[ascunde postari]

rss | facebook | twitter | vama | contact

vineri, 27 martie 2015

Tribul

Orice cuvinte scrise sau spuse despre Tribul un film într-o lume de surdo-muți în care nu se rostește niciun cuvânt dar se spune aproape totul despre natura umană n-ar face decât să mă împingă în derizoriu așa că în ciuda pornirii de a urla în gura mare despre forța și profunzimea acestui film mă rezum să tac și să vă să pun atât: nu ratați o peliculă care revoluționează - dacă se mai putea - tot ce știam despre cum se spun poveștile pe ecran.

Un ultim amănunt. Ce ironie că un film care vorbește despre micro-oligarhie este finanțat de unul dintre cei mai mari oligahi ai Ucrainei prin Fundația Rinat Ahmetov. 





luni, 16 martie 2015

Aferim!

Aseară am fost la Aferim!. De obicei scriu doar despre filmele care-mi plac. Nefiind critic ci actor știu câtă muncă se investește în fiecare proiect și câtă suferință urmează unei nereușite. Așa că aleg să mă bucur de reușite și să păstrez o tăcere decentă la eșecuri, încercând să-mi însușesc totuși o lecție.

Pentru mine Aferim! despre care multă lume a scris deja entuziast e un film al câtorva puncte forte.

În primul rând este un film pictural, plăcut ochiului. Dacă am viziona pe un dvd player și ne-am juca de-a pauza cu telecomanda orice stop cadru ar fi o fotografie frumoasă. Marius Panduru a făcut ceva poezie cu imaginea și felul în care s-a jucat cu reflexiile mai ales în scenele din pădure m-a cucerit definitiv. Mi-aduc aminte că acum câțiva ani un selecționer de la Berlin spunea că s-a săturat de bucătăriile din filmele românești și că a auzit că România  e o țară cu peisaje frumoase pe care și-ar dori să le vadă în filme. Na că s-a întâmplat și recordul de spectatori care cred că se datorează și acestui context scenogafic în care Radu și-a plasat acțiunea. Frumos contrastul dintre viciile si micimile umane tratate în chip vesel și peisajele care parcă arbitrează imparțial toată povestea.

După părerea mea un plus extraordinar al scenariului e fără îndoială dialogul. Admirabil documentat și reinventat în cheia timpului. A fost și o sursă de complex pentru mine să văd un film în limba mea maternă fără să-i înțeleg în totalitate dialogurile. Dar în același timp am trăit un sentiment de mândrie că într-un fel sunt conectat la o epocă extrasă dintr-un trecut îndepărtat și reprezentată acum și aici. Filmul lui Radu Jude încearcă să repare o rană deschisă a comunismului: amputarea legăturii noastre ca nație cu trecutul istoric. Și aici, chiar dacă e ficțiune, filmul punctează excelent pentru că e o ficțiune documentată. Mai ales în dialog.
O singură remarcă dacă mi-e permisă: cred că în cazul zapciului excelent interpretat de Teodor Corban s-a abuzat de folosirea proverbelor și "zicerilor" care au definit bine personajul și felul lui de a privi viața în schimb l-au privat pe actor de bogăția interioară pe care ar fi putut s-o exprime mai mult printr-un verbiaj cotidian.
Dialogurile sunt spumoase. Am râs sănătos și cred că e unul din puținele filme românești în care pizda și pula abundent folosite nu mă agresează în niciun fel, folosirea lor fiind perfect justificată și acoperită.

Filmul are un ritm foarte bun și aici meritul lui Radu Jude e evident. Nu m-am plictisit, n-am simțit nevoia de schimbare a vitezelor într-un sens sau altul.

Pentru mine problematica rasială nu se află în prim planul acestui film. E mai degrabă un pretext pentru ceva mai mult. Dacă o parte din românii de azi sunt dispuși la discriminare ea își are sorgintea în perioada comunistă și postcomunistă astfel că robii țigani nu sunt vizați. Aferim! e mai degrabă o radiografie socială a unei epoci, un rezonator care ne ajută să înțelegem că suntem așa acum pentru că așa eram atunci. Un film despre români coruptibili, misogini, ignoranți, fataliști, veseli, bețivi, petrecăreți, isteți, ipocriți, superstițioși, melancolici și nu în ultimul rând toleranți. La noi sclavia alunecă într-un fel de derizoriu, e mai degrabă o modă decât un vehicul pervers de exploatare în vederea unui profit. La fel cum de partea sclavilor dorința de libertate pare inexistentă. Așa cum mai spunea cineva, filmul nu e despre țigani ci despre români.

Actorii sunt foarte buni. Teodor Corban, Mihai Comănoiu, Toma Cuzin și tot restul ditribuției pe care o găsiți aici. Două mențiuni speciale pentru Alexandru Dabija cu a lui moliciune perversă care maschează perfect o cruzime neașteptată și Alexandru Bindea savuros într-un preot aflat în conflict cu sine și cu lumea, mostră ambulantă de paradoxuri și ipocrizii vesele. Arc peste timp monologul lui Bindea e un "statement" de luat în seamă în chestiunea religiei în școli, atât de prezentă în dezbateri, zilele astea.

Mă opresc aici deși ar mai fi câte ceva de spus. Prefer să vă îndemn să mergeți la film și vă asigur că va fi un timp câștigat din mai multe perspective.

Un sincer bravo lui Radu Jude și întregii echipe a filmului. Thumbs up pentru Ada Solomon care a mai plesnit-o o dată:)

PS. De fiecare dată când văd un film am un instrument de analiză destul de simplu. Mă întreb dacă regret că nu am făcut parte din ditribuția lui. În cazul de față nu regret pentru că nu aș fi avut ce să joc (deși m-am visat puțin boierul Iordache Cândescu) dar mi-ar fi plăcut să fac parte dintr-un astfel de film.

PS2. Cineva să corecteze descrierea profesională a lui Alexandru Dabija de pe IMDB. 




marți, 24 februarie 2015

Seara în care m-am spălat pe mâini

Mă privea cu ochi ficși. Un amestec de vânător și vânat. Încerca să ofere demnitate privirii lui, date fiind circumstanțele. Era și spaimă și aroganță în căutătura aia. Oricum nu părea să cerșească milă.  Fuma. Eu eram încărcat cu două plase. Purta niște pantaloni de trening bleu-marin strânși într-o bucată de sfoară. Vreo două trei pulovere se înfundau în pantaloni. Părul scurt, fața ovală, ochii, așa cum am spus, când agresivi când temători, alternând stările astea ca norii pe cer într-o zi bătută de vânt. Ne lumina doar strada cu stâlpii ei și reflexiile mașinilor. Ne-am privit cât mi-am căutat cheile  ca să intru în bloc. Și-a făcut curaj, abrupt: - Lasă-mă să intru. Nu fac mizerie. - Nu mă lasă ăștia, i-am zis, spălându-mă pe mâini. A tăcut, căutând o soluție, timp în care eu am deschis ușa blocului. Am trecut pe partea ailaltă. M-am asigurat că ușa se închide și aud clic-ul care desparte lumea noastră de lumea lor. Mă uit către el. Fumează în continuare privind strada.

Mă îndrept către lift. Apăs. Aștept. Știu că e tot acolo și fumează plin de speranța că va fi unul mai slab ca mine. Sau poate mai bun. Sau mai prost. Știu eu ce-o fi în capul lui? Mă uit la anunțul de pe lift. Suntem invitați să nu fim "miloși" pentru că ei sunt periculoși și murdari. N-ar trebui să le deschidem ușa și nici să le dăm de mâncare. Mai sunt și informații despre fondul de rulment, cheile de rezervă de la interfon. Liftul lovește parterul cu zgomot. Poate că dacă aș fi atent aș auzi zgomotul cablurilor bălăbănindu-se până sus la zece. Nu sunt atent, mă gândesc la vinovății. Găsesc o soluție și mă întorc la el. - Uite 50 de lei să mergi în altă parte. Dă o șpagă undeva să te lase să dormi. Să nu-i bei. Omul începe să bâiguie mulțumiri și rugăciuni pe care nu le mai aud în timp ce mă îndrept mai puțin vinovat spre lift cu sentimentul iluzoriu că pentru moment am împăcat lumile. Familia mea mă așteaptă sus și vreau să intru în casă mai puțin vinovat.

Sunt eu oare milos? Sunt eu oare un bun creștin? Sau sunt mai degrabă un egoist orgolios care și-a cumpărat liniștea de-o seară cu cincizeci de lei? Oare dacă nu m-aș fi întors la el, cât m-aș mai fi gândit? M-aș fi frământat noaptea cu gândul că stă în frig și fumează? Adevărul că n-ar fi trecut mai mult de douăzeci de minute și ai mei m-ar fi făcut să uit. E oribil de mare granița asta nevăzută între lumi. În cartea lui Eric Emmanuel Schmitt -Evanghelia după Pilat e un moment în care Iisus și iubita cu care urma să se însoare iau o cină drăgăstoasă într-un han și sunt perturbați de un cerșetor pe care îl alungă. Prea intervenea în seara lor minunată. Și atunci Iisus realizează că fericirea este de un egoism feroce și că opera altruistă, dedicarea totală întru semeni nu se pot naște din fericire. Fericirea orbește.
....

Am urcat. Apoi peste vreo douăzeci de minute am coborât. La ieșirea din bloc nu mai era nimeni. Instinctiv am ridicat capul și am privit în spate prin golul casei scărilor. La etajul doi lângă balustradă o siluetă neagră mă fixa, la rândul ei. Ne-am privit câteva zeci de secunde în tăcere. Am ieșit fără să zâmbesc. 

luni, 13 octombrie 2014

Coada de la Bulandra


Luni, 13 octombrie, ora 20.00, la Teatrul Bulandra - Sala Studio Space, va avea loc premiera naţională a comediei absurde “Coada”, un spectacol de Iarina Demian. Scrisă de Israel Horovitz, unul dintre dramaturgii-cult ai teatrului american contemporan, piesa (tradusă până acum în peste 30 de limbi) propune o dezbatere dramatică despre o lume în derivă, lipsită de repere, care caută să se agaţe de o himeră – locul întâi. Cinci oameni, cinci poveşti de viaţă, ratări individuale, vulnerabilităţi şi o coadă la care se aşază învinşii vieţii, unde nu se întâmplă nimic, deşi se întâmplă TOTUL.

„Israel Horovitz e un tânăr foarte drăgut, absolut fermecător – un golănaş american tandru. De cum îl vezi, nu poţi să nu-l îndrăgeşti. La fel ca toţi oamenii blânzi, la fel ca toţi cei delicaţi, scrie despre cele mai crude lucruri pe care ni le putem imagina. Iar acestea sunt operele care sună a adevăr.” (Eugen Ionescu)
Alături de Tudor Chirilă şi Radu Gheorghe, spectacolul-concept regizat de Iarina Demian îi reuneşte pe scenă, în partituri de excepţie, glisând între comedie şi dramă, pe actorii Nicodim Ungureanu/Cristi Creţu, Ion Grosu şi Irina Ungureanu/Mariana Dănescu

“Pentru mine, „Coada” a însemnat o sumă de lecții. Într-o eră și o meserie în care orgoliul este -din păcate- suveran, textul lui Horovitz are rol terapeutic. Personajul meu (Stephen) este poate singurul care se trezește din hipnoza “podiumului”. Stephen este la fel de pierdut pentru că, deși învinge printre muritori, alege cu inepuizabilă vanitate lupta pierzătoare cu Mozart. Pentru mine, „Coada” reprezintă o oglindă care, mărturisesc, nu reflectă imaginea cea mai fericită. Speranța rămâne însă în lupta pe care o putem duce cu pornirile noastre absurde.” (Tudor Chirilă)
După ce, vreme de peste 30 de ani, spectacolul „Coada” s-a jucat neîntrerupt pe marile scene ale Franţei, de aproape patru decenii este reprezentat, în fiecare stagiune, pe off-Broadway, regizorul Iarina Demian oferă publicului bucureştean şansa întâlnirii, pentru prima oară în România, cu un text plin de semne şi sensuri despre moralitate, succes şi iluzia locului întâi.

„Când am citit piesa lui Horovitz, am avut o revelaţie: aceea a faptului că nicio linie nu are capăt și că, la nivel uman, este imposibil să atingi vârful absolut. Ştiam acest lucru, dar nu l-am conştientizat niciodată cu adevărat… poate că atitudinea mea faţă de viață şi față de profesie ar fi fost alta. Pentru mine, „Coada“ este un reper, care împlineşte toate aşteptările. (Iarina Demian)

„Coada”, de Israel Horovitz
Teatrul Bulandra – Sala Studio Space
Un spectacol de Iarina Demian

Distribuţia: 
Stephen: Tudor Chirilă, 
Arnall: Radu Gheorghe, 
Dolan: Ion Grosu, 
Molly: Mariana Dănescu/Irina Ungureanu 
Fleming: Nicodim Ungureanu/Cristi Creţu
Scenografia: Dana Istrate
Coregrafia: Andreea Novac

Durata: 1 h 20’ (fără pauză)
Credite foto: Adi Bulboacă

Premiera naţională: 13 octombrie 2014

Producători: Teatrul Bulandra şi Fundaţia artEST
Partener oficial: SEAT
Partener media: Europa FM

vineri, 12 septembrie 2014

Declaraţie

După cum ştiţi deja, evit să vorbesc public despre viaţa mea personală. Nu am nimic de ascuns, pur şi simplu nu consider că are vreo relevanţă pentru publicul meu ce fac eu în spaţiul privat. Înţeleg curiozitatea oamenilor, dar cred că cine vrea să mă cunoască îmi poate asculta muzica, poate căuta filmele în care am jucat sau mă poate găsi la teatru.

Da, voi avea un copil. Şi îmi doresc ca atât presa, cât şi publicul să înţeleagă şi să respecte faptul că atât copilul, cât si mama lui sunt parte din viaţa mea PRIVATĂ. Aceasta este singura declaraţie pe care o fac pe acest subiect. Un copil are dreptul de a veni pe lume fără să fie discriminat prin preluarea unei celebrități care nu îi aparține. Dacă la un moment dat voi simţi nevoia să scriu sau să vorbesc despre copilul meu, o voi face pentru că va fi alegerea mea, nu pentru a satisface curiozitatea publicului sau a presei avide de senzaţional.

luni, 8 septembrie 2014

Spiritul Vămii 1997. O poveste cu Jack

Era în Vama mea așa cum vreau să mi-o amintesc întotdeauna. Așa cum am să mi-o amintesc mereu. Un sat aproape pustiu cu o singură cârciumă, “La Parașute” și atât de puțini turiști încât am fi putut să ne numim comunitate. Fără curent electric astfel încât primul nostru concert a fost luminat de farurile mașinilor așezate în semicerc și ridicate pe cric de proprietarii entuziaști. Un concert cu sunetul pe generator și lumina pe acumulatori de mașină. Oamenii erau filtrați printr-o beție lungă, dar fără repercusiuni asupra formei  morale. Nimic agresiv, doar un ton ridicat, declamator și vesel ca să te impui printre conștințe turmentate și neatente. 

În Vama aia am adormit cu fața îngropată în buclele crețe ale unei iubite ce părea totul înainte să ajungă nimic. O după amiază cât o veșnicie. Era o Vamă în care cunoșteai pe toată lumea. Din capul străzii principale marea se oferea generos privirii nemijlocite de vreo clădire. Pe atunci marea era cel mai important lucru în Vamă. Marea și zilele nebune ale unor excentrici care căutau singurătăți zgomotoase. Așa pustie și răsfirată cu oamenii rătăcind poetic între cele câteva construcții de lemn, cu strada principală - singura punte între plajă și drumul național - Vama reclama oricărui nou venit un soi de inițiere. Să te încadrezi cumva în timpul vamaioților. Nu părea să fie un loc în care să fii binevenit neinvitat și asta nu din cauza ostilității gazdelor cât sentimentului de “nemaivăzut” pe care ți-l livra Vama. 

Am rătăcit printre corturi în căutarea unei iubiri de-o noapte. Dar rătăceam printre ai mei și am căzut ca un sac lângă un foc unde se cânta. În celălalt capăt al Vămii mă căutau îngrijorați. Eu îmi pierdeam gândurile printre flăcările jucăușe în timp ce vreun erou de o seară cânta poate Phoenix, poate Iris, poate Andrieș, poate Pink Floyd. Era liniște noaptea așa cum nu o să mai fie niciodată în Vamă. Dimineața puteai să deschizi ochii către niște buze cărnoase și roșii suprapuse peste pânză de cort sau puteai să-ți fixexi neclar propria încheietură pe nisip, naufragiatul unei nopți de singurătate. Nu conta prea mult. Timpul curgea lent și puteai să-ți iei bucuriile fără grabă,  ca bagajul de pe banda de la sosiri. O bucurie ratată făcea loc uneia inopinate. Încă nu devenisem hamsterii vitezei. 

Se bea, am mai spus-o. Dar se bea Jack. Cel puțin în gașca noastră. Mergeam după Jack în vamă la bulgari. Pe vremea aia Jack nu sosise oficial în România așa că ne tot întrebam: o fi adevărat sau libanez, făcut pe vapor? Cu toate întrebările, contrafăcut sau autentic, beam Jack. Ne sticleau ochii în semn de răspuns la vederea sticlei pătrățoase cu etichetă alb negru. Nu mă oboseam niciodată să studiez eticheta în detaliu ci mai degrabă o fotografiam dintr-o privire. Cu toate astea dacă cineva ar fi schimbat o singură literă m-aș fi prins. Puterea brandului era mare din moment ce, nesiguri pe conținut, alegeam să bem Jack cumpărat de la bulgari. Ne plăcea să punem mâna pe sticla aia masculină și bondoacă, ne plăcea să urlăm la ignoranții care nu știau nimic despre Jack încît ar fi fost în stare să-l combine cu gheață (deși după mai mulți ani am devenit mai toleranți și acceptăm că un cub nu poate strica gustul amintirilor noastre). 

Dacă spun Jack spun și Vama anului ’97. Au trecut ani și viața s-a schimbat, încă beau Jack, dar imaginea sticlei care împlinea serile noastre nebune rămâne fixată în trecut la o masă de lemn așezată pe nisip, noaptea, aproape de vuietul mării. Cu nasul atingând marginea paharului adulmecam puțin înainte să bem și ne imaginam astfel mai bărbați și mai aproape de speranțele care începeau să danseze mai mult cu fiecare pahar. Pentru un puști prea timid ca să nu fie arogant, prea sensibil ca să nu fie îndrăzneț Jack era un însoțitor potrivit, un soi de sfătuitor echilibrat numai bun ca să tempereze excesele sau să aprindă ezitările. 

M-am întrebat mereu dacă domnul Daniel, unul din cei treisprezece copii ai lui Callaway Daniel, rămas orfan de mic, fugit de acasă și aciuat mai târziu pe lângă un preot care l-a învățat șmecheriile distilării a intuit vreodată succesul whiskey-ului pe care l-a inventat. Cel mai probabil că nu. Se pare însă că era un om cu principii. Forma pătrățoasă a sticlei a fost adoptată pentru a sugera integritate și intoleranță la compromis. Dacă stau să mă gândesc există un soi de respectabilitate în toată estetica sticlei de la formă la etichetă. Să-și fi pus învățăturile preotului amprenta? Cine știe?

Independent, autentic, integru. Astea sunt cele trei valori care însumează filosofia Jack. Dar dacă mă întreabă cineva cred că mai degrabă ăsta era domnul Daniel și așa știa el să facă treaba: în felul lui, onest și fără compromisuri. Peste o sută și ceva de ani noi vorbim despre identitate și valori de brand. Acum o sută și ceva de ani un om și-a pus în cap să facă un whiskey memorabil. Și dacă Sinatra a fost înmormântat cu o sticlă de Old NO 7 înseamnă că a reușit. 

E nevoie de principii ca lucrurile să dureze. Nu prea poți pleca la drum fără principii. Ele sunt în ADN ul oricărui lucru bine făcut. Poate tocmai de asta detestăm politicienii. Sunt mereu dispuși să abdice de la principiile lor. Cortina de fier a căzut peste Europa de est după ce am fost vânduți pe o bucată de șervețel la o întâlnire între Stalin și Churchill. Atunci au fost încălcate multe seturi de principii. 

În ce mă privește, conștient că nu pot aduce vreo contribuție semnificativă la consumul mondial de băuturi spirtoase sau la emanciparea politică a lumii,  mi-am propus să fiu sincer în versurile mele, să fiu sincer cu rolurile mele. Sinceritatea este unul din principiile mele profesionale. Când muncesc, muncesc până sunt sigur că mai bine nu se poate la momentul dat: aș putea să-i spun tenacitate. Mi-am mai propus să nu mă las erodat de blazare, suficiență, conformism. I-aș spune entuziasm și curiozitate. Reformulând aș putea spune că plec mereu la drum sincer, tenace, entuziast și curios. Nu știu dacă voi lăsa în urma mea o operă rezistentă ca o sticlă solidă pătrățoasă care goală miroase a amintiri, dar  știu sigur că voi lăsa în urmă amintiri. 

Poate dacă cei care populam Vama anului 1997 am fi încercat să imortalizăm acea stare de spirit într-o sumă de principii transmisibile celor care ridicau pentru prima dată praful de pe ulița principală ce ducea către mare, am fi avut acum o altă Vamă mai aproape de cea de atunci.  Sau poate ideea că “spiritul Vămii” ar fi putut fi încadrat în rama unor enunțuri generale e moartă din start. În ce mă privește am ales să cânt despre locul tinereții mele așa cum am putut: sincer, tenace, entuziast. 


Așa că în încheiere vă invit să bem un pahar de Jack sau să luăm o gură din sticla pătrățoasă care golită miroase deja a amintiri, să bem, deci, pentru principii. Hai noroc!


PS. Domnul Daniel s-a născut în septembrie însă nimeni nu știe când. De aceea în fiecare an ziua lui se serbează în toată luna septembrie. Iar anul ăsta sărbătorim #spiritofjack acea sumă de valori care l-a făcut pe domnul Daniel să-și trăiască viața într-un fel independent și principial. 

Pentru că mai merge un pahar zic să bem un Jack și pentru Jack și să celebrăm fiecare în felul nostru libertatea de a fi unici. 


No ice for me, please! 


marți, 12 august 2014

Cultura compromisului

Nu demnitatea, onoarea, libertatea, împing lumea înainte. Nu ele au garantat progresul și civilizarea rasei umane, ci compromisul. Cultura compromisului. Citind Toba de tinichea a lui Gunther Grass, o carte al cărei fundal este orașul Danzig, actualul Gdansk, portul polonez de pe coasta Mării Baltice realizez limpede acest lucru. Căci Danzig sau Gdansk a aparținut mult prea multor orânduiri înstăpânite în urma distrugerii celor dinainte. Când ducii Pomeraniei, când  Cavalerii Teutoni, când invadatorii danezi, când prusacii, mai târziu naziștii, apoi armata sovietică eliberatoare care a instaurat comunismul în varianta lui poloneză și în sfârșit Polonia zilelor noastre.

Generații întregi au asistat neputincioase la mai multe "civilizări" sau "eliberări" ale unui oraș care nu-și dorea decât să trăiască în liniște. Pentru ceea ce cândva avea să devină clasa de mijloc și a debutat probabil ca o adunătură de caste meșteșugărești supraviețuirea dicta gândului care domina rugăciunea dinainte de masă. Doctrinele politice erau dincolo de preocupările zilnice ale unor oameni care trebuia să trăiască împreună în bună înțelegere și liber schimb ca să poată orașul să se dezvolte și fiecare dintre ei să prospere. Astfel că fiecare invazie, fiecare regim îi găsea pe oameni total nepregătiți ideologic, perplecși în fața unor schimbări dincolo de orizontul preocupărilor pentru viața lor imediată. Ca să nu-și piardă agoniseala de-o viață oamenii au înțeles rapid că libertatea nu e pentru ei. E o valoare ideală la care ți-e permis să visezi când te conduc ai tăi. Cuvântul de ordine e continuitatea. Ca să poți transmite meșteșugul copilului tău și astfel să te prelungești prin el în lumea asta de neînțeles, dar atât de greu de părăsit trebuie să îmbrățișezi compromisul. Libertatea e iluzorie, dar compromisul e concret, palpabil, salvator, mai ales când tu ești kașub și organizațiile tineretului german nu privesc cu ochi buni fiorul patriotic minoritar și nici polonezii nu te consideră unul de-ai lor.

Nouă românilor nu ne este deloc străin compromisul. Așa am supraviețuit. În galeria proverbelor naționale compromisul ocupă un loc de cinste. Așa e când te naști între imperii. Dar compromisul a amestecat rasele și a creat inteligența, a modelat antropologic iar noi, aici în Balcani, care cu greu putem să găsim un arbore genealogic nepervertit de imixtiunile vecinilor suntem conștienți până în măduva oaselor de importanța compromisului.

Paradoxul care se naște este că detestăm compromisul cam în aceeași măsură în care îi realizăm importanța în ființarea noastră ca popor. Nu ne convine că am pactizat, ne-am fi dorit mai luptători, mai vajnici apărători ai unui filon original, mai puțin dispuși la amestec. Pentru că odată ce un popor prinde cheag, se conturează iluzia libertății și a autodeterminării veșnice. Nu mai e de ajuns să exiști pe scena lumii, dar vrei și rol principal. Și atunci intră în scenă valorile esențiale pentru șlefuirea morală și spirituală a unui popor. Libertate, demnitate, onoare, onestitate.

Cine ar trebui să însămânțeze masele, să le stimuleze apetitul pentru transcendență morală și etică? Elitele, desigur. Pentru că într-o ordine normală elitele servesc drept model celor mulți. Filosofii, artiștii, medicii, avocații, jurnaliștii, cercetătorii, bresle dintre care ființe dotate în mod excepțional emit traiectorii ideale și concepte demne de urmat pentru cei care privesc cu admirație spectacolul minților dăruite și exersate.

Pe noi, românii, flagelul comunismului ne-a deposedat abrupt de contemplarea spectacolului elitelor noastre. De posibilitatea de a apela la modele și de a le urma. E de notorietate că una din preocupările regimului comunist instaurat cu concursul armatei sovietice după război a fost lichidarea oricărei forme de împotrivire contra noului regim și cel mai simplu subjugi un popor anihilându-i elitele, deci modelele. E ca și cum sustragi unei corăbii busola sau ca și cum ai lăsa un calculator fără procesor. Pușcăriile comuniste au fost lagărele de concentrare ale spiritului românesc. Au urmat cincizeci de ani de teroare, regimul fricii, soluția duplicitară ca formă de supraviețuire( cu consecințe grave asupra igienei morale a indivizilor ) spălarea creierelor și reeducarea unui întreg popor pe principiile comunismului sovietic. Dizidență nu a fost. Singurele forme de dizidență și-au dat duhul în închisorile comuniste sau în pădurile rezistenței din munți. În anii lui Ceaușescu nimeni nu a mai avut curajul să se opună. Cele câteva domicilii forțate sunt greu de catalogat drept dizidență. Au reprezentat mai degrabă o formă de prevenție. Perioada torționarilor a fost eficientă. Cultura compromisului instaurată pe deplin.

După Revoluție, ar  fi fost normal să asistăm la coagularea elitelor lucru care nu s-a întâmplat. Consecința este degringolada morală în care rătăcim. Lipsa modelelor reale sau firava lor răspândire în peisajul intelectual românesc, faptul că nu există o masă critică de minți care să arbitreze din perspectiva de portavoce a "intelighenției" românești lupta politică, să condamne etica derapajului, să protejeze valorile socio-morale înalte, oferă dimensiunea tragică a momentului în care ne aflăm. Jurnalismul românesc face parte din aceasă categorie care încearcă din"goluri a se naște". Cele câteva flori demne de menționat nu aduc însă primăvara de la București. De douăzecișicinci de ani e iarnă pe străzile noastre și lupta pentru ca "iarna vrajbei noastre" să continue este mare.

Evenimentele subsecvente condamnării lui DanVoiculescu m-au determinat să-mi pun câteva întrebări la care nu aștept neapărat un răspuns. Dialogul nu e procedeul zilelor noastre.  Ce mecanism interior te oprește din drumul tău de jurnalist cu tot ce înseamnă el ca definiție încât să fii în stare să te îndatorezi moral și financiar unui singur om trădând astfel însăși esența jurnalismului? Care sunt resorturile interne care să te determine să manipulezi informația prin omisiune când în chiar codul deontologic al jurnalistului dezinformarea prin omisiune este condamnată? De câte resurse interioare trebuie să dispui ca să-ți linșezi într-un limbaj suburban orice "adversar" terfelindu-l în mocirlă verbală, conștient că orice formă de ripostă va fi târzie și mai puțin urmărita? De câtă nepăsare să fii capabil încât să nu te preocupe rolul formator al jurnalistului în societate, ba mai mult să-l invoci pentru a justifica dejecții? De câtă inconștiență sa fii capabil încât să uiți că violența naște violență?
Din ce fel de aluat trebuie să fii făcut încât să-ți faci religie din cultura compromisului?




PS. Aflu despre doamna Lucia Hossu Longin că a catalogat procedura de recuperare a unui prejudiciu precum și o condamnare într-un proces penal drept atentate la adresa entității media Antena 3. Mai aflu că a comparat procesul lui Năstase cu cel al lui Maniu. Comparația în sine mi se pare o gravă formă de manipulare pentru că atribuie afinități unor personaje antagonice. Îmi pare rău, însă aceste afirmații ne arată că doamna Longin a ratat esențialul din Memorialul Durerii. Să nu-ți înțelegi propria operă de documentare istorică e grav. Poate cea mai gravă formă de cultură a compromisului are loc în raport cu noi înșine.