă spălăcită și ceva ce semăna a trenci. Și totuși era ceva personal în toată nepăsarea asta modestă. Poate tocmai nepăsarea. A doua zi ne-am adunat la ora fixată, Eddie și echipa de la studio se mișcau frenetic între camera mixerului și sala de imprimare. Nu păreau că sunt foarte interesați de noi, nu mai eram personajul principal. Guys, bear with us, as there’s gonna be some science to be done, a încercat Matt să ne pună în gardă. Estimarea era undeva pe la trei ore. După șase ore încă nu era montat. Apăruseră ceva probleme, niște drivere care nu mergeau cu programul de operare, niște conexiuni greșite. Timpul începea să curgă contra noastră, dar Eddie era în control, absorbit total de ce făcea. A fost o scurtă întrerupere ca să ne zică că nu-și permite să mai oprească toată treaba din momentul în care ne apucăm de lucru. Din când în când ne mai punea câte o întrebare despre cântec și strucutura lui. Venise foarte bine pregătit. Ascultase toate cele trei variante de orchestrație pe care le trimisesem în urmă cu o săptămână. Făcuse o hartă a cântecului ale cărei regiuni curgeau liniar, delimitate de măsuri. Cunoștea perfect toate părțile. Am ajuns la un numitor comun ca să putem ști în orice moment unde ne aflam în cântec. 

Prin studioul care avea mai multe spații de imprimare începuse să umble vorba că se întâmplă ceva neobișnuit în “The pool” cu unul din cântecele băieților din România. O să încerc să explic un pic toată “instalația”. Dintr-un laptop în care Eddie simulase ritmul de tobe cu care începea prima parte a cântecului trimitea semnal într-un mixer analog, iar semnalul ăsta trecea mai departe prin niște efecte de chitară sau de bas sau prin două sintetizatoare, după care se întorcea din nou în mixer. Fiecare dintre noi era responsabil de un efect și fiecare dintre noi avea pe mână câte un element al ritmului de tobe care pleca din laptopul lui Eddie: la mine venea toba mică, la Eugen toba mare, Dănuț de la bas le controla pe toate, iar Gelu adăuga peste asta partitura de clape originală. Eu mă jucam cu două oscilatoare și cu un modulalor de frecvență de pe sintetizatorul prin care trecea semnalul venit de la Eddie prin mixerul analog. Ideea era că toți puteam să modificăm partea noastră de elemente de tobe la nesfârșit, dar adevărata nebunie este că în timp ce făceam asta auzeam în căști și tot ce făceau ceilalți și aveam posibilitatea de a regla volumul fiecărei surse în parte. Puteam să ridicăm volumul efectelor lui Eugen sau Dan sau puteam să ne dăm noi mai tare și pe ei să-i reducem la tăcere, puteam jongla cu nivelele de audiție cum voiam. Eddie ne-a explicat ce aveam de făcut și ne-a lăsat un pic să ne jucăm. A mai fost nevoie de un tehnician de studio care să participe la acest “concert” de efecte. Ca să recapitulăm, toți cei prezenți în studio primeam un ritm de tobe pe care le puteam modifica la nesfârșit prin contribuția individulă la câte un element. Posibilitățile? Infinite. 

Am început să mă scufund. Mă jucam cu oscilatoarele mele și ascultam povestea care se năștea. Era ciudat să aud și ce făceau toți ceilalți pentru că se instaura o luptă pentru timpanul meu între sunetul controlat de mine și cele ale colegilor. De fiecare dată când cream o lume ea se surpa într-una mai mare, pentru ca apoi să găseasă o portiță sau un tunel care ducea într-un alt spațiu unde se ridica din nou și domina până când o altă lume prelua din nou controlul. Universul prin care orbecăiam la început nu era format din note, nu avea armonie, erau doar texturi care se zbăteau prin simțurile noastre. Aveam control doar asupra distorsiunii sunetului, iar rezultatul ăsta controla mintea mea într-un fel la care nu eram părtaș. Eram și nu eram acolo cu mine. O parte din mine era responsabilă pentru un proces care să nască un sunet cât mai interesant și potrivit cu ce venea prin căști dinspre colegii mei, cealaltă parte era plecată într-o călătorie aproape mistică, cu destinație necunoscută. O imperceptibilă rotire de potențiometru putea să transforme o catedrală gotică întunecată într-un tirbușon care scârțâia sfredelind dopul de plută. Experiența semăna pe alocuri cu relația dintre auz și zgomotul instalației de RMN. Când stai întins și auzi ritmica agresivă ca de bormașină a RMN-ului, o ritmică învăluitor violentă ale cărei cicluri se sparg periodic și nu mai ești sigur dacă ce auzi acum e același lucru cu ritmica de acum treizeci de secunde. 

Concentrarea asta te poartă din lume în lume, mintea se ușurează și pleacă fără s-o mai poți aduce înapoi, e începutul unei meditații profunde. La un moment dat Eddie ne-a spus că începem și că urmează să intervină când i se va părea că unul dintre noi a dat de un filon interesant. Omul ne conduce din umbră. Frumusețea instalației este că rămânem împreună, un grup, o formație. Nu te gândești că muzica electronică se poate crea în regim de live. Am pierdut noțiunea timpului. Eram absorbit întrutotul. Am auzit vag câteva indicații de la Eddie. Totul se înregistra. După vreo cinci, zece minute ne-am oprit. 

Trecuseră 45 de minute ale lumii reale. Doar că nu mai eram sigur de lumea reală. Revenirea pe pământ era dureroasă, ca întoarcerea din hipnoză, ca trezirea din somnul greu de după amiază când se amestecă viața vâscos în capul omului. 45 de minute trecusră ca 5. E=mc2. Mi-era greu să comunic. Pe unde umblasem? Ce am văzut? Negru lichid, forme ciudate, spații fără sens, alinare, teamă, trecuturi transformate în decoruri, amintiri imposibile, umbre nesincronizate cu sursa lor, poezie, bucuria muzicii fără note, muzica întunecată, sute de kilograme de imagini, curgere, curgere, curgere…Primul gând pe care l-am articulat e că avem material pentru zece cântece, apoi am avut dimensiunea unei simfonii electronice pe care s-o reprezentăm live, variațiuni pe tema acestui cântec “Îmi pare rău”, un cântec care să se transforme în spectacol cu proiecții video complementare iar noi să pictăm cu instrumentele noastre peste tot universul ăsta intrigant. Eddie aproape că țopăia de bucurie. “Exact la asta m-am gândit și eu că putem extinde materialul ăsta”. 

Am început să ascultăm frânturi din imprimare. Nimic din universul pe care tocmai îl trăisem nu mai revenea. O cu totul altă poveste venea din difuzoare. Parcă nici nu fusesem în studio. Chestia asta contribuia la o perepție încă nesigură a prezentului. Încă mă întorceam…mă întorceam…dintr-un loc în care nu mai fusesem niciodată și unde nu știu dacă voi mai ajunge. Stau singur în studio și trăiesc deja nostalgia unei experiențe care se mai derulează în mine. Tânjesc după ceva ce mă părăsește continuu. Am, pierd și aspir. Revin. Lucurile sunt din nou palpabile. Ne pregătim de celelalte părți ale cântecului. Cana de ceai e cană de ceai. Ceaiul e bun, negru cu lapte. Sorb ritmic, pauze scurte. Privesc în gol. Ce mișto e să te împingă cineva ușor de pe curs, s-o apuci pe alt drum, să vezi alte lucruri. Ce bine e să te întâlnești, să te ciocnești, să deviezi. Am lăsat “Îmi pare rău” acolo, nu am ascultat prea mult din ce am făcut în acele 45 de minute misterioase. Va fi o surpriză și pentru noi. S-a deschis însă o ușă…sau s-a spart un perete. Intră lumină. Intră, lumină. Intră. Lumină.