[ascunde postari]

rss | facebook | twitter | vama | contact

marți, 8 aprilie 2014

COADA

Am intrat pe ultima sută de metri cu spectacolul la care repet acum. Înainte să vorbesc despre bucuria de a fi din nou pe scenă am să expun “creditele” producției. Este vorba de piesa Coada ( Line în original) . Este un spectacol în regia Iarinei Demian, la Teatrul Bulandra, sala Space de la Grădina Icoanei. Distribuția, în ordinea intrării în scenă: Fleming – Nicodim Ungureanu/Cristian Crețu, Stephen – Tudor Chirilă, Molly – Mariana Dănescu/Irina Ungureanu, Dolan – Ion Grosu, Arnall – Radu Gheorghe. Piesa este o premieră națională a dramaturgului Israel Horovitz important autor american cu care și-a făcut debutul și  Pacino în spectacolul The Indian wants bronx. 

A fost un drum frumos, dar chinuitor. Din păcate în zilele noastre să fii actor într-un mod profesionist a devenit un lux. Actorii sunt poziționați la marginea fenomenului social și asta se simte. Există din ce în ce mai puțin timp pentru teatru, el este confiscat de timpul pentru supraviețuire. Actorii aleargă în zeci de părți ca să trăiască.

Poate că asta face teatrul mai interesant, întâlnirile dintre actori mai încărcate de energie, miza mai mare. În condițiile in care e atât de greu să profesezi această meserie reușita unui spectacol, a unei producții capătă altă dimensiuni, altă importanță.

Line este o comedie și o tragedie în același timp. Textul este uluitor și ca orice text bine scris despre condiția umană este un text mare. În loc să vă satisfac curiozitatea cu un synopsis personal cred că e mai indicat să reproduc prefața marelui dramaturg Eugen Ionesco scrisă cu ocazia apariției piesei într-un volum al lui Horovitz, prefață care a lansat textul ca o rachetă. Piesa s-a jucat neîntrerupt la Paris timp de 22 de ani.

Israel Horowitz e un tânăr foarte drăgut, absolut fermecător – un golănaș american tandru. De cum îl vezi nu poti să nu-l îndrăgești. La fel ca toți oamenii blânzi, la fel ca toti cei delicați, scrie despre cele mai crude lucruri pe care ni le putem imagina. Iar acestea sunt operele care sună a adevăr.

Nu am să vă prezint sau să vă explic piesa de teatru Line. Stati linistiti! Vă voi spune doar că este unică, nu are actiune, nu se întâmplă nimic, si totusi se întâmplă TOTUL… Nimic și Totul, este UNICĂ!

Ce anume se întâmplă? Ei bine, Line ilustrează temele conflictuale. Mai exact, concurența. Puneți alături doi oameni, doi necunoscuți, apoi trei, patru, cinci… după care introduceți între ei o femeie. Conflictul va erupe. Acești străini se cunosc unul pe altul, si fiindcă se știu, se urăsc, se dispretuiesc! Se vor lupta pentru locul întâi, pe care desigur îl vor pierde, îl vor câstiga și iar îl vor pierde… din cauza femeii care desigur, luptă și ea pentru primul loc. Cred că ar fi gata să se omoare între ei, si chiar să moară de la început dacă nu au altă cale de a ieși pe locul întâi. Desigur, locul întâi este o iluzie. Nici o linie nu are capăt… Avem nevoie să credem că există un loc
întâi altfel cum am putea sa avem competiții?

Nu am sa vă spun cât de mult imi place piesa asta fiindcă s-ar putea să nu fim de acord, mai ales dacă eu aș fi cel dintâi care am spus-o.

Mai sunt trei zile și ne urcăm pe scenă în fața publicului pentru confruntarea de care avem deja atâta nevoie. După zeci de repetiții în care ne-am luptat cu personajele noastre ca să le scoatem la lumină cât mai vii, cât mai aproape de adevăr, a venit momentul să vi le arătăm . În ce mă privește sunt îngrozitor de emoționat pentru că iubesc mult acest personaj căruia i-am dat o mare parte din viața mea în ultimele două luni. Iubesc mult și acest text de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Repetițiile la Coada au însemnat mai mult decât teatru. Au fost bune și rele. Câteodată prea multe rele. Alteori prea multe obstacole greu de depășit. Le-am depășit pe toate până la urmă și iată-ne cu câteva zile înainte de premieră. Simt dorința aia de nestăpânit de a mă întâlni cu publicul. Altminteri orice actor rămâne incomplet. Un spectacol fără public e ca un act sexual neterminat. Sau poate nici măcar nu e un act început.

Nu mai am multe de spus în afara faptului că vă așteptăm la teatru, dar promit că în zilele care urmează voi mai scrie despre acest spectacol, despre lucrurile pe care le-am învățat, despre școala de actorie pe care am deprins-o în ultimile luni, despre caracter, personalitate, tact, principii și câte și mai câte.




COADA / Teatrul Bulandra / din 12,13 și 14 aprilie

luni, 24 martie 2014

Mulțumiri Radio România - Perfect fără tine cântecul anului 2013

Aseară formația Vama a primit un premiu foarte important. Cântecul anului 2013 pentru piesa Perfect fără tine în cadrul Galei Premiilor Muzicale Radio România. Deși am fost prezenți la eveniment asistând la categoriile dinaintea noastră am ieșit din sală cu două categorii înaintea decernării premiului nostru. Mărturisim că nu ne așteptam la acest premiu și am plecat puțin mai devreme pentru că o parte dintre noi aveau datorii față de familiile lor într-o zi de duminică toate astea pe un fond de oboseală acumulată într-o perioadă agitată în care lucrăm mult. Desigur asta nu scuză absența noastră, dar este explicația reală.

Așa că discursul nostru de mulțumire ar fi sunat așa:

"Doamnelor și domnilor multumim ascultătorilor Radio România ale căror voturi ne-au adus acest premiu, multumim Radio România care a difuzat muzica noastră când alte radiouri nu au făcut-o. A fost o încurajare importantă care ne-a ajutat să mergem mereu înainte. Mulțumim fanilor noștri ultrași care înainte de a ajunge atât de "mainstream" au cumpărat muzica și biletele noastre la concerte și ne-au ținut în "viață". Mulțumim tuturor prietenilor și colaboratorilor noștri care au fost mereu alături de noi indiferent de condițiile ( adesea dificile) în care s-a născut muzica noastră."

Regretăm foarte tare că nu am fost prezenți la momentul premierii noastre, ne bucurăm că am fost la eveniment aplaudând alți artiști și ne bucurăm încă odată că ascultătorii Radio România au decis că Perfect fărăr tine este cântecul anului 2013..


VAMA - Dan Lucian, Lucian "Clopo" Cioargă, Gelu Ionescu, Eugen Caminschi, Tudor Chirilă

marți, 4 martie 2014

Scuze

Folosesc acest spațiu pentru a prezenta  public scuzele mele domnului Paul Surugiu cunoscut și sub pseudonimul Fuego. Fac acest lucru pentru că am derapat de la un comportament pe care la rândul meu am încercat să-l impun de-a lungul timpului. Nu am considerat niciodată ortodoxă maniera de a specula excesiv comic pe seama diverselor personalități publice. Pamfletul agresiv nu a fost vreodată instrumentul meu preferat. Cu atât mai mult, deci, regret ieșirea mea din concertul de vineri. 

Se impun niște precizări, totuși. Adesea, în concertele noastre alegem să pastișăm diverse genuri muzicale interpretând câte o piesă Vama în genurile vizate, bineînțeles un efect hazliu. Muzica domnului Surugiu se înscrie într-un astfel de gen fără ca asta să însemne o minimalizare a genului în sine. În definitv umorul se naște din suprapunerea unor paradigme sociale sau morale antagonice. 

La capitolul sensibil mama aș vrea să mentionez că nu am avut niciun moment intenția de  a o ataca pe mama domnului Surugiu, o persoană despre care nu știu nimic, al cărei prenume nici măcar nu îl cunosc. Referirea mea a fost mai degrabă la mama arhetipală care s-a născut prin frecventa mențiune în cântecele domnului Surugiu, devenind un soi de mamă ideală la care ascultătorii sunt invitați să se raporteze. Desigur această explicație nu justifică și nici nu scuză momentul de vineri seara ci doar încearcă să nuanțeze semnificația atribuită gestului. 

Nu în ultimul rând aș vrea să-i mulțumesc domnului Surugiu pentru lecția pe care mi-a oferit-o printr-o atitudine elegantă, care l-a poziționat deasupra oricărui conflict ( spre dezamăgirea unei părți a presei). Acest spirit anti-revanșard ar trebui să contamineze mai des viața publică de la noi pătată grav prin degradarea dialogului sau abandonul definitiv al normelor de bun simt. Din păcate vineri seara am alunecat și eu în această situație condamnabilă. 

Nu-mi rămâne decât să-mi însușesc lecția domnului Surugiu, să învăț din ea și să-i prezint din nou scuzele mele. 

marți, 25 februarie 2014

Paralel cu sfârșitul

E una din zilele în care probemele mă extrag din ordinea firească a lucrurilor și importanța mea ca ființă pe pământ capătă dimensiuni exagerate. În proprii mei ochi, cel puțin. Una din zilele alea în care ești orbit de cât crezi tu că însemni. În care uit fără să vreau că undeva în Bucegi, liniștea cărărilor jepilor nu poate fi tulburată de însemnătatea mea. La fel cum vreo prostituată din Havana nu-și mai amintește acum dacă am fost sau nu. N-am fost... E una din zilele alea în care ești mai puțin crezând că ești mai mult. Privesc pe geamul de lângă bancul meu de lucru. În fața blocului de vis-a-vis este oprită o salvare. Pe ușa blocului șoferul și un brancardier se chinuie să scoată un bătrân imobilizat într-un scaun cu rotile. Nu-i văd chipul omului căci este prea departe. Văd doar cum se bălăngăne capul lui după partitura treptelor pe care le coboară cei doi. Știu că privește în gol. Cu greutate, oamenii îl urcă în mașina salvării. Șoferul așează undeva prin mașină două sacoșe, probabil lucruri de-ale bătrânului. Brancardierul închide ușa după el. Salvarea dispare iar eu rămân descumpănit și simt nevoia să scriu acest text. 

joi, 20 februarie 2014

Domnul Ion Iliescu m-a făcut anarhist. Eu îi iubesc pe ucraineni

Nu am mai scris de mult pe blog, dar am dat astăzi peste cateva declarații ale fostului președinte al României domnul Ion Iliescu și nu m-am putut abține, dintr-un sentiment de revoltă, dar mai ales de lehamite. Domnul Ion Iliescu face o paralelă( periculoasă și cu rol justificativ) între protestele din Ucraina aflate în plină desfăsurare și transformate în ultimele zile în război civil și fenomenul Piața Universității din 1990 când după o lună de proteste împotriva regimului Iliescu și a alegerilor fraudate liber, minerii au fost chemați la București la ordinul domnului Iliescu pentru a înăbuși în sânge ultima rezistență și ultimul exercițiu de solidaritate dinaintea celor 25 de ani de degringoladă politică, socială, morală și economică ce au urmat. 


Am să încerc să comentez în continuare pe marginea declarațiilor pe care le-am citit aici. 

Spune domnul Ion Iliescu comentând criza din Ucraina: "O asemenea răzmeriţă stopează eforturile de comunicare şi dialog. E o ţară mare, cu probleme pe care le-am avut şi încă le mai avem şi noi. Factorul politic e slab, lipsa dialogului politic cu toate componentele socio-politice. Noi am trecut prin asemenea timpuri, dar am trecut peste ele. Viaţă politică era mult mai animată la noi. Erau vreo 300 de partide la începutul anilor '90”

Păi dacă factorul politic este slab putem să deducem că nu prea este în stare să genereze un dialog real cu protestatarii. În general "răzmerițele" apar când de partea cealaltă, în repetate rânduri, a fost refuzat un răspuns și/sau nu a existat  nicio intenție de schimbare. 
Oare domnul Iliescu uită că Ucraina este ținută în lesa unuia dintre cele mai vaste exerciții antidemocratice, Rusia lui Putin? 
De cât cinism este nevoie ca să afirmi că România a avut aceleași probleme și încă le mai are? 
Cine a condus România două mandate și jumătate si încă o bună perioadă de timp PSD -ul aflat în opoziție? 
Cine a girat constant jaful la care a fost supusă această țară după revoluție? Politicianul "cinstit", îndrăgostit de putere a fost în stare să gireze pentru o întreagă caracatiță cu mii de tentacule doar ca să-și păstreze scaunul de președinte. 


În 2004 Putin a umblat la legea electorală astfel încât guvernatorii republicilor federale să nu mai fie aleși prin vot democratic ci să fie numiți direct de la Kremlin. De la un asemenea factor politic față de care Ucraina lui Ianukovici se află într-o profundă și nesănătosă dependență sugerează Ion Iliescu că ar trebui să aștepte protestatarii dialog ? Oare domnul Iliescu despre care nimeni nu ar fi știut nimic dacă n-ar fi existat cascada de diversiuni din decembrie 89 nu știe ce înseamnă o masă mare de oameni cărora le-a ajuns cuțitul la os? Sau a uitat? 

Spune domnul Iliescu - din nou cu cinism - că noi am trecut prin asemenea timpuri dar am trecut peste ele. Cu ce preț, domnule Iliescu? Cu ce preț? Vi se pare că suntem o țară în care funcționează instituțiile statului și separarea puterilor? Vi se pare că avem un sistem de învățământ? Avem presă liberă care susține vocea civică? Avem cumva un sistem de sănătate performant?

Nu, domnule Iliescu, nu avem nimic din toate astea. Avem doar niște mutanți politici și morali care au crescut la umbra dumneavoastră: Băsescu, Antonescu, speranța tânără Ponta. Și în jurul lor, după modelul lansat de predecesor, o cloacă de indivizi care secătuiesc țara asta de ultimele ei resurse. 

În continuare domnul Ion Iliescu declară: Amintiţi-vă de CPUN, care a creat un cadru organizat de dezbatere, a fost un moment care a adunat toate tendinţele, era un forum în care oamenii puteau să se exprime. A fost un asemenea climat şi dialog, precum şi componente de înţelepciune din partea tuturor partidelor. Asta ar fi important şi pentru Ucraina”

Dincolo de limbajul de lemn (un cadru organizat de dezbatere) această declarație instaurează sentimentul că Iliescu a trăit într-o altă lume și a participat la o altă istorie. Din fericire am trăit și eu acea perioadă astfel că orice încercare de distorsionare a sensurilor acelor ani nu mă poate afecta. 
Nu a existat niciun climat de dialog și cu atât mai puțin înțelepciune. Au fost vremuri tulburi urmate de vremuri și mai tulburi în care oamenii au devenit mai săraci, inflația era galopantă și fosta securitate se pregătea să înceapă sub tutela lui Iliescu operațiunea de vânzare pe bucăți a României. 

Nu vom uita că FSN ul ar fi trebuit să organizeze alegeri pentru partidele politice și nu să devină un partid politic. Nu vom uita că primele alegeri libere au fost libere doar de Ceaușescu și fraudate grosolan în favoarea lui Iliescu. Nu vom uita refuzul punctului 8 de la Timișoara. Nu vom uita linșajul mediatic la care erau supuși liderii partidelor pre comuniste în cursa electorală la fel cum nu vom uita că Piața Universității a fost un spațiu al celor disperați că vor pierde startul pentru o Românie altfel. Să manipulezi un popor îndobitocit de patruzecișicinci de ani de comunism mi se pare o crimă la fel de mare ca aceea care a adus acest popor în starea neurovegetativă care a permis manipularea lui pentru a doua oară. 

Din nou, Ion Iliescu: Vă amintiţi ce atmosfera era. Piaţa Universităţii risca să se transforme într-un ferment al unei mişcări anarhice sau am avut venirea minerilor veniţi să protesteze împotriva promotorilor Pieţei Universităţii. Noi am ales calea dialogului. După alegeri am avut câteva momente fierbinţi de asemenea

E, de data asta, am ajuns anarhist. Aveam doar șaisprezece ani și pedalam pe semicursiera mea roșie către Piața Universității blocată de mii de oameni într-o ultimă acțiune disperată, îndreptată printre altele chiar împotriva domnului Ion Iliescu. Sau, poate mai degrabă, a sistemului neo comunist pe care se pregătea să-l reprezinte. La semafor, o bătrână s-a apropiat de mine și m-a scuipat cu sete drept în obraz. Apoi a aruncat câteva cuvinte pe care le-am uitat. Aveam în piept un cartonaș pe care scria golan 100%. Cărui fel de manipulare sau orbire trebuie să le fi căzut victimă acea femeie în vârstă încât să fie în stare de un asemenea gest îndreptat către un copil pe o bicicletă?

Peste o lună minerii aveau să spulbere orice rămășiță de protest în aplauzele imbecile ale "poporului" de pe străzi. E de notorietate că Ion Iliescu a chemat minerii la București. Istoria va consemna asta. La fel cum au făcut-o toate marile agenții de presă ale lumii stupefiate că la câteva luni după căderea sângeroasă a comunismului o altă explozie de violență scotea România de pe cursul ei democratic. Sunt și eu unul din acei anarhiști. Plătesc taxe statului român, mă duc în fiecare zi să muncesc, sunt cetățean al țării mele.

Suprapunerea mișcării din Ucraina peste fenomenul Pieței Universității este aberantă. Iliescu nu pierde niciun moment ca să justifice o greșeală (chemarea minerilor) pe care nu ar recunoaște-o decât în fața lui Dumnezeu, dacă n-ar fi ateu.

Piața Universității a fost un fenomen pașnic, un protest îndelungat în care mii de oameni cântau și strigau împotriva (neo)comunismului.

Minerii au fost unic combatant. De cealaltă parte victime care au ripostat prea puțin, spre deloc. În acei ani s-a încercat o diversiune murdară: acreditarea ideii că poporul pedepsește poporul. Intervenția forțelor de ordine nu a existat pentru că Ion Iliescu nu voia să se asocieze cu represiunea brutală și avea nevoie de alte mâini pentru castane.

Nu aș vrea să creez impresia ca pledez pentru escaladarea violenței în Ucraina. Îmi doresc victoria protestatarilor în încercarea lor de a-și schimba viitorul și-mi doresc să fi reușit în mod pașnic. Cred însă că protestul de stradă este ultima soluție chiar și în societățile real democratice atunci când au fost epuizate toate căile de comunicare sau când guvernanții au asurzit. Este vital să poți să mergi la culcare cu gândul că ai luptat până la capăt. Cei din Piața Universității știu asta. Chiar dacă au pierdut.

Există totuși și o similitudine între cele două fenomene "revoluționare" care domnului Iliescu i-a scăpat: ambele proteste vizau schimbarea unor sisteme nedemocratice girate de președinți care au sprijinit noua oligarhie de partid și de stat.

E trist. E din ce în ce mai trist. La o mie de kilometri de noi se trage în oameni care vor să-și schimbe soarta. În România un fost președinte care a tolerat corupția, centralismul și manipularea predă lecții de democrație. Epigonii lui care conduc țara acum se bat pe putere, pe ciolan în fața unui popor neputincios și adormit.

Cum dracu să nu-i iubești pe ucrainenii care fac scut cu trupurile? Oamenii ăia nici nu și-au dat seama când au devenit exemplu.


PS. De douăzeci și cinci de ani poporul nostru pierde. Mogulii, mogulașii, primarii, șefii de consilii județene, rudele politice, trepădușii, șmecherașii... caracatița câștigă. Mă întreb ce a câștigat domnul Ion Iliescu? Și mă mai întreb care sunt gândurile lui sincere pentru protestatarii din Ucraina?















luni, 16 decembrie 2013

Declar pierdută țară

Ziua de poimâine ar trebui să fie doar una a bucuriei pentru că se încheie cu un concert mare un an excelent pentru formația noastră. Nu este însă așa pentru simplul fapt că ar trebui să fii nebun să nu observi ce se întâmplă în jurul tău și să continui să fii exuberant. Am muncit enorm în ultima lună conectat la o producție mai ambițioasă decât ne putem permite astfel că ultimele întâmplări de la Pungești și mai apoi marțea neagră a Parlamentului României( mă întreb ce rost mai are p-ul majusculă) au ajuns la mine trunchiate, bucăți de indignare de la cunoscuți sau din presă, ca niște junghiuri în stomac pe care te forțezi să le ignori pentru că ai o treabă de dus până la capăt. Nu poate să existe bucurie într-o țară în care dacă vrei să trăiești decent trebuie să te izolezi pe propria insulă.

Cunosc mulți oameni care și-au creat insule de supraviețuire izolându-se de o Românie care i-a exasperat. Ce n-au luat în calcul este că România exasperantă, România corupților, a baronilor, a clanurilor mafiote, a ignoranților, România maselor de votanți orbi se umflă pe zi ce trece și va înghiți toate insulele celor care au căutat salvarea în izolare. Marțea neagră a Parlamentului confirmă tragic acest lucru. După această zi, locul nostru, celor rămași fără țară este doar în stradă. Suntem homeless-ii țării noastre. Am mai spus-o, atâta timp cât am ieșit în stradă solidar cu protestele împotriva exploatării de la Roșia Montană am simțit că am un sens, că aparțin unui grup care are aceleași idealuri pentru România ca și mine, că fac parte dintre niște oameni care nu vor țara lui Ponta, Băsescu sau Antonescu. Nu știu dacă strada va schimba ceva dar știu că acolo sunt oamenii care gândesc la fel ca mine.

În toată această perioadă în care nu am putut să ies m-am simțit ușor vinovat. Am dus protestul meu pe scena de la Alba Iulia pe 1 decembrie într-un oraș scindat în care unii văd dincolo de propaganda RMGC în timp ce alții visează la locurile de muncă promise de goana după aur. Am făcut atât cât am putut( poate prea puțin ) ca să pot să fiu împăcat cu mine, ca să fiu și eu unul dintre cei care arată că "s-a trezit".

Astăzi a trebuit să verific o listă cu fapte de corupție, privatizări frauduloase, condamnări și tot felul de evenimente care în ultimii douăzeci de ani au transformat România în ceea ce este ea acum( alegeți voi definiția). A fost o listă întocmită din titluri de ziar începând cu anii 90 care ar fi trebuit să încapă într-un filmuleț de trei minute. Nu ajung nici măcar trei ore ca să poti acoperi tot ce am citit eu. Este absolut de neconceput cât s-a furat în această țară la fel cum de neconceput este că o gloată incultă, lipsită de inteligentă, posesoare doar a unui instinct animalic de pradă a semenilor, a putut să conducă România timp de peste 20 de ani. Te uiți peste lista asta și te întrebi unde ai fost în totți anii ăștia ce fel de somn ai dormit încât să nu fi auzit galopul hoardelor care jefuiau totul în jurul tău? Unde?

Poate că cel mai important moment de la concertul VAMA de marți seara este acest cântec. Nu, nu fac reclamă concertului( cred că e sold out sau aproape) însă vreau să arăt că am luptat cu armele noastre. O să spuneți că am ieșit la luptă cu o păpădie și am să vă răspund că e mai bine decât nimic.

Sunt trist pentru că marți în ziua concertului de care ar trebui să mă bucur, parlamentarii rușinii se pregătesc să voteze legea amnistiei și să golească pușcăriile doar ca să-și salveze tovarășii( amar sens dublu). Sunt trist pentru că marți ar trebui să fiu în stradă și n-am să fiu. Îmi fac însă o promisiune din următoarea ieșire pentru că strada este tot ce ne-a mai rămas ca să ne mai putem uita în oglindă. Nu sunt vorbe mari, sunt vorbe potrivite, atâta tot.

Eroina mea din ultimele luni este o femeie care se numește Anna Politkovskaia. O femeie care a ales să lupte cu însuși Putin în speranța că vocea ei va reuși să trezească vocea civică din Rusia adormită. Pentru asta ea a plătit cu moartea - un cadou care i s-a făcut lui Putin chiar de ziua lui. De la femeia asta am învătat că fără voce civică o democrație pur și simplu nu poate exista. Pentru că politicienii derapează și derapează și derapează iar vria asta nu poate fi oprită decât de tampoanele de pe marginea șoselei. Ele sunt vocea civică. Poate această clasa politică nu poate fi eradicată în România însă cu siguranță poate fi obligată să se schimbe. Nu există putere mai mare decât o masă de oameni furioși. Ei nu pot fi păcăliți la nesfârșit. Anna Politkovskaia este un exemplu de jurnalist pe care Româmnia nu îl are. Nu am nici măcar o uncie din curajul acestei femei care s-a luptat cu neo-stalinismul rusesc de tip Putin, însă măcar atât am învățat de la ea: că acolo în stradă trebuie să ajungi când politicienii vor să plece de pe șosea. Pentru asta am ieșit în stradă în București, la Cluj, pentru asta am spus ce cred la Alba-Iulia de 1 decembrie.

Cei care s-au aflat în stradă, la Pungești, în Piața Universitătii, la Cluj, Timișoara și în alte orașe din țară, cei care încearcă să-i trezească pe semenii lor - hipnotizați de luminițele de sărbători - sunt adevărata comoară a României. Desigur, vor fi voci care vor spune că și ei sunt manipulați, însă mă întreb: cine nu manipulează? Manipularea e în natura omului, altfel nu ar mai fi nevoie de goana asta eternă și nebună după adevăr. Doar că noi românii nu de adevăr avem nevoie acum, e un lux prea mare pentru noi, noi vrem ceva mai mic și mai palpabil: decență, educație, cultură, muncă, onestitate, legi pentru toți - o țară. Da, noi vrem o țară.

Declar pierdută tară. Mă duc să o caut în stradă.













marți, 3 decembrie 2013