[ascunde postari]
arhiva

rss | facebook | twitter | vama | contact

vineri, 11 martie 2016

Cum se vede un artist în social media

Am un blog pe care scriu din când în când și un blog foto de care nu am prea avut timp să mă ocup. Am și un site, un fel de portofoliu online de actor.  Am o pagină personală de Facebook pe care scriu destul de des și o pagină Vama pe care o împart cu colegii mei. Am un cont de Twitter pe care sunt mai activ în timpul Vocea României și unul de Instagram pe care prefer să postez fotografii cu lucruri și locuri care mă inspiră și mai puțin selfiuri. De curând mi-am făcut și un cont de Snapchat, dar nu m-a prins încă rețeaua asta socială. Am un canal de YouTube pentru care intenționez sa creez mai mult conținut începând de anul ăsta și mai avem canalul oficial Vama pe care urcăm clipurile oficiale și multe materiale din live-uri și backstage. Dincolo de toate astea, există comunitatea Vamamusic.ro. Fanii noștri se înscriu și primesc constant tot felul de informații în exclusivitate, invitații în backstage și alte surprize de la noi. Am și eu un astfel de newsletter în care comunic noutăți legate de celelalte proiecte din care fac parte, în special despre teatru și film.

Cu toate resursele astea la îndemână pentru a comunica direct cu publicul nostru, în ultimii ani am participat la destul de puține emisiuni TV și nu am acordat foarte multe interviuri. Nu prea dau declarații în presă, prefer să le transmit direct prin pagina de Facebook pentru că stiu ca ajung nealterate la public, chiar dacă uneori sunt preluate, interpretate și trunchiate de diverse fițuici. 

Mi s-a parut interesantă ideea de a povesti despre relația mea cu social media în cadrul unui masterclass, parte din #ScoalaFlanco. Pe scurt, pe 16 aprilie în magazinul Flanco Băneasa voi participa la o discuție de aproximativ două ore alături de Tiberiu Albu, primul meu câștigător la Vocea României și de Carina Sava, artist manager la Agenția de Vise despre cum se vede un artist în social media. Întâlnirea va fi ghidată de Cristina Bazavan și tot pe blogul Cristinei se vor desfășura înscrierile în perioada 5-12 aprilie. Sunt vreo 50 de locuri disponibile la masterclass, dar dacă vă uitați pe macheta de mai jos veți găsi și celelalte cursuri din cadrul #ScoalaFlanco susținute de bloggeri specializați în domeniile lor de activitate.






vineri, 26 februarie 2016

La Brașov

Stau la o masă și privesc în gol, undeva în orașul Brașov. 
E bine, că se odihnesc mușchii ochilor. 

Nu se văd munții și nici măcar nu se simt. Nu e nimic ideal în momentul ăsta în care privesc în gol. Doar lucruri practice în jurul meu: un pahar cu apă, o scrumieră, dincolo de vitrină o stradă, iar pe stradă mașini. 
Niște chelneri în uniforme negre încearcă să fie altceva decât sunt. 


Citesc un text despre oameni care schimbă lumea. Sunt invidios pentru că aș vrea și eu. E mai confortabil să privesc în gol acum. În orașul Brașov. Poate o să iasă un cântec despre asta. Sau poate că o să rămână doar un moment în care am privit în gol. 

PS. 
Lumina soarelui a atins o parte a mesei timp de câteva minute bune. Șervetele de masă erau maro. În difuzoare se auzea jazz. 

luni, 7 decembrie 2015

Doar vocea contează? (o declarație necesară)

Vocea României este, din punctul meu de vedere, cel mai curat program de divertisment de pe TV la ora actuală. A fost și motivul pentru care am acceptat să fac parte din proiect. Știu că există tot felul de controverse și speculații cu privire la unele dintre deciziile noastre ca antrenori, dar, am mai spus-o, îmi asum absolut fiecare declarație a mea apărută pe post, fiecare decizie - fie că e vorba de alegerea pieselor, de concurenții la care m-am întors la audițiile pe nevăzute sau pe care i-am ales la dueluri. Nu am primit niciodată în cască altfel de indicații decât legate de cursul emisiunii (cât timp am la dispoziție să vorbesc, cât durează o pauză etc).

Formatul emisiunii presupune că în etapele live atât antrenorul, cât și publicul au dreptul de a alege câte un concurent care să-și continue parcursul în concurs. Poate nu v-au mulțumit întodeauna deciziile mele, dar eu mi-am ghidat mereu alegerile după un criteriu simplu: trece mai departe cel care cântă cel mai bine în seara concursului. E un principiu dur pentru că nu de puține ori s-a întâmplat ca unii concurenți să fie excelenți la repetiții, dar să o dea în bară în momentul competiției. Dar nici la Jocurile Olimpice nu interesează pe nimeni cât de bun ai fost tu la antrenamente, contează doar prestația din concurs.

Pe de altă parte, sunt conștient că publicul are câteodată și alte criterii în momentul în care își acordă votul. Un zâmbet plăcut, interpretarea unui cântec drag, un concurent pe care îl simpatizau dintr-o etapă anterioară pot fi generatoare de voturi uneori. În plus, fiecare concurent încearcă pe cât posibil să se promoveze pe Facebook sau prin alte mijloace în așa fel încât să-și convingă susținătorii să-l voteze.

Pentru că se dorește ca toți concurenții să aibă condiții egale, emisiunea are niște reguli clare prin care se interzic anumite lucruri. De exemplu, concurenții nu au voie să participe la alte emisiuni de televiziune pe perioada show-ului, nici măcar locale.

În weekend-ul care a trecut am primit mai multe mesaje legate de susținerea primită de una dintre concurentele din echipa mea, Tincuța Fernea, de la Consiliul Județean Satu Mare. Am primit poze cu panouri outdoor de prin oraș, link-uri cu articole de presă, capturi de pe site-ul CJ Satu Mare etc. Se pare că președintele Consiliului Județean Satu Mare a susținut chiar și o conferință de presă în care anunța susținerea Tincuței din partea instituției. S-au printat afișe și flyere cu grafica preluată de pe pagina de Facebook Vocea României pe care Consiliul Județean Satu Mare și-a pus propria siglă. O parte din materialele promoționale foloseau inclusiv fotografia mea și a lui Marius Moga (cei doi antrenori care ne-am întors la Tincuța la audițiile pe nevăzute) și logo-ul Vocea României fără acordul deținătorilor drepturilor. În acest sens Pro  TV va transmite o notificare Consiliului Județean Satu Mare prin care le vor cere să îndepărteze imediat materialele în cauză și să nu continue  folosirea logo-urilor și imaginilor menționate.

Din punct de vedere al regulamentului concursului nu există argumente că Tincuța Fernea ar fi încălcat regulile emisiunii. Suportul acordat de un consiliu județean, consiliu local, organizație non-guvernamentală, societate comercială sau orice altă terță parte, publică sau privată, unui concurent la Vocea României nu încalcă regulile acestei emisiuni. Modul în care acest suport este acordat este la alegerea terței părți, iar acest lucru este valabil și în cazul de față.

Din punctul meu de vedere, implicarea unei instituții publice într-un astfel de concurs de divertisment înseamnă un sprijin nejustificat pentru un concurent și nu mai are nicio legătură cu ceea ce se întamplă pe scenă. În plus, este un gest de imixtiune politică, pentru că știm cine sunt reprezentanții consiliilor județene și cum au fost aleși. Mă revoltă mai ales faptul că s-au folosit de imaginea mea fără acordul meu. În plus, presupun că un astfel de sprijin acordat de un Consiliu Județean se face din banii contribuabililor și mă întreb dacă este de interes public. Pe de altă parte câți posibili tineri artiști sunt sprijiniți în mod real de Consliliul Județean Satu-Mare? Și în baza căror criterii se selectează artiștii care merită să fie sprijiniți?

Sunt absolut convins că printre cei care au votat-o pe Tincuța sunt mulți telespectatori cărora pur și simplu le-a plăcut interpretarea ei și nu e nimic de judecat aici. Sau poate toate voturile primite de Tincuța în cele două ediții au fost acordate din simpatie și pentru cum a cântat, independent de promovarea venită de la Consiliul Județean. Nici nu contează. Eu vorbesc despre un principiu. Gestul Consiliului Județean Satu Mare creează un cadru inechitabil având în vedere că ceilalți concurenți nu s-au bucurat de sprijinul autorităților locale. Aș vrea să mai precizez că nu știu dacă în edițiile trecute sau în sezonul trecut alți concurenți au avut parte de un astfel de sprijin, nu a ajuns în atenția mea.
 
Vocea României este un concurs. Niciodată nu va fi posibil să fie toată lumea mulțumită. Câștigarea trofeului de către Tiberiu Albu anul trecut a fost poate cel mai bine primit rezultat posibil. S-a bucurat de o susținere extraordinară din partea publicului și asta s-a vazut și s-a simțit atât în voturi, cât și în reacțiile din online.
Dar chiar și atunci au fost telespectatori care au votat cu alți concurenți, care aveau alți favoriți, ceea ce e absolut firesc. Mi-aș dori mult ca publicul de acasă să nu uite că motto-ul emisiunii este DOAR VOCEA CONTEAZĂ și să încerce să facă abstracție de culoarea sau de orașul de rezidență al concurenților, de naționalitatea sau de trecutul lor artistic. Doar vocea contează.

P.S.
Într-o notă mai personală și sinceră mărturisesc că sunt încă revoltat de cele întâmplate. Cu toate astea, pentru că îmi doresc să fiu un profesionist și mai ales pentru că nu vreau să devin autorul unei noi discriminări am să continui să o antrenez pe Tincuța Fernea la Vocea României încercând să-i aleg cele mai potrivite piese și să-i acord cele mai bune sfaturi împreună cu antrenorul de voce, doamna Gabriela Duțescu.

miercuri, 11 noiembrie 2015

Dreptul la adevăr

Mă numesc Tudor Chirilă și sunt artist. Nu am studiat Medicina, așa cum nu am studiat nici Dreptul, dar mi se pare normal să știu ce drepturi am ca cetățean, ca artist interpret, compozitor etc. De-a lungul timpului am fost tratat în diverse spitale, atât din România, cât și din străinătate. Am cunoscut medici români extraordinari, unii dintre ei îmi sunt foarte buni prieteni. Am un respect deosebit pentru această meserie. De fiecare dată când m-am aflat în fața unei afecțiuni am stat de vorbă cu medici, mereu mai mulți medici, ca sa am o perspectivă cât mai clară asupra situatiei. Nu sunt un pacient comod, pun multe întrebări, vreau să înțeleg care sunt opțiunile, care sunt riscurile. Și nu-mi cer scuze pentru asta. Dimpotrivă, cred că e datoria și dreptul meu. Așa cum, atunci când peste 150 de oameni ajung în spitale în stare gravă în urma unei tragedii naționale, cred că e dreptul nostru, ca cetățeni ai acestei tari, să fim informați corect și în timp util de către Ministrul Sănătății și de către Comitetul pentru situații speciale de urgență cu privire la situația lor și la planul de soluționare a crizei.

Mi s-a reprosat că prin mesajele mele pun presiune pe medici, în condițiile în care țintele mesajelor mele au fost administratorii spitalelor și autoritățile. Oare faptul că ministrul sănătății își permite să afirme într-un mod de-a dreptul ceaușist că “avem de toate, nu avem nevoie de nimic” nu pune presiune pe medici? Am citit articolul postat ieri de Asociația Dăruieste Viață și mi-au atras atenția următoarele fraze:
În 8 spitale de urgență din București, dintre care doar 2 de arși, au ajuns în aproximativ 2 ore peste 180 de victime; medicii s-au mobilizat, au lucrat extraordinar, au făcut imposibiliul ca să-i salveze… au lucrat 24 de ore fără oprire. În timpul ăsta, România nu a stat în loc. Accidente, infarcturi, traume s-au întâmplat ca în orice altă zi și alte zeci de victime au ajuns în continuare la serviciile de urgență din aceste spitale… cineva a trebuit să-i preia și pe aceștia.[…] Medici care nu tratează arși în mod obișnuit s-au trezit puși în situația de a se ocupa de zeci de victime, zeci de ore la rând, până la epuizare, fără protocoale și fără dotările minime necesare. Ei au fost primii sacrificați, alături de pacienții lor. De altfel, cam toti medicii straini care ne-au vizitat în ultima săptămână au subliniat faptul că, deși medicii noștri sunt foarte competenți, sunt suprasolicitați. Este nevoie de ajutor!

Dr. Sarah Pape din UK care ne-a vizitat recent  a constatat dincolo de calitatea excelentă a medicilor români, că aveam peste 150 de victime și doar 25 de paturi speciale pentru arși. A ajuns întâmplător la mine textul ăsta. Nu-l cunosc pe Tudor, dar descrierea mi se pare grăitoare. Are sens să mai menționez că în ultimele zile s-au perindat camere de luat vederi prin saloane cu pacienți cu suprafețe mari ale corpului transformate în carne vie. E nevoie să fiu medic ca să înțeleg că astfel de acțiuni pot crește riscul de infecții?

Câteva zeci de mii de oameni au ieșit în stradă săptămâna trecută și au protestat împotriva actualei clase politice și împotriva lui “merge și așa”. Nu, nu merge și așa. Cred că e important să fim vocali. Cred că trebuie să tragem semnale de alarmă, să ne informăm, să punem întrebări și să nu ne lăsăm până nu primim răspunsuri.

Nu pot să inchei înainte să-l felicit public pe domnul Ministru al Sănătății Nicu Banicioiu pentru aparatul de comunicare și relații publice care se ocupă atât de abitir de spălarea imaginii dumnealui. Declarațiile mele de săptămâna trecută la adresa dumnealui au generat o avalanță de reacții prompte din partea păpușelelor de la televiziunile păpușarului pușcăriaș. Dar nu poți lua în seamă păpușile când știi că există păpușarul.

Atacurile din ultimele zile mi-au demonstrat încă un lucru. Facebook chiar contează. În condițiile unei prese complet aservite diverselor interese acest spațiu ne dă posibiltatea să căutăm adevarul (să nu uităm că acest spatiu a dat președintele țării). Chiar dacă și aici adevarul este bine mascat de impostură. În ce ma privește am să-mi exercit în continuare dreptul la opinie și la informare. Vă sfătuiesc să faceți același lucru.

marți, 20 octombrie 2015

Cum să îmi împac amantele


Poate că mi-am întins o capcană, încă de la început. Câteodată așa simt. Dar nu știu dacă aș fi putut să fac altfel. Eram încă student când am intrat în Trupa pe butoaie, proiectul lui Victor Ioan Frunză. Jucam teatru pe butoaie prin piețe. Butoaiele și scena erau roșii. Se aduna multă lume, pestriță. Unii urmăreau, alții căscau gura, alți vorbeau în același timp cu noi. Dacă mă uit în urmă, a fost un exercițiu excelent pentru un student. Să ai în față o mulțime dezordonată. Așa l-am cunoscut pe Liviu, într-o seară  de vară care s-a transformat pe nesimțite în dimineață, la Lăptărie. Liviu avea șapcă din state și un aer proaspăt, american. Ne-am îmbătat (asta nu ne face neapărat bețivi) și am vorbit mult despre Noaptea de Sânziene.  Nu înțelegeam cum poți iubi două femei în același timp. Nu înțeleg nici acum. Voiam să mă urc pe scara de incendiu din Lăptărie. Aia care ducea sus, pe podul Teatrului Național. Ca și cum sufletul poate înghiți oricât îi dai. Apoi a venit Toca și m-a luat în Mireasa Mută. Mi-a spus sec: - Am nevoie de un rocker lățos ca tine care să cânte. Vrei să vii? Da, voiam. Și m-am dus. A ieșit spectacolul și am fost remarcat. Nu era un debut fulminant, dar era de bine. Se vorbea de mine prin târg. Apoi s-a lăsat liniștea. Nu se mai vorbea. 


Nu mai făceam nimic, mă culcam târziu nopțile, dormeam diminețile și așteptam Hamlet. Dar Hamlet vine mai greu decât credeam eu. Câteodată nu vine niciodată. E un fel de fată ideală, Hamlet ăsta. Mă întristam. Mi-am adus aminte de Liviu. L-am dus pe Toca pe la clubul lui. L-am cunoscut și pe Traian într-o seară. Independent de Liviu. Sprijinea tejgheaua într-un soi de tristețe de Hemingway. Momentul ăla când ești destul de beat și te posomorăști și știi bine că singura ieșire e să mai bei. Eu fredonam un cântec de la Pasărea Colibri pe versuri de Lermontov. Traian a ridicat o privire tulbure și a zis: - Ai voce. Apoi s-a întors în străfunduri. Peste vreo lună ne vedeam deja nopțile pe scenă, la Teatrul de Comedie. Cu Liviu și Traian. Așa a început Vama Veche. Când teatrul mi-a dat o pauză. Și nu-mi plăceau pauzele așa că le-am umplut cu ceva. Au fost trei săptămâni în care repetam în decorurile spectacolelor. Până dimineața. S-a nimerit să fie o prietenie de zece ani, o profesie, o bucurie. A trebuit să merg în paralel. Pentru că teatrul s-a întors în viața mea. Și nici eu nu voiam să-l las. Era și mult orgoliu în chestia asta. Cum să abandonez? Cum să nu termin ce am început? Îmi imaginam că “se termină” atunci când ești consacrat. Pe naiba, nu ești niciodată consacrat. Și dacă ești sau dacă te simți, de-abia atunci începe. Cine poate abandona sus? Așa a fost să fie, să merg în paralel cu două profesii. 

Marea mea frică e că nu voi excela în niciuna. Că fiecare dintre ele reclamă prea multă muncă și vrea tot timpul meu. Ajung din nou la Noaptea de Sânziene. Poți iubi două femei în același timp? Probabil că se poate, dar niciuna nu te va avea pe de-a-ntregul. 2002 și 2003 au fost doi ani în care mi-am împăcat amantele. Și mi-am pierdut iubita. Sau cel puțin așa cred acum. A fost mai întâi Am să mă întorc bărbat. Am muncit pe rupte. Am vrut noi să facem  o operă rock. Să spunem povestea armatei de la noi. Să arătăm cum un război psihologic poate distruge o viață. Nu un om, o viață. Să facem un disc care să rămână peste ani. A fost cel mai bun disc Vama Veche. L-am făcut și spectacol la Teatrul Național și mi-am alinat cealaltă amantă pentru că am fost și actor. I-am jucat pe Andrei și pe plutonier. Dar iubita tot mi-am pierdut-o pentru că am stat prea puțin lângă ea. A fost prea mult când după premiera la Am să mă întorc bărbat i-am spus că nu pot să refuz Malvolio în A douăsprezecea noapte la Comedie. De fapt, am fost tentat să refuz din alt motiv. Nu mă vedeam în rol. Gelu Colceag mă vedea.  Aveam 29 de ani, Malvolio e undeva pe la 45. Mama mi-a spus că un Shakespeare nu se refuză. Mi-am băgat fricile sub preș și am acceptat. Am repetat la sânge și târam temerile după mine ca pe niște cutii de bere goale, zornăitoare. Apoi am dat premiera. Eram nesigur pe mine la intrarea în scenă. Dar măcar eram sigur că făcusem tot ce putusem. Când am auzit primele hohote de râs din public nu-mi venea să cred. Am luat premiul Uniter și, mult mai important, recunoașterea publicului.  

Au fost bucurii mari. Mari de tot. Dar nu vin fără factură. Mai devreme sau mai târziu plătești. Așa funcționează, de când lumea. De exemplu, eu pot să spun că sunt în no man’s land. Între lumi. Actorii nu mă consideră de-al lor, pe de-a-ntregul. Sunt Chirilă care e vocalistul unei  formații. Trăiesc și din altceva. Bine și ei mai trăiesc din altceva, dar nu e muzică sunt chestii conexe actoriei. O voce la radio, un eveniment. Muzicienii spun că sunt prea actor. Că de aia a avut Vama Veche succes. Că de fapt noi n-am făcut muzică ci teatru - muzică. Și uite așa nu aparții niciunei amante. Și de multe ori doare. Am auzit de regizori de film care nu mă chemau la probe pentru că sunt prea “vedetă” prea “cunoscut”, prea mă știe lumea. Și dacă-mi dau un rol se tem că nu intră lumea în convenție, că nu cumpără personaju’ meu. Da, chiar așa. Asta nu e discriminare? Auzi, ești prea cunoscut ca să joci în filme. Cum să-i convingi că asta e meseria ta, că pentru asta te-ai pregătit că asta vrei să faci și că poți să faci roluri? Nu poți schimba mentalități. Și recunosc, e dureros. Vrei să mergi la un casting, dar ești din start dat la o parte. Sau te dă la o parte o imagine care te-a împachetat fără să știi. Ești înfășurat într-o poleială cu model. Ba ești dificil, ba ești scump, ba ești nu știu cum. Prostii, invenții. Notorietatea te împinge într-un turn de fildeș. Sau este o palmă peste gură. Nu, mai degrabă un căluș. Notorietatea e un căluș în gură. Nu poți să te aperi, nu poți să vorbești, articulezi greu, vorbele sună înfundat, nu te aude nimeni. 

Una peste alta este frumos. O să vedem ce-o să iasă. O să merg mai departe așa și o să vedem ce se întâmplă. Pur și simplu nu pot să renunț la vreuna dintre ele. Am să cânt și am să joc, am să le alternez, poate am să le amestec mai bine. Poate am să le împac. Poate am să mă împac, cine știe. S-au adunat multe… și în teatru și în muzică. Mă uit în spate și văd o istorie. Și niște amintiri. Plus întâlnirile. Alea sunt cele mai importante. Poți să te gândești la viață ca la o  masă imensă de biliard. Bila ta se rostogolește și din când în când o altă bilă o ciocnește și îi schimbă traiectoria. Asta e o întâlnire. O ciocnire care schimbă traiectoria. Întâlnirile sunt vitale. Și am avut câteva. Mi-aș dori să mai vină. Sunt încă aluat, sunt încă versatil, n-am devenit ciot, uscat și rigid. Mă rostogolesc, nu stau pe loc. Oricum ne rostogolim. Nici când credem că stăm pe loc nu stăm pe loc, ci ne rostogolim. Mda, sunt multe de adăugat. Despre muzică sau despre teatru. E frumos și crud. Îți scuipi plămânii, jonglezi cu incertitudini, tânjești după o vorbă bună. Construiești din cuvinte, nimic nu e cu adevărat palpabil, durabil, uite spectacolul nu e spectacolul, când te-ai încălzit s-a terminat. Oricine poate să-ți spună cum se face, sau poate s-o facă mai bine ca tine. Ești ăla care cântă, ar trebui să fii simpatic, disponibil, să stai la toate pozele. 

În teatru miroase a lemn putrezit dacă rămâi pe scenă mai mult, după ce pleacă publicul. Când încă mai trosnesc reflectoarele. Pic, pic, pic. Actorii sunt de multe ori mizerabili. E ceva natural n-ar trebui să șocheze pe nimeni. Oamenii sunt de multe ori mizerabili. Asta nu șochează pe nimeni. Totuși pe scenă miroase în multe feluri. Sunt dâre de parfum, miroase a funii și scripeți, pastă de pix peste foi mototolite, salivă uscată în microfonul de la regia tehnică, naftalină, covrigi calzi pentru nopți lungi, obrazuri fine de subrete, dulceața rujului, rimel obosit, invidie, disperare, hohote, șoapte. Totul are un miros. Dar noi nu avem nasuri fine. Muzică sau teatru? Orice numai să nu stau locului. E o boală sentimentul ăsta că dacă nu faci nimic, nu faci nimic. Tot timpul faci ceva. Da’ mie mi-e frică să stau locului. O fi o explicație și pentru asta.

joi, 10 septembrie 2015

VIU

Într-un final orice poveste poate fi interesantă dacă intri în detaliu. Detaliul care contează. Spuse în câteva cuvinte poveștile noastre sunt în general mediocre, comune, jigărite. Îmbrăcate în detalii se schimbă ceva. Și orice viață are detaliu. Chiar și a mea, deși adesea mi s-a părut că trăiesc conformist și nespectaculos. Aș putea spune scurt că am luat la facultate după un examen greu. Și să merg mai departe. Dar povestea mea ascunde mai mult. N-ar trebui să omit faptul că, într-o zi, între examene sau mai exact înaintea examenului eliminatoriu la facultatea de teatru eram acasă, întins pe canapea, sufrageria noastră era scăldată de o lumină puternică (îmi făcea și mai rău), mama trebăluia pe undeva prin bucătărie și-și mai făcea din când în când apariția ca să arunce o privire îngrijorată și iscoditoare.

Întins pe canapea nu e destul, eram întins cu fața în jos, obrazul presa pe cuvertura bej-murdar așternută să protejeze tapițeria. Practic de la atâta stat, mohorât și apăsat, obrazul meu se impregnase de romburile minuscule ale cuverturii. Zăceam pe canapea supărat pe lume ca văcarul pe sat. Lipsit de atenția care consideram că trebuie să mi se acorde într-un moment de o asemenea importanță, îmi promiteam sau încercam să mă conving că n-am să mai merg la următoarea probă. Credeam că mi-era frică, dar de fapt nu aveam nevoie decât de un imbold. De fapt, aici amintirea devine ușor incertă, cam de culoarea cârpei de bucătărie pe care ar fi putut s-o țină mama în mână când mai apărea, din când în când, în sufragerie. Cred totuși că mi-era frică, mai degrabă de înfrângere decât de spectrul nestudenției. Acum nu sunt sigur că mama ținea în mână cârpa de bucătărie, dar sigur ea exista (cârpa). Un picior spânzura în afara geometriei canapelei. Îl balansam disprețuitor. În capul meu nu rulau gânduri. Mai degrabă imagini. Mă vedeam pe o scenă, în fața comisiei, incapabil să rostesc monologul sau poezia din repertoriu. Vedeam un cerc galben de lumină pe podea și niște capete fără contur în penumbra din fața mea. Eu singur în mijlocul cercului și cam atât. Cumva știam că starea asta de abandon nehotărât nu duce nicăieri, de fapt îmi face chiar rău, aș fi putut, de pildă, să repet, dar nu mă puteam abține. Era o voluptate în jocul cu fantezia înfrângerii.

Pe vremea aceea frânele troleibuzelor erau mult mai pregnante și claxoanele isterice sau sirenele ambulanțelor mult mai puține. Practic zgomotul orașului avea o cu totul altă natură. N-am nicio fotografie cu momentul canapelei. Mi-aduc aminte și de o fărâmă de dialog: - Nu mă mai duc la examen! Sunt foarte slab, o să pic, sunt prost, n-are rost să mă mai duc! N-aș vrea să-i atribui cuvinte mamei, dar mi-aduc aminte că mă taxa destul de ferm. Nu-mi făcea jocul. Ea era deja de mult timp actriță și știa câteva lucruri în plus despre materialul din care trebuie să fii făcut pentru meseria asta. În niciun caz molusca deprimată de pe canapea. Cred că o durea să-l vadă așa pe fi-su, dar masca bine.

Acum sunt actor de ceva vreme, am jucat în vreo nouăsprezece spectacole de teatru, am ajuns să fac și muzică și lumea mă cunoaște mai mult pentru asta. Ăla care cântă. Paranteză cu cerșetorul român de pe podul care leagă malurile Senei în dreptul Notre-Dame, pe celălat mal este miniona librărie Shakespeare, traversam podul, cerșetorul m-a reperat, m-a recunoscut, ochii s-au dat peste cap, era rost de un ban bun, poate chiar foarte bun, cu o singură condiție, să-și aducă aminte cum îl cheamă pe ăla care cântă și de la care cere, bucuria se transformă în grimasă, grimasa în chin de memorie și disperare, mutrele sunt de premiu, gesticulează, se plesnește peste fruntea transpirată, eu nu mă opresc, nu îl ajut, nici el nu întreabă, are demnitate de cerșetor, mă bucur sadic trec mai departe și îl las fără bani. Închid paranteza.

M-am mai șlefuit de atunci (de pe canapea), am mai lucrat cu mine, am reușit să formulez întrebări necesare. Nu am răspunsuri edificatoare, dar e o chestiune de timp. Ce păcat că devenim înțelepți doar la capăt. Până atunci ne izbim de viață ca fluturii de lampă. Între momentul în care m-am ridicat de pe canapea și examenul la care totuși m-am prezentat s-au întâmplat multe, dar memoria mea nu a înregistrat. Nu pot să umplu cu niciun detaliu.

Dacă ar fi un film aș tăia la ridicarea de pe canapea, poate aș insera un detaliu cu maică-mea în bucătărie, apoi, plan general cu mine în fața comisiei într-una din sălile de clasă de la ATF (Academia de Teatru și Film). Eram slab, extrem de slab, cu părul lung și aveam de spus monologul lui Spiridon din Noaptea furtunoasă, ăla în care se plânge de Jupân Dumitrache. Îl repetasem și îl tot repetasem era învățat bine, dar mecanic. Adică, în cazul meu, unul din lucrurile indispenabile unui posibil actor - gândul sau firul gândurilor - ei bine, tocmai acest lucru era bine ascuns după mecanica vorbelor. Comisia știe asta, vede și aud o împușcătură, dar nu simt încă glonțul,  e clar totuși că nu m-a ratat, este o chestiune de timp până voi simți cum intră în mine, am auzit că întâi simți arsură, apoi durere și de-abia după aia, dacă ai noroc, îți pierzi cunoștința: - Stop, stop. Chirilă, am înțeles că te-ai pregătit cu cineva, foarte drăguț, ai învățat monologul, dar noi altceva vrem să vedem aici. Reia te rog și spune monologul ca și cum Jupân Dumitrache este el. Un student apare în fața mesei comisiei. Sunt disperat, știu că totul este pierdut, aud vocea tatei (dacă nu intri la facultate va trebui să te angajezi) iau chitara în mână, nu sunt sigur, dar mi-aduc aminte că era o chitară acolo, schimb starea (asta își doreau), doar n-o să mai am atâta tupeu cu Jupân Dumitrache de față și mă împart în doi Tudori unul care cade în gol în timp ce urlă povestea a ce va fi după ce va fi picat la facultate, cu detaliile cele mai monstruoase, bântuit de spectrul ratării definitive și celălat care rămâne pe scenă și rostește monologul lui Spiridon până este întrerupt din nou de doamna Sanda Manu (așadar ea m-a întrerupt și prima dată) care îi mulțumeste. Aș tăia din nou aici, deși mi-aș dori totuși să-mi văd mutra la ieșirea din sala de examen, cred că merită din plin. Acum sunt actor. Și iubesc asta. Și știu și de ce iubesc asta atât de mult.

Textul ăsta care este cumva sugestia celor de la Jack Daniel’s m-a ajutat să descopăr asta. Ei m-au invitat să fac parte din campania care îl sărbătorește pe Jack în septembrie. Am acceptat. Sigur, sunt plătit pentru asta. Într-un fel recuperez ceva din investiția pe care am făcut-o de-a lungul timpului. Bine, nu se recuperează total, dar e un început. Invitația este să îți scrii povestea. Sau o mică parte din ea. Pe site-ul lor. Câștigătorul poate să ajungă în state la distileria Jack Daniel’s. Dar, dincolo de premiu, cred că există un alt soi de câștig. Ăla care vine din faptul că dacă spui onest o poveste poți descoperi ceva despre tine. Eu mi-am dat seama de ce iubesc meseria asta de actor. În timp ce scriam textul ăsta am realizat că teatrul te ajută să fugi de tine din când în când (asta știam, de fapt) și te obligă să găsești soluții personale, să faci lucrurile “your way”. Prima mea lecție de actorie am primit-o de fapt în timpul unui examen pe care eram convins că l-am pierdut. Nu l-am pierdut. Tocmai pentru că în timp ce o parte din mine se lamenta, cealaltă a reușit să găsească o soluție originală, alta decât șablonul în care performam. Teatrul te ține viu. Și asta e ceva.

………

Unii dintre voi, dată fiind natura postării, poate așteptați o poveste cu ceva alcool. Hm, cei de la Jack Daniel’s îndeamnă la consum responsabil. E posibil ca sub impulsul imaginației emfatice de care se îmbibă orice scriitor amator, povestea mea să fi derapat ușor de la acest comandament :) Dar nu există poveste săracă, ci doar povești fără detalii.

miercuri, 26 august 2015

Visul omenirii e un căcat

Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,
Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte
Eterna alergare... ş-un gând te-ademeneşte:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.

Mihai Eminescu - Împărat și proletar.


Un bărbat ține în brațe un copil în fața unui gard de sârmă ghimpată. Nu este singur, alți bărbați, femei, copii formează un grup de câteva zeci de persoane. Bărbatul ăsta, însă, are o corporalitate aparte. Parcă tremură, între momentele în care își mai saltă băiețelul ca să prindă o poziție mai comodă. Un tată pirpiriu. Obosit. Speriat. Și slab sau slăbit. Și ochii de vulpe surprinsă în bătaia farurilor caută iscoditori o soluție. Dincolo de gard sunt grănicerii bulgari. Sau macedoneni. Sau unguri. Sunt grănicerii. Și bărbatul ăsta care-și saltă copilul din ce în ce mai greu știe că n-are multe soluții. Dacă ar fi fost singur s-ar fi descurcat. Un salt disperat peste gard, un umăr în grămada care forțează intrarea în Europa. Noi privim la laptop. Și distribuim. Apoi schimbăm ferestrele și ne vedem de viață. Și avem probleme. Și problemele noastre sunt cele mai mari chiar dacă nu ne ținem copiii în brațe lângă garduri de sârmă ghimpată sau grăniceri cu chipuri de cauciuc. Avem probleme în universurile noastre mici. Suntem nefericiți că nu iubim cât am putea, nu găsim slujba ideală, salariul corect, înțelegere colegială, empatie. Lipsește empatia în România. Suntem nefericiți cu ratele noastre la bănci și blazările noastre familiale. Ne smiorcăim în capcanele pe care ni le-am organizat singuri și suntem dezamăgiți de cursurile de yoga. Au promis echilibru și ne-am luat țeapă. Plătim taxe cu ochii cârpiți de somn și suntem furați de politicieni pe care nu reușim să-i schimbăm. Statul e contra noastră. Sistemul e corupt și nimic nu se poate schimba. Ne-au intrat în sânge vorbele astea. Suntem fataliști și nefericiți. Vacanțele sunt obositoare, familiile gălăgioase, nu găsim liniște, grătarul nu mai e ce-a fost, e o obligație. Obligația de a fi bucuros. Fumăm iarbă. Iarba ne deprimă și asta ne dă speranță. Speranța că vom depăși starea asta de căcat. Am și uitat de unde vine starea asta. Mocirla călduță. Avem probleme. Suntem bolnavi într-un sistem bolnav și arată din ce în ce mai rău. Nu sunt orizonturi. Soarele răsare din spatele unor clădiri mizerabile. Cultura e la pământ. Reforma nu mai vine. Nici aia agrară, nici aia culturală. Cercurile sunt mai vicioase ca niciodată. Amantele nu-și mai fac datoria. Candoarea e futilă. Nici nu mai căutăm. Visele sunt prefabricate. Tebuie doar să le bagi în cuptor și să citești instrucțiunile. Suntem nefericiți planificat. Planificat e și eșecul. Avem probleme mari, create pe tiparul universurilor noastre mici. Universul meu, problema mea. Ca o manea cool. Dar e ceva fals în toată suferința asta atât de reală. E o notă disonantă care se înalță deasupra orchestrei. Avem probleme, dar EXISTĂ acoperiș deasupra capetelor noastre, în cele mai multe cazuri, seara, când ne întoarcem acasă. Și mai există vecinul mizerabil a cărui viață e posibil să meargă mai bine ca a noastră și asta ne dă putere. Și toti oamenii ăștia din jurul nostru care ne fac viața amară, cu care înotăm în rahatul ăsta mizerabil din care nu ne scoate nici Osho și nici Tolle, toți nemernicii ăștia, s-au născut aici și vorbesc aceeași limbă cu noi. Și acoperișul și vecinii și nemernicii sunt notele disonante care dau în vileag falsul nefericirilor noastre.

Știm asta pentru o secundă când deschidem laptopurile și ne uităm la bărbatul pirpiriu care-și ține în brațe băiețelul în fața gardului de sârmă ghimpată. Durerea lor e perfectă, e rotundă, cercul este închis pentru totdeauna. Disperarea nu e burgheză. Acoperișul nu există, nu mai sunt nici vecinii, nimeni nu mai vorbește aceeași limbă. Bărbatul cu ochi iscoditori de vulpe așteaptă o breșă în gardul de sârmă ghimpată, una prin care să-și strecoare copilul obosit și speriat și apoi să fugă cu el în brațe către lumea civilizată care comentează pe forumuri despre eșecul Europei. Mulți dintre bunicii noștri au cunoscut exodul și noi știm că și-au târât bătrânețile privind în gol, nu e cale de întoarcere, nu te mai vindeci niciodată când îți părăsești casa și părinții și totul. Știm asta despre bunicii noștri, dar asta e viața trebuie să închidem laptopurile și să ne jelim nefericirile. Copilul privește chipurile de cauciuc și vede bulanul plesnind ochii de vulpe. Nu l-a atins pe el, măcar atât, doar tata e lovit, dar tata zâmbește către mine, înseamnă că nu e chiar atât de rău, dacă tata zâmbește, unde o să dormim în noaptea asta, când o să dormim, iar m-am scăpat pe mine, ce bine că tata nu simte, o să miroasă în curând, mi-e foame, nu mai vreau să merg pe jos, niciodată n-aș mai merge atâta pe jos, mi-e dor de mama, n-am voie să întreb de mama, mama când vine tată, bine tata, tac, nu mai zic nimic. 

Europa deschide laptopurile și privește atinsă drama băiețelului de la gard, e frig noaptea în Ungaria sau Macedonia, dar laptopurile se închid, și noi avem problemele noastre, e ordine în suburbie, copiii și parcurile și utilitățile, serviciile sociale, doar n-o să ne trezim cu ăștia aici la noi pe verandă, nu? Europa e mare, cineva ar trebui să aibă grijă de ei, noi avem problemele noastre, am muncit mult pentru liniștea asta de după orele 22, în Elveția nu rulează motociclete noaptea, e dramatic, dar toți băiețeii ăștia fără mame, cu tați cu ochi de vulpe, ăștia nu se integrează și n-o să muncească și o să fure de la ai noștri, n-are nimeni nevoie de asta, un val de delincvenți.

La Anița Nandriș Cudla, țăranca din Bucovina, mă gândesc acum. La trenurile siberiene care au dus-o cu doi copii departe de casă. 20 de ani de coji de cartofi, barăci insalubre cu bârne lipsă și ger rusesc. Și luminile alea bolnave pe care nu le ștergi în veci. Și s-a întors Anița și nimic nu mai era cum a fost. Nici casa, nici amintirile, nimic. Și atunci unul din băieți se duce înapoi în Siberia, în năpastă, ca să muncească pentru o nouă casă. Anița a fost dintre noi și durerea ei zbiară din fiecare pagină. Neamul nostru nu e străin de deportare, dar nici natura noastră de uitare. Și uităm. Tata mi-a spus că bunicul nu s-a vindecat niciodată după ce au fugit din Basarabia. 

Am ajuns și noi să privim detașat refugiații. Printre picături, printre nefericirile noastre burgheze. Închidem laptopurile și ne declarăm de stânga sau de dreapta. Soluții la cafea. Poate că băiețelul a ajuns undeva în Germania sau poate e doar într-un lagăr în Austria. Alt gard, altă sârmă.Poate face pe el noaptea. Poate își visează casa. Sau poate e undeva mai bine. Nu știu cum să închei. Probabil am să închid și eu laptopul. Undeva într-un birou cu vedere panoramică niște siluete gârbovite încă (cred că) împart lumea. Pe o stradă obscură într-un oraș de povincie un bețiv se împleticește spre casă. Se sprijină de ulucile unui gard. Vomită. Visul omenirii e un căcat.