Vama - Perfect fără tine (video)

Cântecul se poate cumpăra de aici.

Perfect fără tine. Dragoste de viață, de muncă și de oameni

Toată viața ne zbatem între realitate și fantezie. Fluturi atrași de lumina becului care nu există. Toată viața luptăm să transformăm fantezia în realitate sau fugim de realitate și ne refugiem între peretii calzi și moi ai unor lumi închipuite. Weekendul trecut a fost altfel. Cele două lumi s-au amestecat până când confuzia s-a instaurat confortabil, iar eu am abandonat controlul pozitiei mele în acest univers incert. - Răsăritul ăsta de pe autostradă e adevărat? Lumina soarelui, zgâriată de stâlpii șoselei ca într un film din 1900, îmi spune că da. Ne-am trezit la 4 dimineața ca să filmăm într-o zi ceea ce ar fi luat în mod normal două. Ne-am dus la culcare peste douăzecișipatru de ore, obosiți și fericiți. De când am început să muncesc, în viața asta a mea, mi-am spus că munca trebuie să fie plăcere, neapărat plăcere. Că nu are sens altminteri. Am luptat pentru asta. Doar că pe meleagurile astea peste care Dumnezeu a revărsat prea multă substanță de contrast, de multe ori drumul până la rezultat te secătuiește, munca devine o cursă cu obstacole absurde pe care nu le meriți. Rezultatul, premiera, cântecul, albumul, rolul, filmul, bucuria momentului în care îți oferi munca lumii te face să uiți de călătoria schimonosită de până atunci. Și totuși: călătorim mai mult decât sosim. Plecăm, sosim și între aceste două puncte trebuie să fie bucurie.

Așa a fost “Perfect fără tine”. O bucurie. Duminică seara, când ne întorceam acasă după două zile nebune, o melancolie bolnăvicioasă se așternea periculos diluând zâmbetele prietenilor din mașină. Atunci am spus: - E prea abrupt să mergem la casele noastre și să revenim cu picioarele pe pământ. Hai să bem ceva în seara asta, să sărbătorim finalul visului. Clipul nostru vorbește despre prietenie. Prietenia care nu-și supune participanții la încercări demonstrative. Iubirea solicită demonstrații. Prietenia le presupune, le conține. Orice iubire ratată se reface mai întâi în brațele prietenilor. Așa că într-o zi, când nu mai poți, îți iei câmpii și fugi la mare. Asta am învățat eu că avem, fuga către mare ca să ne rescriem  povestea. Pare un clișeu comercial. O fi. De câte ori nu fotografiezi răsăritul? Luptăm mereu să fim mai speciali decât măreția naturii care nu face altceva decât să fie grandioasă prin simpla repetiție. Pământul respiră. Frunzele mor ca să se tot nască. Și noi fugim mereu la mare sau visăm pe ascuns la asta. Cine nu și-a imaginat-o pe mama copiilor săi pe plajă? Unii poate că nu. Nu-i timpul pierdut. Așa că acest clip nu e altceva decât o fugă cu prietenii la mare. Și așa am fost noi toți. O echipă de filmare care a fugit la mare, într-o cursă nebună cu timpul sau norii. A fost perfect. Am avut nori când a trebuit, s-a înseninat la timp, vântul a încetat să bată când aveam mai multă nevoie. Sunt atâtea imagini care, dacă închid ochii, mi se perindă prin fața ochilor încât mă simt un om bogat, mult mai bogat. Rulota noastră hippie, asortată pestriț cu Andreea care părea o lumină senină coborâtă peste protestele contra razboiului din Vietnam undeva în fața Casei Albe a anilor ‘60. Alexandra filmând, cu zambetul pe buze, emoționată fără să știe exact unde să se împartă ca să fure momente, Gelu în fața unei pianine de lemn pe marginea unui câmp inundat de Dunare, fotbal pe plaja sub privirile liniștite și îngâduitoare ale unor fete hippie, Eugen cu alură de Keith Richards cântând Clapton lângă foc, Seba uimit de propriile jonglerii la malul marii, cu picioarele goale în apă rece, ca un dans păgân, Dănuț, agitându-se funky pe lângă un contrabas, Marius, implicat și bucuros ca un copil mare, fotografii nedeclanșate dar întipărite în minte, unde lumina aia incredibilă de la apus care te apucă de stomac și-l învârte în jurul gândurilor tale până le strânge într-un ghem imperceptibil care nu mai e gând, nu mai e nimic, lumina asta nebună alunecând pe fețe frumoase, destinse de zâmbet și de cea mai frumoasă formă de umanitate: prietenia și gingășia cu care ea se leagă. Prietenia ca nodul de la funia unui zmeu, îl legi, tragi tare de el ca să-l strângi. dar numai în bătaia vântului devine nodul de care ai nevoie ca să zbori, în singuranță. Urlete în rulota care sălta pe plajă la propriu, spuma de bere în aer, hohote nesecătuite de râs. Cine nu l-a vazut pe Costin la vernisajul propriei expozitii de râs sponsorizate de spritul grecesc din taverna lui Nikos n-a vazut nimic. Carina, care cred că este agentul secret al programului Excel în Romania, a abandonat și ea lupta cu realitatea și s-a instaurat comod în visul nostru de weekend. Au fost de toate. Prea multe pentru un post pe blog. Prea multe chiar și pentru clip. Avem material pentru trei. A fost însa multă dragoste. De viață, de muncă și de oameni. Poate că așa sună o variantă de sens al omului: dragoste de viață, de muncă și de oameni. Sinceritatea rupe ecrane și trece dincolo. Sinceritatea călătorește. Sunt sigur că o bună parte din frumusețea acestor zile va răzbate dincolo de laptopuri și plasme și-i va cuprinde pe cei care vor privi. Și mai cred că acest cântec va deveni imnul celor care vor să fugă la mare. Cu prietenii sau singuri, în speranța că îi vor găsi pe plajă. Pentru mine, acest cântec este deja un succes. Și asta nu pentru valoarea lui intrinsecă, ci pentru toată bucuria colaterală pe care mi-a oferit-o. 

Mă tot gândesc cum să închei, dar anumite povești nu merită închise așa că am să las lucrurile așa cum sunt acum, stau cu o tabletă în mână și în fața ochilor îmi revine ciclic imaginea unei rulote care se suprapune peste un cer roșietic la apus, pe o plajă pustie. În partea care nu se vede a acestei imagini, în spatele ochilor mei, e marea. În fața rulotei un grup mic de oameni, ca niște umbre chinezesti, dansează fericiți. 

P.S. Premiera videoclipului “Perfect fără tine” va avea loc duminică seara.

20 de minute langa parc

M-am oprit. Am oprit masina si am zis sa respir. Sinceritatea e probabil cea mai puternica arma la indemana noastra. Asa, din senin. N-am niciun motiv sa fi spus asta asa, deodata. Am oprit langa un parculet, pe Eminescu. O batrana sta linistita pe o banca. N-o sa avem niciodata nimic in comun. Doar momentul asta in care eu o privesc si ea nu stie. In fata ei o statuie sta cu spatele catre noi. E si o biserica langa parc. Un barbat in camasa neagra isi face cruce. Batrana se ridica si pleaca. Sinceritatea e o arma greu de folosit. Te poti rani. Ireversibil ranit. Probabil ca momentul ala de eliberare in care esti una cu tine in ochii tuturor face toti banii. Copacii parcului au infrunzit neincrezator. E de inteles. Intotdeauna e ceva de pierdut. De aia e greu sa manuiesti sinceritatea. Reputatie, bani, frica, orgoliu, dragoste. Totul e de pierdut. Pe langa mine tocmai a trecut o poveste cu parul lung, roscat. A lasat in urma o dara de parfum menit sa rascoleasca amintiri. Cum face November Rain. Ma duce cu gandul la o sufragerie comunista intunecata in care incercam la saispe ani sa atingem buze si sani. Baby, in our wildest moments we could be the greatest. Ce frumos spune asta Jessie Ware. Maretia. Ce sus poate fi omul cand vrea. Ma linisteste ideea ca omul are undeva inauntru o sursa latenta de maretie care se poate activa. Ceva din maretia si linistea plopilor se regaseste in fiecare om. Am deschis geamurile masinii. Ce plina de amintiri e masina asta. Am senzatia ca daca as vinde-o mi-as vinde trecutul. Unii copaci nu indraznesc sa infloreasca. Follow the leader. Sinceritatea e la fel de frumoasa ca primavara. Sinceritatea e laser. Sinceritatea calatoreste cu viteza luminii. Sinceritatea e lumina zorilor peste un sat macelarit de mizeria umana. Sinceritatea e un stalp in mijlocul desertului. Baby in our wildest moments, we could be the greatest. Nu alegem niciodata cu adevarat. Viata e amuzanta daca stau sa ma gandesc ca pentru mine alege copilul de acum douazecisicinci de ani. Eu sunt doar papusa acelui copil. O fata cu sani frumosi alearga dupa un caine, prin parc. Soarele s-a ascuns printre nori. Statuia pare mai impovarata. O adiere de vant a simtit ca e momentul. In dreapta mea punga cu apa si banane freamata usor. Sinceritatea e un bumerang. Pauza s-a terminat.

Tudor Chirilā

Cine e slab? Cine e puternic? Biloxi Blues pe 8 aprilie.

 Biloxi Blues. Un spectacol din care încă învăț. Un spectacol care se încăpățânează să nu moară. O lecție de viață printre hohote de râs. Îl jucăm foarte rar din motive care țin foarte puțin de noi și mai mult de dezordinea și confuzia culturală în care ne aflăm. Spectacolul de la Palatul Copiilor din 8 aprilie se joacă deja din 2006. Este prima montare a acestui text în România. Am colindat cu el 20 de orașe ale țării în primul turneu național de teatru de o asemenea anvergură( post revoluție, bineînțeles). Cu toate astea e încă foarte multă lume care nu a văzut Biloxi Blues. Povestea unor recruți care află că trebuie să plece la război și sunt total nepregătiți pentru asta. Povestea unui sergent aparent nebun care știe că singura șansă a acestor băieți este să învețe să facă față războiului și mai ales absurdului care îl însoțește. Ciocnirea dintre băieții ăștia tineri și sergentul Toomey. Eu sunt sergentul Toomey. M-am întrebat mereu cine pierde în confruntarea dintre recruți și sergentul Toomey. De multe ori mi se pare că publicul ține cu recruții. E normal, cel mai slab e întotdeauna simpatic. Sergentul Toomey nu e simpatic, dar are umor. Umorul ăla dur de armată, cinismul celui care a văzut atât de multe, mai ales urâte. Pare că pe Toomey nu mai poți să-l surprinzi cu nimic. Pare că, acolo, în lumea lui cazonă, nimeni și nimic nu-i stă în cale. Cu toate astea, unul dintre recruți i se opune. Pentru că nu vrea să accepte absurdul pregătirilor de război. Toomey o știe pe a lui. Epstein nu "colaborează". Cine va câștiga? Eu cred că Toomey nu pierde. Mi ar plăcea să știu și părerea voastră dacă veniți la spectacolul de pe 8. Bilete găsiți aici și la office[@]agentiadevise[.]ro. Mi-aș dori să putem juca Biloxi mai des, să-și gaseascā locul într-un spațiu unde să-l putem juca regulat. Pentru toată lumea care nu l-a văzut și întreabă mereu de el în pauzele prea lungi dintre un spectacol și altul. Este un text senzațional. Este o poveste din care sensurile se desprind ușor, nu e moralizatoare deși propune repere morale, este un loc în care toată lumea are dreptate doar că dreptatea celui slab nu coincide cu dreptatea celui puternic. Pe de altă parte se ridică întrebarea: cine este cel slab și cine este cel puternic? Biloxi Blues e o felie groasă și gustoasă de viață. E o porție bună de viață.  Are de toate: prima zi de sex, ultima zi de libertate, primul sărut, prima umilință, glume de armată, neînțelegeri, conflicte, solidaritate, speranță. Poate că arta adevărată este cea care te face să uiți de ține. Cel mai mare compliment pe care l-a primit echipa de la Biloxi a venit de la oamenii care ne spuneau că "n-au simțit cele două ore" și că "au uitat de toate". Vă așteptăm pe 8 aprilie.
 
 PS. O mențiune specială pentru Iarina Demian. Cred că toată distribuția trebuie să-i mulțumim pentru felul în care ne-a condus pe scenă. Dacă Biloxi se joacă încă este meritul Iarinei care a luptat din greu pentru el. Este exemplul unui regizor care nu poate să își abandoneze opera, când toată lumea pare să fi renunțat. Și, iată, împins ușor de la spate Biloxi se ridică precum un zmeu într-o zi cu vânt și zboară deasupra mării.

A momentary lapse of reason

Fapt: n-am mai scris de mult pe blog. Cauza: ar fi mai multe. Una dintre ele e că mi-a pierit cheful pe fondul unei senzații că nimic din ce scriu/fac/dezvolt/creez nu e important sau nu contează. Nu spun asta ca să aud un cor de voci strigând "avem nevoie de post-urile tale", pur și simplu asta îmi trece prin cap și nu am nevoie de niciun fel de reacție. De fapt, senzația de inutilitate vine de la o stare de lehamite generală și blocantă care pare să fi molipsit societatea noastră. Lehamite blocantă. Poate îmi pare un sentiment general și pentru că eu sunt foarte molipsit de starea asta. Trăiesc cu senzația că Romania a făcut un pas în jos de la "merge și asa" la "ei, și?" sau "așa, și? (formule cinice menite să minimalizeze și să exprime nepăsarea).

În jurul meu miroase a frică de acțiune și lipsă de entuziasm. Lucrurile sunt complicate într-o lume sau țară în care expresia oricărui tip de succes pare a fi exprimată doar material. Banii reprezintă criteriul respectabilității sociale. Unicul criteriu, de altfel. Inițiativele, de orice fel, au nevoie de bani și se măsoară în bani. Dar cultura nu se poate măsura în bani deși modelul american se impune din ce în ce mai mult în viziunea multor artiști (ideea că actul de cultură se poate autosubvenționa și poate deveni profitabil). La noi cultura este subvenționată, însă e subvenționată de un stat nepasător ai cărui conducători nu sunt preocupați de substanța și relevanța culturală, ci mai degrabă bifează un capitol bugetar care trebuie să existe.

Te simți mic și inutil printre tot felul de inițiative născute din celebrul lanț al slăbiciunilor relaționale și ierarhice. Nu contezi (și nici măcar nu ești judecat) pentru performanțele sau ideile tale, ci pentru cunoștințele pe care ți le-ai făcut. Independenții, fie că e vorba de teatru, muzică, literatură sau arte plastice, nu sunt bine văzuți. Trebuie musai să fii înregimentat, dacă nu într-o structură oficială a statului atunci măcar într-o gașcă sau grup de interese - acolo unde succesul se măsoară din nou în bani. Valoarea propunerilor de acte culturale nu este cuantificabilă după niște criterii cât mai apropiate de o analiză obiectivă. Mai mult decât atât, lumea nu mai pare că are nevoie de întrebări profunde pe care actul cultural are rostul de a le formula. Să fie ceva de râs dacă e teatru, să fie cu versuri simple "să le înțeleagă tot omul" dacă e muzică, refrenul să fie extrem de ușor fredonabil, să nu pună probleme.

Există o ofensivă fără precedent a mediocrității și subculturii la care în mod normal elitele culturale ar trebui sa facă opoziție. Doar că elitele sunt dezbinate, nu există o voce colectivă care să taxeze radical atacurile prostului gust. Ba mai mult, sentimentul că starea de lehamite a cuprins și vârfurile culturii noastre e din ce în ce mai pregnant. Pare că s-au ascuns în turnurile lor de fildeș, mulțumiți cu existența în cadrul unor comunități fidele, la care nu e nevoie să faci mari eforturi ca să ajungi. Dar oare arta nu trebuie să educe, să schimbe, să-și facă loc cu coatele? Cum să schimbi mentalități găunoase și nefericite dacă nu ajungi la oameni? Întrebările astea nu-și mai au rostul pentru că bătălia pare pierdută. Cea mai mare scârbă mi-o provoacă politizarea fenomenului cultural.

Actul artistic are nevoie de finanțare. În Europa cultura nu este productivă. Însă țările civilizate reușesc să vadă în cultură izvorul direcțiilor socio-morale ale unui popor. Cultura este un bazin de la care se adapă identitatea unui popor. În țările civilizate acest lucru este bine înțeles și eforturile făcute în sensul independenței culturale sunt mari. E un loc neatins de politicieni, iar încercările de a-și însuși câte o bucățică din această insulă liberă sunt aspru taxate. La noi e tocmai invers. Dacă nu ești într-un fel sau altul înregimentat politic nu poți face nimic. Și asta e cu atât mai rău cu cât marile corporații nu mai au bugete pentru cultură și oricum am convenit mai devreme că nu îi mai interesează decât actele culturale care justifică investiția printr-un "return" pe partea de marketing sau vânzări. Cu alte cuvinte, cultura de masă. Pentru proiecte relevante cultural prin altceva decât numărul mare de oameni vizați nu există bani privați.

Și iată cum statul ajunge unica sursă de finanțare a actului cultural. Doar că statul este o dihanie mare care hrănește o rețea politică de funcționari instalați pe criterii de "familie" (nu spun nimic nou, știu). Este absolut înspăimântător ce pregătire au majoritatea persoanelor din diversele instituții culturale ale statului (sigur, există și excepții). Pentru că ei nu sunt altceva decât copiii clasei politice. Cei mai mulți dintre ei fară nicio pregătire în domeniu. N-a mai fost loc pe la alte ministere sau organizații. Caracatița are tentacule prea multe ca să lupți de unul singur. Si uite așa, apar artiștii de casă sau artiștii care intră în acest joc politizat al subvenționării culturii. Dacă ai ceva relații, dacă pari om de înțeles, dacă nu ești prea ciudat, dacă ai și un nume cât de cât (că doar promovăm valoarea, nu?) te poți înscrie pe lista celor care așteaptă câțiva lei de la statul preocupat de cultură. Dacă însă ai doar un proiect extrem de interesant și de bine prezentat, nu spera la nimic.

Dacă ești doar un artist bun, fără management personal (de unde bani pentru așa ceva), ia-ți gândul și de la fondurile europene. Statul nu are interesul să le poți accesa vreodată, mai ales de unul singur. Și asta pentru că celor câteva sute de politicieni și altor câteva zeci de mii de asistenți politici nu le pasă de niște bani pe care nu și-i pot însuși. Bine, nici asta nu este nimic nou. Doar că nu este o stare tolerabilă și totuși este mai mult decât tolerată, este deja acceptată și într-un anume fel, asumată. De aici cred că sunt îndreptățit să vorbesc despre un sentiment de lehamite generală. Probabil că pot fi contrazis de diverși oameni, mișcări, inițiative culturale care se zbat să-și creeze drum prin pădurea birocratică. Nu-mi pare util. E absurd să te lupți cu monstrul pe care îl hrănești.

Uităm că statul este finanțat de fiecare dintre noi și doar faptul că suntem în mod individual o celulă prea mică din "sângele statului" nu ar trebui să ne descurajeze de la a ne cere drepturile. În definitiv ce cerem? (cerem? care noi?) Cerem relevanță și criterii în organizarea culturii. Cerem ca statul să formeze strategii culturale și să devină un arbitru echidistant al implementării lor, cerem ca bugetele culturale să nu mai fie administrate pe principiul piramidelor de clan. Cerem ca fenomenul cultural să sprijine actul independent fără ca - dacă o face - să încerce să și-l asume în totalitate. Probabil că e prea mult deși pare atât de puțin și atât de simplu. E mult într-o țară în care majoritatea oamenilor nu-și dorește să devină lider.

Pare că noi românii ne simțim mult mai confortabil în poziția de subaltern. E locul perfect de unde poți "ciupi", fără bătaie de cap, cu aprobarea tacită a stăpânului. Cei care ajung totuși lideri nu o fac dintr-o nevoie reală de a ajuta comunitatea, ci pentru că este o cale simplă de a fura. Liderii politici români cunosc foarte bine mantalitatea majorității, ei știu că majoritatea nu are nevoie să fie condusă, ci stăpânită. Când conduci pe cineva către ceva ai o responsabilitate, se presupune că știi unde vrei să ajungi, ești proprietarul unei metode, știi drumul, îți asumi responsabilitatea expediției, ești până la urmă o călăuză. Nu e cazul la noi. Pentru că liderii sunt formați de nevoile majorității, iar majoritatea românilor nu are nevoi care să reclame lideri, ci mai degrabă stăpâni. Stăpânul, așa cum s-a definit el în istoria noastră, închide ochii, liderul are obligația să n-o facă. Cred că asta explică destul de bine situația în care ne aflăm.

Cu toate astea, cultura noastră are vârfuri și performează, mi se va răspunde. E adevărat există vârfuri, dar felul în care ele se ridică nu e de natură să creeze o paradigmă viabilă și valabilă. Sunt excepții fericite care după părerea mea au doar rostul de a infirma o regulă incapabilă de a multiplica valoarea, ci doar surogate înlănțuite subiectiv. V-am plictisit probabil cu teoriile mele exprimate prea general. "Vrem cazuri particulare, domle!" Rezolvarea unui caz particular nu rezolvă o problemă uriașă, kafkiană prin dimensiuni și cantitatea de absurd pe care o înglobează. Mă opresc aici fără să trag o concluzie. A fost un post izvorât dintr-un soi de lehamite pe care sper să o surmontez. A momentary lapse of reason, cum spunea Pink Floyd.

Mulți dintre prietenii mei consideră că în România nu se mai poate face nimic. Nimic pentru ce? E bună întrebarea pentru că sunt atâția oameni împăcați sau resemnați cu situația de facto încăt cei care-și mai pun problema par niște neadaptați. Problema lor, nu? Sau, mai simplu: așa, și?

Lonesome Tonight...The King

Ce m-a frapat la aceste animale era forța lor în captivitate. Sentimentul de forță venea dintr-un soi de acceptare majestuoasă( poate doar părea acceptare) a captivității. Sau poate pendularea egală a leului din stânga în dreapta celulei, cu mișcări sacadate era tocmai un refuz față de situația de fapt. Nu știu. Ce știu sigur e că noi, oamenii, aflați dincolo de gratii eram un spectacol grotesc. Când, la un moment dat, a sosit mâncarea, răgetul a fost atât de puternic, frecvențele joase atât de profunde încât copiii din public au începu să plângă la unison. Măreția acestui animal, nu este diminuată de captivitate, dimpotrivă. Tristețea însă, răzabte și după gratii.  De aici și titlul acestei serii care va urma mâine cu un alt personaj de la curtea Regelui.

Despre Poziția Copilului și Luminița Gheorghiu

M-am întors  azi de la Berlin unde am participat la un workshop de actorie. Am avut ocazia să văd ieri una din proiecțiile cu "Poziția Copilului", un film de Călin Netzer. Următoarele rânduri nu trebuie citite în vreo cheie critică, ci doar ca o formă de entuziasm al unui coleg. 

Filmul lui Netzer m-a impresionat. Am crezut, în treizeci de minute, că propune doar tema cercului vicios al unei Românii corupte, fără șansă de vindecare, pentru ca treptat și surprinzător să alunece într-o adevarată psihodramă cu două personaje extrem de profunde aflate într-un conflict freudian fără ieșire, unde nu există victorie absolută ci doar un șir nesfârșit de bătălii câștigate de o parte sau de alta. E un prilej excelent pentru spectator de a-si pune întrebări în fața unui caz de viață care revendică o dilemă fără să poată propune o soluție. 

Toți actorii filmului sunt excelenți. Ar fi însă nedrept față de Luminița Gheorghiu să nu fie extrasă din acest pluton victorios pentru a fi ridicata la rangul de general care și-a condus personajul ca un mare strateg. Luminița Gheorghiu este impecabilă. Este extraordinar portretul minuțios al unei mame supraprotectoare orbită de o dragoste bolnăvicoasă pentru un fiu( Bogdan Dumitrache) care nu reușeste să rupă această legătură și să înceapă singur propria călătorie în viață. 

Față de toate rolurile în care am văzut-o pe Luminița Gheorgiu acesta este un contre-emploi, lucru rar în filmul românesc unde actorii sunt în general distribuiți pentru ceea ce pot face mai bine, nu pentru ce ar putea să compună. Da, Luminița Gheorghiu face compoziție și nu iartă absolut niciun detaliu. Rade tot cu minuție. Sper ca juriul de la Berlinale să-i acorde premiul pentru interpretare feminină. Spun asta fără să fi văzut celelalte filme, exprimând  mai degrabă o speranță decât o convingere obiectivă.

Cu riscul de a mă repeta, Poziția Copilului, este un film al actorilor pe care îi felicit din toată inima.    Sunt convins că pot exista comentarii vis-a-vis de alte aspecte care compun un film, de la structura, la elemente tehnice, ritm, concept, diverse forme de execuție cinematografică sau imperfecțiuni. E treaba criticii.

Eu sunt actor. Și bucuria cea mai mare este că văzând acest film m-am tranformat din actor în spectator. Într-o industrie de film în care adesea actorul este mai ieftin decât camera un film care propune supremația primului nu face decât să-mi dea speranță și să redea o parte din demnitatea adesea șifonată a breslei noastre. 

PS. Ditribuția completă și echipa filmului Poziția Copilului le puteți găsi aici.