[ascunde postari]
arhiva

rss | facebook | twitter | vama | contact

sâmbătă, 16 mai 2020

Actorii și dreptul la muncă

Domnule Klaus Iohannis,  președinte al României,  domnule Ludovic Orban, premier al României, parlamentari, membri ai guvernului și membri ai comitetului național pentru situații de urgenă

Am ales să vă transmit un mesaj video în speranța că voi primi niște răspunsuri la întrebările mele, întrebări care vizează breasla din care fac parte. Sunt actor și muzician. Actor al Teatrului de Comedie din București și actor în diverse proiecte pe care le derulez în regim independent. La fel ca muzica. Înainte de a formula întrebările, am s-o iau un pic pe ocolite ca să pot să vă fac să înțelegeți mai bine contextul în care mă adresez.
În primul rând, aș vrea să spun că înțeleg că trecem printr-o periodă în care trebuie să fim responsabili atât față de noi, cât și față de cei din jur. Am respectat restricțiile impuse de starea de urgență timp de două luni. M-am adaptat cum am putut și am încercat să găsesc soluții de a-mi face meseria fără să pun pe nimeni în pericol și fără să mă expun. În familia mea, ca în orice familie, probabil, există categorii sensibile la COVID-19. Nu m-am văzut cu colegii de formație, nici măcar ca să fac un live cu ei dintr-o cameră, am făcut muzică de la distanță și am respectat ce era de respectat. După două luni, ca orice om normal care vede un început de relaxare pentru anumite profesii, am început să mă gândesc și eu la posibilitatea de a-mi exercita un drept fundamental, dreptul la muncă, în condiții de responsabilitate maximă. Noi, actorii, lucrăm cu publicul. Sigur, nu contribuim la PIB în măsura în care contribuie alte industrii, ni s-a sugerat asta de către autorități, ba mai mult, unii ne consideră inutili deși aș îndrăzni să spun că teatrul e în tot și în toate, este cultură, iar Uniunea Europeană are nenumărate politici de sprijinire a culturii  și industriilor creative. Teatrul e o meserie mai veche decât foarte multe din profesiile din ziua de azi. E mai veche chiar decât creștinismul. Ba, apropo de creștinism, aș spune că religia creștină a împrumutat multe instrumente din arsenalul teatral. Biserica a trebuit să se impună și nu a fost de ajuns doar răspândirea mesajului christic fără un pic de ajutor din partea teatrului. În definitiv, slujbele sunt  forme de spectacol pentru un public divers, iar mesajul creștin se transmite și cu ajutorul costumelor, strucura liturghiei este dramatică, vocea impunătoare a preotului este un avantaj. În fiecare duminică biserica devine un teatru cu scenă (naos) cu spațiu pentru spectatori (pridvor sau pronaos) ba chiar cu culisele actorilor - altarul -acolo unde se întâmplă taina creștină, comuniunea cu Dumnezeu, locul pogorârii harului, nu-i așa? În biserică se cântă căci, iată, mesajul creștin ajunge mai repede la credincioși prin muzică. Există metafizică în psaltica cântecelor liturgice, în înlănțuirea monfonică a notelor și, la ceas de seară, când soarele se pregătește să-și suspende existența fie și temporar, se întâmplă minuni cu partiturile alea. Există personaj principal, să zicem preotul paroh, dar el este ajutat de alți preoți slujitori sau de diaconi. Ba chiar și femeia de la lumânări îndeplinește funcții multiple, ba vinde lumânări sau cărți de rugăciune, plasează oamenii în biserică, îi organizează sau face liniște, după caz. Nu întâmplător auzi credincioși care spun că unele biserici fac slujbe mai frumoase decât altele, deci condiția estetică e importantă. Iar predica nu este oare un monolog bine rostit, bine improvizat? 

Acum eu înțeleg, domnule Iohannis și domnule Orban, parlamentari sau miniștri, că v-ați gândit cu toții că biserica poate să își țină slujbele în aer liber, în curțile lor, cu respectarea măsurilor de distanțare, deși aici eu am o îndoială că ați reușit să explicați bine tuturor creștinilor ce înseamnă asta. Mai înțeleg și că biserica e o organizație puternică care a făcut lobby în sensul ăsta. La fel cum înțeleg că există mulți creștini care au nevoie de rugăciune și cărora intimitatea propriei case nu le este de ajuns în această perioadă. Nu o spun în sens ironic. Dar oare de ce disperarea preoților de a sluji este mai ascultată decât disperarea actorilor de a juca? Care este oare diferența între teatru în aer liber și o slujbă în aer liber? De ce credeți dumneavoastră că  lucrătorii din teatru nu pot avea grijă de publicul lor într-un spațiu deschis? De ce noi nu putem să ne facem profesia, așa cum preoții o fac pe a lor? De ce, dacă intenționați să deschideți centre comerciale sub 15000 de mp care au magazine de până la 500 de mp care pot funcționa, noi nu putem, de exemplu, să jucăm spectacole de unul, două sau trei personaje în fața unui public de cincizeci de pesoane sau chiar șaptezecișicinci cu respectarea distanței de un metru și jumătate? Oare de ce nu putem folosi vara asta și în favoarea actorilor, mai ales  a celor independenți? De ce nu elaborați împreună cu actorii și tehnicienii din teatre un set de reguli care să îi poată ajuta să-și facă meseria? Sigur, teatrul nu aduce voturi, actorii nu vorbesc în fiecare duminică în fața credincioșilor. Dar suntem cetățeni ai României și munca este un drept fundamental. Și, oricât vi s-ar părea de ciudat, cunosc mulți actori care preferă să joace decât să apeleze la indemnizații. În acest moment autoritățile din România practică, din comoditate, dublul standard. Pentru că teatrul se poate face și în fața unui singur spectator. Și totuși, nu ne lăsați să jucăm. Repet întrebarea mea: într-un spațiu deschis de, să zicem, 1500 de metri pătrați sau într-un teatru de vară, dacă trei actori reprezintă o piesă respectând distanța, dacă sunt 75 de spectatori care respectă distanța, dacă personalul tehnic care ajută la reprezentarea spectacolului respectă distanța, dacă există structură (culoare, cabine separate, etc) cu ce este mai periculos decât un muzeu, un spațiu închis? Cunosc cel puțin un specialist care poate “desena” un teatru improvizat în aer liber pe a cărui scenă să se întâmple spectacol în siguranță. Nu fac parte din nicio organizație, sindicat sau structură care să militeze pentru drepturile actorilor. Dar îndrăznesc să spun că formulez aceste întrebări în numele unui număr mare de actori sau tehnicieni din teatre. Ați avut domnule Orban o întâlnire cu AROC Asociația Română a Organziatorilor de Concerte. Oare ați avut vreo întâlnire cu managerii teatrelor independente sau teatrelor municipale? Încercarea de a reveni la normalitate nu se poate face discreționar pentru că sunteți acolo, fie și vremelnic ca să reprezențati interesele tuturor. Dincolo de aspectul financiar care guvernează lumea în zilele astea există demnitatea profesională, dreptul de a-ți putea face profesia. Este frustant pentru actori să știe că sunt considerați insignifianți, cantitate neglijabilă, cei care pot să aștepte sine die pentru că deh, nu contribuie la PIB. Nici biserica ortodoxă nu contribuie la PIB și totuși va ține slujbe ăn aer liber. Aș vrea să fie limpede că mesajul meu nu se îndreaptă împotriva unei instituții, ci pentru egalitate de șanse în fața dreptului de a ne exercita profesia, toți cei care operăm cu aceleași principii lucrative. În speranța că mesajul meu nu va trece neobservat aștept un răspuns la întrebările mele. Acest mesaj nu este un îndemn la deresponsabilizare față de criza COVID-19, ci o pledoarie pentru muncă în condiții de siguranță și solicitarea către autorități de a opera și cu soluții, nu doar cu restricții discriminatorii. 




vineri, 1 mai 2020

joi, 12 martie 2020

Despre încredere

Varianta integrală a textului de mai jos a fost trimisă acum două săptămâni prin email celor care s-au abonat la newsletterul meu, Scrisori interesa(n)te. În seara asta trimit a treia scrisoare. Dacă vrei să te abonezi, o poți face aici.

Relația profesor-elev funcționează la noi după modelul fără randament al autorității nechestionabile. În România profesorii nu sunt pregățiți în niciun fel pentru relația cu elevul. Nu sunt prietenii elevilor, nu cooperează cu ei și nu fac nici cel mai mic efort să colaboreze, nu doar să dicteze. Ba, mai mult, relațiile cât de cât acceptabile funcționează adesea pe criterii discriminatorii (am un interes la taică-său, au dat mai mulți bani la fondul clasei etc.) Parteneriatul nu este înțeles nicicum. Desigur, e nevoie de multă pregătire pedagogică, de vocație, pricepere și de curaj pentru a-ți face prieteni din proprii elevi. E nevoie de training-ul competențelor emoționale care la ora actuală nu se face la scară națională și cu continuitate. Desigur că se poate ajunge la o relație mai puțin formală fie numai și prin redesenarea modului de predare care dacă ar fi mai prietenos și interactiv ar atrage după sine un alt tip de legătură prof-elev.

În secolul nostru toate modelele educaționale de succes pun accentul pe stimularea gândirii critice, a curiozității și a competențelor emoționale și de comunicare. Într-o lume în care automatizarea multor meserii și dispariția lor vor conta din ce în ce mai mult, abilitățile care încă diferențiază omul de robot țin mult mai mult de partea noastră de creier, cea care gestionează emoțiile. Empatia, capacitatea de substituție, abilitățile de relaționare, capacitățile de integrare, gestionarea emoțiilor negative, abilitățile de conectare socială vor face diferența. Educația viitorului nu mai este de mult pe de rost. Toată informația lumii e la un click distanță. Dar cum faci să dai peste cea relevantă? Profesorii trebuie să aibă competențe pedagogice sporite. Formarea lor continuă în acest sens este singura soluție pemtru creșterea calității educației. Noi am fost o generație care a crescut cu frica de a întreba. Curiozitatea noastră a fost reprimată constant. Ni s-a livrat informație cu forța. Cine a tocit a terminat școala bine, dar de fapt nu a învățat nimic. Pentru că nimeni nu și-a prea bătut capul să ne învețe să gândim critic. Să apreciem, să evaluăm informația, să punem și să ne punem întrebări. Exemplul cu care am început această scrisoare vorbește despre incapacitatea unui profesor universitar de a da încredere studentului său. Dar cred că putem spune că eșecul modelului nostru educațional vine din superficialitatea actului de predare, cu tot ce implică el. A fi profesor nu este pentru cei incapabili să coopereze real cu copiii, cei care se ascund în spatele unei autorități disfuncționale. A fi profesor înseamnă abilitatea de a gestiona un copil în toate formele lui de expresie, chiar dacă asta înseamnă să înțelegi viața lui dincolo de școală. În tot angrenajul educațional cu profesori-părinți-autorități copilul este lăsat la margine. Nu merge așa. Nu va funcționa. Se va opri. Pentru că nimeni nu va mai învăța nimic cu forța. Vor mima învățarea, în cel mai bun caz. Profesorii trebuie să ofere dragoste și prietenie. E al naibii de greu, mai ales când nu-s copiii tăi, dar profesorii trebuie să învețe să fie profesori.

Profesorii viitorului trebuie să fie blindați la nivelul abilității de a coopera cu copilul. Pentru asta este nevoie de formare constantă la nivel național. Iar asta nu se poate face decât prin voință politică și coagularea în jurul unei viziuni unice pe educație. Cred că noi ca cetățeni avem obligația să-i forțăm pe politicieni să depolitizeze și să reformeze educația. Modele există, experți străini există, know how există, voință politică nu există. Fără presiune din partea nostră nu va exista. Eu am încercat să-i fac să înțeleagă că nu mai avem răbdare, că nu există altă soluție decât un pact pe educație în jurul unei viziuni unice care să producă reforma. Poate unii dintre voi ați văzut povestea de mai jos. Dacă nu credeți-mă că merită.



Am demarat și această petiție care nu stă rău deloc, dar care are nevoie să crească. Dacă n-ați făcut-o o puteți semna aici. Nu trebuie să-i lăsăm în pace. Am văzut unde ne-a adus atitudinea asta.  

miercuri, 4 martie 2020

Vama - Prăbușire (necenzurat)

Cel mai nasol e când trebuie să explici un cântec. Sau versurile lui. Prefer să n-o fac, dar pentru că știu că va fi un pic de controversă legat de partea explicită a refrenului zic doar atât: nu plecați după fentă.

Orice poveste are un substrat. Noi, oamenii, avem acest dar de a putea să ascundem chestii (sentimente, stări, idei) pe sub cuvinte. De multe ori cuvintele sunt soldații din prima linie a imperiului nostru de idei. Câteodată suntem vizitați de curaj și, dacă cineva se uită la armata noastră uriașă, nemișcată, aliniată pe un câmp fără sfârșit, poate observa cum din ultimele rânduri se produce o mișcare imperceptibilă. Un soldat rupe rândurile și își face loc cu greu, spre uimirea și indignarea celorlalți, până în față. Vine și se așează în fața armatei cuvintelor și spune: eu sunt, eu am fost, despre mine e vorba în tot războiul ăsta.

Am vrut un cântec brutal de onest. Am sacrificat posibilitatea de a fi o baladă pe gustul tuturor> cum se face azi. Azi muzica nu deranjează, pentru că oamenii trebuie să fie atenți la volan. Nu ne-am propus să deranjăm pe nimeni, ci să spunem o poveste dureroasă. Da, există și durere în viață, nu doar Instagram.





miercuri, 26 februarie 2020

Când urlă carnea pe tine și inima e moartă

"O dată vreau să te mai fut" e un vers din refrenul ultimei balade Vama. E conținut explicit. Într-o lume muzicală în care conținutul explicit nu e neapărat cea mai gravă ofensă adusă moralei. E plină piața de versuri promiscue sau chiar abjecte din care lipește conținutul explicit. Totuși, parcă îi aud pe puritani și cârcotași: “ia uite, ăsta vorbește despre educație și uite ce versuri folosește” sau mai des folositul “nu mai știe ce să inventeze ca să-l băgăm în seamă”, “vrea să epateze”, “da’ nu se mai poate face dom’łe muzică fără să înjuri”, “ăștia ne educă copiii” etc.

Nu trăim într-o lume în care să ne pierdem timpul să verificăm dacă prima impresie, aia exclusiv emoțională, este și cea care ar trebui să ne dicteze aprecierea unui produs. Ne-o însușim și livrăm eticheta. Ce vreau să spun este că “fut” poate să pară destul de șocant încât să te abată de la adevăratul drum către cântec.

Deși am avut toate astea în cap când am scris versurile, am hotărât să nu renunț la ceea ce mi s-a părut cea mai potrivită formă de expresie a unei pasiuni sexuale paroxistice. Intimitatea sexuală a cuplurilor nu trăiește în corectitudinea academică a limbajului. Nu îți arde de formule reverențioase când vrei să te fuți, pardon, să faci dragoste cu partenerul tău. Am sentimentul că “iubita mea, ai vrea să facem dragoste în dormitor?” (lift, bucătărie, parc, clasă, toaletă, mașină, pădure etc.) e adesea înlocuit cu “hai să ne futem”, “băi, da’ nu ne-am futut de mult”, “nu mai pooot, vreau să te fut”, “iubitule, tu mai ai chef să mă fuți?”…

Nu vreau să mai intru acum și în hățișul nesfârșit al sensurilor pe care îl joacă limbajul murdar și capacitatea de imaginare în viețile oamenilor. Numai whatsapp-ul știe câte a văzut. Așa că am decis să nu fiu ipocrit, cu riscurile de rigoare, și să îmi asum ceea ce am încercat întotdeauna când a venit vorba de versuri: o atitudine onestă. Știu că pot fi corectat, “puteai să zici ”. Da, puteam să zic în câteva feluri (între noi fie vorba, “să ți-o trag” mi se pare mai vulgar), dar așa am simțit că este drumul cel mai scurt. 

Relația prăbușită dintre doi oameni disperați, captivi ai propriilor frici, incapabili să rupă o legătură carnală puternică, singura legătură pe care o mai au, relația lor merită un pic de sinceritate. Așa văd eu lucrurile. Am scris peste douăzeci de balade în perioada Vama Veche și Vama. Și sper că de fiecare dată am reușit să găsesc o perspectivă diferită, să spun altceva, dar un ceva în care oamenii să se regăsească, într-un fel sau altul. Da, am fost în situația din cântec (când urlă carnea pe tine și inima e moartă) și mi se pare important să cânt despre asta. Culmea, cântecul ăsta e mult mai mult despre toate celelalte versuri decât despre cel căruia i-am dedicat toată polologhia de mai sus. Așa e-n viață, sexul iese-n față. 

Prăbușire 

Si ușa e-nchisă, iar eu sunt beat criță
Mă clatin și urlu pe hol 
Complet descompusă, tu plângi după ușă, 
Privirea fixată în gol. 

R: 
O dată vreau să te mai fut, 
Atât mai e ca la-nceput 
Suntem bolnavi și n-o să ne mai facem bine, 
Dar nu pot acum…s-o iau pe alt drum 

Mai mint înc-o dată, că-mi dau viața toată, 
Dar știm amândoi că nu e 
Vreo șansă să meargă, ceva ce-o să dreagă 
O ciorbă stricată de mult 

R: 
Mai lasă-mă să te mai fut 
Să fiu în tine laș și mut 
Suntem bolnavi și n-o să ne mai facem bine 
Dar nu pot acum… s-o iau pe alt drum 

Bridge: 
Mi-a zis o dată un străin că-s norocos 
Dacă iubesc măcar o dată-n viață în 
loc să rătăcesc prin zeci de paturi fără rost… 

Paralizat că poate nu-s decât o carne fără sens, 
Un suflet neînceput, mă rog de tine să deschizi, ajută-mă 
Să uit 

Deschide, o dată! 
O ultimă dată! 

Mai lasă-mă-n tine, 
Să plâng când ne vine, 
Să urlu că nu vom mai fi 

Cu mintea-n durere 
Cu carnea-n plăcere
Leproși alinați de-un orgasm

O dată doar să te mai fut
Să fiu în tine laș și mut
 Sindromul victimă-călău
Aș vrea să știu cine sunt eu…

*Fragmentul de mai sus e un extras din primul newsletter Scrisori interesa(n)te pe care l-am trimis în urmă cu două săptămâni celor abonați. Dacă vrei să intri în listă și să primești textele mele bilunar, te poți abona AICI.

**Cântecul se lansează pe 3 martie. 

marți, 29 octombrie 2019

Valea Electronicii


Valea Electronicii


Impulsul de a scrie s-a diminuat consistent în ultimii ani. Probabil că o să recuperez pofta asta într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Totuși, având în vedere că aseară am trăit una din cele mai intense experiențe muzicale din viața mea, m-am trezit cu o nevoie urgentă de a scrie despre ea. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să mă pierd în muzică ca în meditație. Să-mi scot căștile de pe urechi și să simt că mă clatin ca după vreo câteva sticle de vin. Să mă uit la colegii mei care păreau întorși dintr-o experiență de capsula timpului. Să ne privim unii pe alții misterios și năuc încă conectați la o poveste imposibil de povestit. Să fii împreună cu cineva deși în izolare fizică, legat doar printr-un singur simț. Să descinzi dintr-o lume de sunete atât de aparte și totuși familiare (auzite în diverse etape ale vieții), unde tu ești creator și colaborator în același timp. Suntem de câteva zile la Londra pentru două cântece la care lucrăm cu un producător cu un cv excepțional. Unul dintre cântece este ceva ce n-am mai făcut până acum, o fuziune între muzică electronică și rock. I-am spus lui Matt Lawrence  că ne-am dori și o colaborare cu un producător de muzică electronică care să aducă o perspectivă nouă asupra unuia dintre cântece. Și uite așa a apărut Eddie. 

În seara în care a intrat pe ușa studioului am dat nas în nas cu un individ subțire, cu ochii vii și frenetici și un tremur imperceptibil în tot corpul. S-a prezentat, ne-a scanat, apoi a remarcat că suntem în mijlocul celuilalt cântec și s-a retras. Am hotărât să ne oprim și să vorbim despre ziua următoare. Eddie a reluat discuția, câteva amabilități, apoi a urmat un monolog furtunos dar coerent despre ce urma să facem a doua zi. Ne-a spus cât de mult l-a inspirat cântecul, că i se pare foarte deșteaptă ideea unui singur vers care să lege toată povestea muzicală și că are în cap o construcție tehnică în care ne va implica pe toti. Trebuie să facem lucruri unice, sunete unice, trăim într-o lume a prefabricatelor, toți avem acces la sample-uri, la mostre de sunet, loop-uri de tobe și, mai devreme sau mai târziu, asta se vede. Sunetul trebuie să fie amprenta artistului, ochii începeau să-i sclipească, discursul prindea viteză, da, da, am înțeles conceptul, tranziția de la electronic la rock o să fie domoală, o să decurgă firesc, asta ne interesează, dar sunetele trebuie să ne reprezinte, să vă reprezinte, dar mai ales să le faceți împreună. De aia o să vă rog să aveți răbdare, este o construcție complexă, nu e simplu și când ne vom așeza la butoane vom fi siguri că nici un impediment tehnic nu ne va sta în cale și vom crea muzică și ne vom lua ce ne trebuie din ce am creat, dar sunetele alea trebuie să fie unice, unice, unice și să fiți voi în ele împreună. 

Eddie nu dă doi bani pe cum e îmbrăcat, de aia nici nu mi-aduc aminte exact cum era îmbrăcat, poate niște pantaloni largi de culoare bej, o cămașă spălăcită și ceva ce semăna a trenci. Și totuși era ceva personal în toată nepăsarea asta modestă. Poate tocmai nepăsarea. A doua zi ne-am adunat la ora fixată, Eddie și echipa de la studio se mișcau frenetic între camera mixerului și sala de imprimare. Nu păreau că sunt foarte interesați de noi, nu mai eram personajul principal. Guys, bear with us, as there’s gonna be some science to be done, a încercat Matt să ne pună în gardă. Estimarea era undeva pe la trei ore. După șase ore încă nu era montat. Apăruseră ceva probleme, niște drivere care nu mergeau cu programul de operare, niște conexiuni greșite. Timpul începea să curgă contra noastră, dar Eddie era în control, absorbit total de ce făcea. A fost o scurtă întrerupere ca să ne zică că nu-și permite să mai oprească toată treaba din momentul în care ne apucăm de lucru. Din când în când ne mai punea câte o întrebare despre cântec și strucutura lui. Venise foarte bine pregătit. Ascultase toate cele trei variante de orchestrație pe care le trimisesem în urmă cu o săptămână. Făcuse o hartă a cântecului ale cărei regiuni curgeau liniar, delimitate de măsuri. Cunoștea perfect toate părțile. Am ajuns la un numitor comun ca să putem ști în orice moment unde ne aflam în cântec. 

Prin studioul care avea mai multe spații de imprimare începuse să umble vorba că se întâmplă ceva neobișnuit în “The pool” cu unul din cântecele băieților din România. O să încerc să explic un pic toată “instalația”. Dintr-un laptop în care Eddie simulase ritmul de tobe cu care începea prima parte a cântecului trimitea semnal într-un mixer analog, iar semnalul ăsta trecea mai departe prin niște efecte de chitară sau de bas sau prin două sintetizatoare, după care se întorcea din nou în mixer. Fiecare dintre noi era responsabil de un efect și fiecare dintre noi avea pe mână câte un element al ritmului de tobe care pleca din laptopul lui Eddie: la mine venea toba mică, la Eugen toba mare, Dănuț de la bas le controla pe toate, iar Gelu adăuga peste asta partitura de clape originală. Eu mă jucam cu două oscilatoare și cu un modulalor de frecvență de pe sintetizatorul prin care trecea semnalul venit de la Eddie prin mixerul analog. Ideea era că toți puteam să modificăm partea noastră de elemente de tobe la nesfârșit, dar adevărata nebunie este că în timp ce făceam asta auzeam în căști și tot ce făceau ceilalți și aveam posibilitatea de a regla volumul fiecărei surse în parte. Puteam să ridicăm volumul efectelor lui Eugen sau Dan sau puteam să ne dăm noi mai tare și pe ei să-i reducem la tăcere, puteam jongla cu nivelele de audiție cum voiam. Eddie ne-a explicat ce aveam de făcut și ne-a lăsat un pic să ne jucăm. A mai fost nevoie de un tehnician de studio care să participe la acest “concert” de efecte. Ca să recapitulăm, toți cei prezenți în studio primeam un ritm de tobe pe care le puteam modifica la nesfârșit prin contribuția individulă la câte un element. Posibilitățile? Infinite. 

Am început să mă scufund. Mă jucam cu oscilatoarele mele și ascultam povestea care se năștea. Era ciudat să aud și ce făceau toți ceilalți pentru că se instaura o luptă pentru timpanul meu între sunetul controlat de mine și cele ale colegilor. De fiecare dată când cream o lume ea se surpa într-una mai mare, pentru ca apoi să găseasă o portiță sau un tunel care ducea într-un alt spațiu unde se ridica din nou și domina până când o altă lume prelua din nou controlul. Universul prin care orbecăiam la început nu era format din note, nu avea armonie, erau doar texturi care se zbăteau prin simțurile noastre. Aveam control doar asupra distorsiunii sunetului, iar rezultatul ăsta controla mintea mea într-un fel la care nu eram părtaș. Eram și nu eram acolo cu mine. O parte din mine era responsabilă pentru un proces care să nască un sunet cât mai interesant și potrivit cu ce venea prin căști dinspre colegii mei, cealaltă parte era plecată într-o călătorie aproape mistică, cu destinație necunoscută. O imperceptibilă rotire de potențiometru putea să transforme o catedrală gotică întunecată într-un tirbușon care scârțâia sfredelind dopul de plută. Experiența semăna pe alocuri cu relația dintre auz și zgomotul instalației de RMN. Când stai întins și auzi ritmica agresivă ca de bormașină a RMN-ului, o ritmică învăluitor violentă ale cărei cicluri se sparg periodic și nu mai ești sigur dacă ce auzi acum e același lucru cu ritmica de acum treizeci de secunde. 

Concentrarea asta te poartă din lume în lume, mintea se ușurează și pleacă fără s-o mai poți aduce înapoi, e începutul unei meditații profunde. La un moment dat Eddie ne-a spus că începem și că urmează să intervină când i se va părea că unul dintre noi a dat de un filon interesant. Omul ne conduce din umbră. Frumusețea instalației este că rămânem împreună, un grup, o formație. Nu te gândești că muzica electronică se poate crea în regim de live. Am pierdut noțiunea timpului. Eram absorbit întrutotul. Am auzit vag câteva indicații de la Eddie. Totul se înregistra. După vreo cinci, zece minute ne-am oprit. 

Trecuseră 45 de minute ale lumii reale. Doar că nu mai eram sigur de lumea reală. Revenirea pe pământ era dureroasă, ca întoarcerea din hipnoză, ca trezirea din somnul greu de după amiază când se amestecă viața vâscos în capul omului. 45 de minute trecusră ca 5. E=mc2. Mi-era greu să comunic. Pe unde umblasem? Ce am văzut? Negru lichid, forme ciudate, spații fără sens, alinare, teamă, trecuturi transformate în decoruri, amintiri imposibile, umbre nesincronizate cu sursa lor, poezie, bucuria muzicii fără note, muzica întunecată, sute de kilograme de imagini, curgere, curgere, curgere…Primul gând pe care l-am articulat e că avem material pentru zece cântece, apoi am avut dimensiunea unei simfonii electronice pe care s-o reprezentăm live, variațiuni pe tema acestui cântec “Îmi pare rău”, un cântec care să se transforme în spectacol cu proiecții video complementare iar noi să pictăm cu instrumentele noastre peste tot universul ăsta intrigant. Eddie aproape că țopăia de bucurie. “Exact la asta m-am gândit și eu că putem extinde materialul ăsta”. 

Am început să ascultăm frânturi din imprimare. Nimic din universul pe care tocmai îl trăisem nu mai revenea. O cu totul altă poveste venea din difuzoare. Parcă nici nu fusesem în studio. Chestia asta contribuia la o perepție încă nesigură a prezentului. Încă mă întorceam…mă întorceam…dintr-un loc în care nu mai fusesem niciodată și unde nu știu dacă voi mai ajunge. Stau singur în studio și trăiesc deja nostalgia unei experiențe care se mai derulează în mine. Tânjesc după ceva ce mă părăsește continuu. Am, pierd și aspir. Revin. Lucurile sunt din nou palpabile. Ne pregătim de celelalte părți ale cântecului. Cana de ceai e cană de ceai. Ceaiul e bun, negru cu lapte. Sorb ritmic, pauze scurte. Privesc în gol. Ce mișto e să te împingă cineva ușor de pe curs, s-o apuci pe alt drum, să vezi alte lucruri. Ce bine e să te întâlnești, să te ciocnești, să deviezi. Am lăsat “Îmi pare rău” acolo, nu am ascultat prea mult din ce am făcut în acele 45 de minute misterioase. Va fi o surpriză și pentru noi. S-a deschis însă o ușă…sau s-a spart un perete. Intră lumină. Intră, lumină. Intră. Lumină. 

joi, 5 septembrie 2019

VAMA - Victoria ta



Uşa se trântea Sec în urma ta Deschideam ochii şi mă simţeam Fără rost
Mult prea timid eram Aşa că m-ai invitat la dans Fricos şi arogant Eu îmi doream un one night stand
Şi uite-aşa am ajuns la mine în pat Şi delicat, dimineaţa,
Ai plecat Fără să mă trezești Ca un vis pe care nu ţi-l aminteşti

"De ce pleci aşa?" Strig în urma ta "Dimineaţa e pentru cei ce iubesc" Ai răspuns
Nopţile ne vedeam Eu numai trupul ţi-l doream Prea prost şi orgolios Ca să înţeleg că e pe dos
Câtă răbdare ai avut Atâtea nopţi Şi dimineaţa ruşinată iar plecai Fără să mă trezeşti
Ca un vis pe care nu ţi-l aminteşti "De ce pleci aşa?" Strig în urma ta "Dimineaţa e pentru cei ce iubesc" Ai răspuns
La luptă tu n-ai renunţat Până-n Infern te-ai scufundat La suprafaţă, victorioasă ai apărut Cu sufletul meu
Nu mai pleci Nu te las să mai pleci Am să-ţi şterg de pe faţă nopţile reci
Şi alarma ta nu va mai suna
Dimineaţa e pentru cei ce iubesc
Nu mai pleci Nu te las să mai pleci Am să-ţi şterg de pe faţă nopţile reci
Şi alarma ta nu va mai suna Dimineaţa e pentru cei ce iubesc