[ascunde postari]

rss | facebook | twitter | vama | contact

marți, 12 august 2014

Cultura compromisului

Nu demnitatea, onoarea, libertatea, împing lumea înainte. Nu ele au garantat progresul și civilizarea rasei umane, ci compromisul. Cultura compromisului. Citind Toba de tinichea a lui Gunther Grass, o carte al cărei fundal este orașul Danzig, actualul Gdansk, portul polonez de pe coasta Mării Baltice realizez limpede acest lucru. Căci Danzig sau Gdansk a aparținut mult prea multor orânduiri înstăpânite în urma distrugerii celor dinainte. Când ducii Pomeraniei, când  Cavalerii Teutoni, când invadatorii danezi, când prusacii, mai târziu naziștii, apoi armata sovietică eliberatoare care a instaurat comunismul în varianta lui poloneză și în sfârșit Polonia zilelor noastre.

Generații întregi au asistat neputincioase la mai multe "civilizări" sau "eliberări" ale unui oraș care nu-și dorea decât să trăiască în liniște. Pentru ceea ce cândva avea să devină clasa de mijloc și a debutat probabil ca o adunătură de caste meșteșugărești supraviețuirea dicta gândului care domina rugăciunea dinainte de masă. Doctrinele politice erau dincolo de preocupările zilnice ale unor oameni care trebuia să trăiască împreună în bună înțelegere și liber schimb ca să poată orașul să se dezvolte și fiecare dintre ei să prospere. Astfel că fiecare invazie, fiecare regim îi găsea pe oameni total nepregătiți ideologic, perplecși în fața unor schimbări dincolo de orizontul preocupărilor pentru viața lor imediată. Ca să nu-și piardă agoniseala de-o viață oamenii au înțeles rapid că libertatea nu e pentru ei. E o valoare ideală la care ți-e permis să visezi când te conduc ai tăi. Cuvântul de ordine e continuitatea. Ca să poți transmite meșteșugul copilului tău și astfel să te prelungești prin el în lumea asta de neînțeles, dar atât de greu de părăsit trebuie să îmbrățișezi compromisul. Libertatea e iluzorie, dar compromisul e concret, palpabil, salvator, mai ales când tu ești kașub și organizațiile tineretului german nu privesc cu ochi buni fiorul patriotic minoritar și nici polonezii nu te consideră unul de-ai lor.

Nouă românilor nu ne este deloc străin compromisul. Așa am supraviețuit. În galeria proverbelor naționale compromisul ocupă un loc de cinste. Așa e când te naști între imperii. Dar compromisul a amestecat rasele și a creat inteligența, a modelat antropologic iar noi, aici în Balcani, care cu greu putem să găsim un arbore genealogic nepervertit de imixtiunile vecinilor suntem conștienți până în măduva oaselor de importanța compromisului.

Paradoxul care se naște este că detestăm compromisul cam în aceeași măsură în care îi realizăm importanța în ființarea noastră ca popor. Nu ne convine că am pactizat, ne-am fi dorit mai luptători, mai vajnici apărători ai unui filon original, mai puțin dispuși la amestec. Pentru că odată ce un popor prinde cheag, se conturează iluzia libertății și a autodeterminării veșnice. Nu mai e de ajuns să exiști pe scena lumii, dar vrei și rol principal. Și atunci intră în scenă valorile esențiale pentru șlefuirea morală și spirituală a unui popor. Libertate, demnitate, onoare, onestitate.

Cine ar trebui să însămânțeze masele, să le stimuleze apetitul pentru transcendență morală și etică? Elitele, desigur. Pentru că într-o ordine normală elitele servesc drept model celor mulți. Filosofii, artiștii, medicii, avocații, jurnaliștii, cercetătorii, bresle dintre care ființe dotate în mod excepțional emit traiectorii ideale și concepte demne de urmat pentru cei care privesc cu admirație spectacolul minților dăruite și exersate.

Pe noi, românii, flagelul comunismului ne-a deposedat abrupt de contemplarea spectacolului elitelor noastre. De posibilitatea de a apela la modele și de a le urma. E de notorietate că una din preocupările regimului comunist instaurat cu concursul armatei sovietice după război a fost lichidarea oricărei forme de împotrivire contra noului regim și cel mai simplu subjugi un popor anihilându-i elitele, deci modelele. E ca și cum sustragi unei corăbii busola sau ca și cum ai lăsa un calculator fără procesor. Pușcăriile comuniste au fost lagărele de concentrare ale spiritului românesc. Au urmat cincizeci de ani de teroare, regimul fricii, soluția duplicitară ca formă de supraviețuire( cu consecințe grave asupra igienei morale a indivizilor ) spălarea creierelor și reeducarea unui întreg popor pe principiile comunismului sovietic. Dizidență nu a fost. Singurele forme de dizidență și-au dat duhul în închisorile comuniste sau în pădurile rezistenței din munți. În anii lui Ceaușescu nimeni nu a mai avut curajul să se opună. Cele câteva domicilii forțate sunt greu de catalogat drept dizidență. Au reprezentat mai degrabă o formă de prevenție. Perioada torționarilor a fost eficientă. Cultura compromisului instaurată pe deplin.

După Revoluție, ar  fi fost normal să asistăm la coagularea elitelor lucru care nu s-a întâmplat. Consecința este degringolada morală în care rătăcim. Lipsa modelelor reale sau firava lor răspândire în peisajul intelectual românesc, faptul că nu există o masă critică de minți care să arbitreze din perspectiva de portavoce a "intelighenției" românești lupta politică, să condamne etica derapajului, să protejeze valorile socio-morale înalte, oferă dimensiunea tragică a momentului în care ne aflăm. Jurnalismul românesc face parte din aceasă categorie care încearcă din"goluri a se naște". Cele câteva flori demne de menționat nu aduc însă primăvara de la București. De douăzecișicinci de ani e iarnă pe străzile noastre și lupta pentru ca "iarna vrajbei noastre" să continue este mare.

Evenimentele subsecvente condamnării lui DanVoiculescu m-au determinat să-mi pun câteva întrebări la care nu aștept neapărat un răspuns. Dialogul nu e procedeul zilelor noastre.  Ce mecanism interior te oprește din drumul tău de jurnalist cu tot ce înseamnă el ca definiție încât să fii în stare să te îndatorezi moral și financiar unui singur om trădând astfel însăși esența jurnalismului? Care sunt resorturile interne care să te determine să manipulezi informația prin omisiune când în chiar codul deontologic al jurnalistului dezinformarea prin omisiune este condamnată? De câte resurse interioare trebuie să dispui ca să-ți linșezi într-un limbaj suburban orice "adversar" terfelindu-l în mocirlă verbală, conștient că orice formă de ripostă va fi târzie și mai puțin urmărita? De câtă nepăsare să fii capabil încât să nu te preocupe rolul formator al jurnalistului în societate, ba mai mult să-l invoci pentru a justifica dejecții? De câtă inconștiență sa fii capabil încât să uiți că violența naște violență?
Din ce fel de aluat trebuie să fii făcut încât să-ți faci religie din cultura compromisului?




PS. Aflu despre doamna Lucia Hossu Longin că a catalogat procedura de recuperare a unui prejudiciu precum și o condamnare într-un proces penal drept atentate la adresa entității media Antena 3. Mai aflu că a comparat procesul lui Năstase cu cel al lui Maniu. Comparația în sine mi se pare o gravă formă de manipulare pentru că atribuie afinități unor personaje antagonice. Îmi pare rău, însă aceste afirmații ne arată că doamna Longin a ratat esențialul din Memorialul Durerii. Să nu-ți înțelegi propria operă de documentare istorică e grav. Poate cea mai gravă formă de cultură a compromisului are loc în raport cu noi înșine.
















joi, 24 iulie 2014

Portret de actor

Nicodim Ungureanu în repetițiile de la Coada.
Nicodim Ungureanu este Fleming. Flemig este un personaj din Coada, spectacolul de la Teatrul Bulandra pe care îl vom lansa oficial în septembrie. Fleming este prost. O spune chiar și el într-o replică memorabilă: - Tu crezi că sunt atât de prost încât să nu-mi dau seama cât de prost sunt? Faptul că este prost nu rămîne izolat. Prostia îl face suspicios și îl lipsește total de umor ceea ce îl face comic. Fleming este ciuca bătăilor celor care stau la coadă ca să prindă locul întâi. Nimeni nu le-a spus că locul întâi nu există. Dacă ar fi știut, n-ar mai fi existat acest text fabulos al lui Israel Horovitz care s-a memtamorfozat în povestea noastră de la Bulandra. Cine suntem noi? Noi suntem teatru. Observați vă rog că nu am accentuat. Am spus, noi suntem teatru, nu teatrul. Închid paranteza. 

Nicodim Ungureanu nu e prost. Slavă Domnului, ca să joci proști trebuie să fii deștept. Are un zâmbet fermecător combinat cu o căutătură melancolică care vine din fizionomia lui cu ochi înclinați usor către marginile de sus ale pomeților. Câteodată, mleancolia se transformă în tristețe, dar nu pentru mult timp. Nicodim poate interveni grosolan în propria fizinomie revelând adevărata lui natură: aceea de golan de port, fermecător și inteligent, șmecher și sensibil, un hamal care între două transporturi își acordă timp pentru contemplare.

Întotdeauna am crezut că meseriile cu flux de producție inconstant sunt ale celor înclinați spre filosofie. Un ospătar n-are timp să se decupleze. Nicodim Ungureanu observă lumea într-un stil propriu care conduce la concluzii brutale exprimate ca atare. Dacă rămâi la suprafața acestor manifestări grosolane riști să ratezi omul. Ceea ce ar fi păcat. Fotografia asta îl surprinde într-o pauză de repetiție. Mi-a plăcut zâmbetul și faptul că privirea nu vede obiectivul lăsându-l pe privitor să interpreteze. 

Ce am învățat de la Nicodim? Că niciodată nu e prea mult să mai faci o dată. L-am admirat sincer pentru entuziasmul și tenacitatea cu care la sfârșitul fiecărei repetiții de vreo cinci intense ore mă provoca la încă "una mică" cu scena noastră. Apoi, știe ceea ce noi numim în teatru "să încasezi". Fața ta să exprime ceea ce spui când nu spui. Reacția ta la partener. Tu, ca oglindă a vorbelor. Sau ca zid. Sau ca groapă. Se spune că teatrul e mai mult când asculți. Acolo nu poți minți. Nicodim ascultă bine în teatru chiar dacă ratează adesea misiunea asta în cotidian. Am învățat mult de la "ascultările" lui. Credeți-mă, vă veți bucura să-l vedeți la Bulandra, din septembrie. Pe unii i-am văzut râzând în hohote. 



duminică, 20 iulie 2014

Vladimir Putin este fericit

Cine crede că Putin a fost străbătut de un minim fior de compasiune pentru victimele atacului cu rachetă asupra zborului MH-17 se înșală.  Politica lui Vladimir Putin întocmai pe asta s-a bazat. Întotdeauna. Pe folosirea atentatelor ca hrană pentru propaganda internă. Războiul din Cecenia și Ingușeția, Oseția de Nord, rezolvarea criminală a atentatelor de la Teatrul din Moscova și școala din Beslan (unde forțele de intervenție rusești au omorît sute de copii luați ostateci de teroriști), toate au fost muniție pentru discursul "anti-terorist" cu care Putin a defilat în fața maselor amorfe de votanți ruși. Criminali și violatori ai drepturilor omului cum ar fi Ramzan Kadyrov guvernatorul Ceceniei au fost întotdeauna aliații de nădejde ai Kremlinului, sprijiniți moral și cu armament de Putin și diviziile de luptă "anti-teroristă" ale FSB ceea ce nu a făcut decât să escaladeze un război absurd și să radicalizeze sângeros liderii părților adverse.  Pentru Putin tragedia celor aproape 300 de nevinovați ridică la plasă încă o minge bună de tras în terenul aproape viran al adversarilor săi politici. Iată că la granița cu Ucraina un nou câmp de luptă antirusesc și antiterorist solicită implicarea urgentă a Rusiei a cărei integritate teritorială este amenințată.

 În lipsa oricărei replici a oponenților politici eliminați cu concursul larg al Dumei de stat( teatrul legilor lui Putin) care a croit zeci de legi împotriva societății civile, respectiv al dreptulului la liberă exprimare acest discurs naționalist este înghițit ușor de către ferma animalelor rusești. Cine își închipuie că Putin este speriat, că în sinea lui a scăpat măcar un "oops" la aflarea veștii despre tragedia de acum câteva zile ori este optimist ori nu înțelege realitatea rusească internă. Crearea si ulterior alimentarea conflictelor separatiste în Federația Rusă este principala direcție politică a acestui dictator nici măcar modern, necum luminat. Ucraina în viziunea lui Putin este o republică separatistă care încearcă dezlipirea de patria mamă.

Nu vom vedea decât acuzații din partea unui Kremlin care va încerca să plaseze întreaga responsabilitate și vină în terenul Ucrainei. În spatele tupeului separatiștilor pro-ruși care negociază armistiții în schimbul accesului la frânturi de adevăr și cadavre ce încep să putrezească departe de familiile înnebunite de durere nu poate fi decât o replică mascată a Rusiei. O mână de partizani care luptă cu armata Ucraineană în mod independent nu ar putea să adopte o asemenea atitudine sfidătoare în fața opiniei internaționale. Tragedia unor nevinovați a devenit o carte cu două fețe în mâna unui scelerat cu care Europa se poartă cu mănuși. Iar Putin va juca această carte până la capăt. Pentru că cinismul guvernează lumea de azi. Morților din avionul doborît nu le va mai fi frig la iarnă. Europei, da. Putin nu are nevoie de șase zero-uri ca să transforme vieți omenești în statistică asemenea lui Stalin. Putin are nevoie de tragedii și în cazul în care nu a orchestrat-o pe cea a zborului MH-17 cel puțin se consideră norocos. 

Domnul William Shakesperare, un fin analist al subconștientului uman manifestat pe scena vieții a pus în gura generalului Macbeth următoarea replică: "Am înotat atât de mult prin sânge încât e mai ușor de mers 'nainte decât de dat 'napoi".  Nu știu dacă Putin a citit Macbeth, dar asta e mai puțin important. E greu de crezut că pentru el mai este loc de întors. Va merge înainte, bucuros că reflectoarele sunt pe el, fericit că Rusia luptă contra lumii întregi, îmbătat de popularitate, de organizarea următorului campionat mondial, conștient că numai el este menit să reînvie Uniunea Sovietică, singura alternativă viabilă la imperialismul putred care distruge omenirea. 






luni, 30 iunie 2014

Mulțumesc, doamnă Annie Bentoiu

Am terminat cu lacrimi în ochi cel de-al doilea volum al doamnei Annie Bentoiu "Timpul ce  ni s-a dat". Eu, care am trait prea putin oroarea comunistă, am lacrimi în ochi. Autoarei, care a traversat această întreagă perioadă neagră a istoriei noastre, lacrimile, de cele mai multe ori i-au fost fie interzise, fie a reușit să le reprime ca nefolositoare, redundante. Nu am cuvinte să exprim emoțiile prin care m-au purtat memoriile doamnei Bentoiu. Nu-mi rămâne decât să apelez la luciditate ca să încerc să exprim comandamnetul pe care această operă de o importanță covârșitoare în înțelegerea prezentului nostru absurd mi l-a dictat:

1. Este o lectură obligatorie pentru generația tânără. Pentru acei dintre tineri care vor să înțeleagă ce a însemnat sistemul comunist în țara noastră.

2. Este o bucată de istorie relatată obiectiv și care ar trebui să facă obiectul programei de liceu pentru clasa a zecea. Istoria( sub formă de memorii) povestită prin filtrul unei asemenea minți nu are cum să nu genereze schimbare în mentalitățile unor copii ai căror profesori sunt ei înșiși victime( încă) ale epurării intelectuale și morale practicate cu succes de sistemul comunist.

3. Este o lectură obligatorie pentru asumarea unei adevărate și profunde condamnări a comunismului de către sufletul fiecăruia dintre noi. Această carte scrisă fără patimă, dar cu imensă durere unește punctele nevăzute dintre trecutul și prezentul nostru atât de distorsionate moral. O carte care explică ceea ce noi, cei tineri, dar într-o destul de solidă masură victime, putem doar să intuim nu să și înțelegem raportat la efectele devastatoare ale anilor 1948-1959 pentru condiția noastră prezentă.

4. O lectură obligatorie pentru că este un ghid de supraviețuire într-un univers concentraționar, într-un deșert moral.

5. O lectură obligatroie pentru cei care vor să determine valoarea absolută a prieteniei și puterea indestructibilă a iubirii și speranței.

6. O lectură obligatorie pentru că (formidabil paradox) este o lecție despre libertate trăită într-un timp de neagră suprimare a libertății.


Vreau să cred că după această carte sunt un om mai bun, sunt sigur că sunt mai luminat.


Mulțumesc,

doamnă  Annie Bentoiu

joi, 12 iunie 2014

Noapte bună

Vine un moment când scrii din ce în ce mai greu. Vine momentul în care dilema devine coșmar, nu impuls. Orice dilemă care devine implus n-a fost dilemă.  Nici măcar nu e vorba despre lupii care fac cerc, ci e mai degrabă ideea cercului. Nu compoziția cercului este sufocantă ci cercul în sine. Vodca se stinge cu vodcă, zic unii. Scrisul se omoară prin scris. Nu e chemarea mea - scrisul - aș putea să mă detașez cu grație. Aș putea să mă strecor printre membrii cercului, neobservat. Însă libertatea ar urla ca din gură de șarpe. După ce că e iluzorie, ca metaforele lui Gabo care nu sunt niciodată la fel, de fiecare dată când le citești, mai face și scandal libertatea asta. Incredibil cum cîteva sute de cuvinte pot contribui la ranforsarea unui soclu. Noapte bună.

PS. Foarte puțin puf prin aerul lunii mai a lui 2014, nu credeți? 

marți, 20 mai 2014

Art Safari - 22 - 25 mai. Un strop de liniste intr-un ocean de zgomot.

Asta este o initiativa foarte frumoasa. Un pavilion dedicat in exclusivitate artei de patrimoniu si artei contemporane din Romania.  Cred ca este de vazut pentru iubitorii de arta, dar mai ales de cei care deocamdata doar cocheteaza cu arta, o tatoneaza, se afla intr-o relatie de flirt sensibil ca atunci cand visezi la o femeie frumoasa, inteligenta si cu stil care iti impune prin simpla prezenta un soi de respect care blocheaza exuberanta masculina. Doar ca aparentele inseala. Arta nu e doar o femeie frumoasa, independenta si stilata. Arta este tandra, stie sa sprijine, gateste bine, are mereu o vorba buna, gasesti mereu alinare in bratele ei. Cred ca pavilionul asta(Piata Revolutiei 22-25 mai) merita vazut macar si pentru faptul ca atata frumusete ne va face sa avem din nou incredere in noi ca natie intr un moment in care prezentul nostru social politic este cu adevarat descurajant. 

Iata cum isi definesc organizatorii evenimentul:


 Intre  22-25 mai 2014 are loc Art Safari – primul pavilion destinat artei de patrimoniu si artei contemporane din Romania, ce va reuni galerii de arta si art dealeri, atat din tara, cat si din afara tarii, care vor expune pictura, sculptura, grafica, instalatii, video, design si obiecte de colectie. Va fi o panorama a artei 
romanesti de patrimoniu si contemporana, alaturi de o selectie de 
artisti reprezentati de galerii internationale, ce va cuprinde in jur de 100 de galerii si institutii culturale.

Mai multe despre eveniment cred ca gasiti aici si aici

Ne vedem acolo:)







marți, 8 aprilie 2014

COADA

Am intrat pe ultima sută de metri cu spectacolul la care repet acum. Înainte să vorbesc despre bucuria de a fi din nou pe scenă am să expun “creditele” producției. Este vorba de piesa Coada ( Line în original) . Este un spectacol în regia Iarinei Demian, la Teatrul Bulandra, sala Space de la Grădina Icoanei. Distribuția, în ordinea intrării în scenă: Fleming – Nicodim Ungureanu/Cristian Crețu, Stephen – Tudor Chirilă, Molly – Mariana Dănescu/Irina Ungureanu, Dolan – Ion Grosu, Arnall – Radu Gheorghe. Piesa este o premieră națională a dramaturgului Israel Horovitz important autor american cu care și-a făcut debutul și  Pacino în spectacolul The Indian wants bronx. 

A fost un drum frumos, dar chinuitor. Din păcate în zilele noastre să fii actor într-un mod profesionist a devenit un lux. Actorii sunt poziționați la marginea fenomenului social și asta se simte. Există din ce în ce mai puțin timp pentru teatru, el este confiscat de timpul pentru supraviețuire. Actorii aleargă în zeci de părți ca să trăiască.

Poate că asta face teatrul mai interesant, întâlnirile dintre actori mai încărcate de energie, miza mai mare. În condițiile in care e atât de greu să profesezi această meserie reușita unui spectacol, a unei producții capătă altă dimensiuni, altă importanță.

Line este o comedie și o tragedie în același timp. Textul este uluitor și ca orice text bine scris despre condiția umană este un text mare. În loc să vă satisfac curiozitatea cu un synopsis personal cred că e mai indicat să reproduc prefața marelui dramaturg Eugen Ionesco scrisă cu ocazia apariției piesei într-un volum al lui Horovitz, prefață care a lansat textul ca o rachetă. Piesa s-a jucat neîntrerupt la Paris timp de 22 de ani.

Israel Horowitz e un tânăr foarte drăgut, absolut fermecător – un golănaș american tandru. De cum îl vezi nu poti să nu-l îndrăgești. La fel ca toți oamenii blânzi, la fel ca toti cei delicați, scrie despre cele mai crude lucruri pe care ni le putem imagina. Iar acestea sunt operele care sună a adevăr.

Nu am să vă prezint sau să vă explic piesa de teatru Line. Stati linistiti! Vă voi spune doar că este unică, nu are actiune, nu se întâmplă nimic, si totusi se întâmplă TOTUL… Nimic și Totul, este UNICĂ!

Ce anume se întâmplă? Ei bine, Line ilustrează temele conflictuale. Mai exact, concurența. Puneți alături doi oameni, doi necunoscuți, apoi trei, patru, cinci… după care introduceți între ei o femeie. Conflictul va erupe. Acești străini se cunosc unul pe altul, si fiindcă se știu, se urăsc, se dispretuiesc! Se vor lupta pentru locul întâi, pe care desigur îl vor pierde, îl vor câstiga și iar îl vor pierde… din cauza femeii care desigur, luptă și ea pentru primul loc. Cred că ar fi gata să se omoare între ei, si chiar să moară de la început dacă nu au altă cale de a ieși pe locul întâi. Desigur, locul întâi este o iluzie. Nici o linie nu are capăt… Avem nevoie să credem că există un loc
întâi altfel cum am putea sa avem competiții?

Nu am sa vă spun cât de mult imi place piesa asta fiindcă s-ar putea să nu fim de acord, mai ales dacă eu aș fi cel dintâi care am spus-o.

Mai sunt trei zile și ne urcăm pe scenă în fața publicului pentru confruntarea de care avem deja atâta nevoie. După zeci de repetiții în care ne-am luptat cu personajele noastre ca să le scoatem la lumină cât mai vii, cât mai aproape de adevăr, a venit momentul să vi le arătăm . În ce mă privește sunt îngrozitor de emoționat pentru că iubesc mult acest personaj căruia i-am dat o mare parte din viața mea în ultimele două luni. Iubesc mult și acest text de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Repetițiile la Coada au însemnat mai mult decât teatru. Au fost bune și rele. Câteodată prea multe rele. Alteori prea multe obstacole greu de depășit. Le-am depășit pe toate până la urmă și iată-ne cu câteva zile înainte de premieră. Simt dorința aia de nestăpânit de a mă întâlni cu publicul. Altminteri orice actor rămâne incomplet. Un spectacol fără public e ca un act sexual neterminat. Sau poate nici măcar nu e un act început.

Nu mai am multe de spus în afara faptului că vă așteptăm la teatru, dar promit că în zilele care urmează voi mai scrie despre acest spectacol, despre lucrurile pe care le-am învățat, despre școala de actorie pe care am deprins-o în ultimile luni, despre caracter, personalitate, tact, principii și câte și mai câte.




COADA / Teatrul Bulandra / din 12,13 și 14 aprilie