[ascunde postari]
arhiva

rss | facebook | twitter | vama | contact

luni, 2 aprilie 2018

Adevăratele efecte ale legilor justiției

1. De ce se insista cu infiintarea unei Sectii specializate de anchetare a magistratilor?
Nu pentru a se eficientiza cercetarea penală în cauzele în care sunt aduse acuzații penale magistraților, ci pentru că se doreşte crearea unei unități, care ar putea fi folosită punctual împotriva unui judecător sau procuror „incomod”. Să ne amintim că şi în privinţa SIPA s-a susţinut că a fost creată pentru “protecţia magistraţilor”, însă, în fapt, a fost structură de spionaj, stocând informaţii despre viaţa privată a magistraţilor, cu scopul de a fi utilizate împotriva acestora. De asemenea, secția specială ar putea prelua toate cauzele de corupție care implica magistrati. E usor sa faci o plangere penala unui magistrat in orice dosar in care este cercetat pentru coruptie un politician si dosarul va merge la sectia speciala. Practic, DNA va fi slabit major.    

2. Dispozitia referitoare la obligația magistraților ca, în exercitarea atribuțiilor, să se abțină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului - legislativă și executivă – reprezintă o formă de reducere la tăcere a corpului magistraţilor. Termenul de ”defăimare” presupune atâtea sensuri în Dicționarul explicativ al limbii române încât, în plan juridic, este un concept imprevizibil și imprecis definit, ceea ce va permite legislativului şi executivului să formuleze sesizări împotriva unui magistrat care, în exercitarea atribuţiilor, face aprecieri asupra conduitei unei autorități a statului. Spre exemplu, într-o hotărâre judecătorească sau într-un act de urmărire penală judecătorul sau procurorul face aprecieri asupra conduitei nelegale, ilicite sau abuzive a unei autorități sau a unui reprezentant al acesteia. Teama de sancțiuni poate avea un efect descurajator pentru judecători în a-și exprima punctele de vedere cu privire la alte instituții publice sau politici publice. Un magistrat temător nu este un magistrat independent.

3. Pensionarea la 20 ani vechime numai în funcția de judecător sau procuror - în jur de 2000 de magistrați, care se află la apogeul profesional, ar putea părăsi imediat sistemul (inclusiv 90% dintre judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție), prin coborârea pragului acordării pensiei de serviciu și în condițiile în care cuantumul acesteia depășește deja substanțial indemnizațiile magistraților aflați în activitate. La 42 de ani un judecător sau procuror va fi proaspăt pensionar. Cine va mai judeca dosarele de mare corupţie dacă 90% dintre judecătorii ÎCCJ se vor pensiona? Scopul acestei dispoziţii este vulnerabilizarea sistemului judiciar.
 Dacă 2000 de magistrati părăsesc sistemul, dosarele vor rămâne în nelucrare. Dosarele penale de mare corupție riscă să de prescrie. Se încearcă “mituirea” magistraților cu pensii cu 30% mai mari decât indemnizațiile primite ca judecători sau procurori în activitate. 
O politică similară în cazul poliției a avut rezultate dezastruoase. La acest moment, în poliţie, se fac incadrări din sursă extrernă. “Peste noapte”, persoane care nu au minime cunoştinte juridice ajung poliţişti.

4. Corpul magistraților va putea fi controlat prin șeful Inspecției Judiciare, iar magistrații procurori își vor pierde independența, devenind simpli executanți ai dispozițiilor conducătorilor parchetelor, și, implicit, ai dispozițiilor ministrului justiției.

5. Înlăturarea oricărei forme de concurs/examen meritocratic în vederea promovării (inclusiv în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție). Va promova cine trebuie, pe baza unei “evaluări”. Ne dorim magistraţi nepregătiţi profesional ? Pentru a opri magistratii tineri, pregatiti sa lupte impotriva coruptiei, vor sa limiteze posibilitatea acestora de a promova. Este evident ca promovarea in baza unei evaluari nu este una transparenta. Vor promova cei pregatiti sa asculte ordine si sa dea solutii dupa cum li se dicteaza, cei ajunşi in magistratura cu interviuri in trecut. Nu sunt multi, dar sunt suficienti pentru a fi asigurate solutiile in dosare importante. Va scăpa cine trebuie sa scape.

6. Dispoziţiile privind revenirea în magistratură, fără examen, a persoanelor care au ocupat minim 10 ani funcția de judecător sau procuror. Un magistrat care optează pentru un alt sistem, din motive financiare (pentru avocatură), politice sau din orice alte motive, trebuie să își asume consecințele deciziei sale.
 O astfel de poartă deschisă înspre sistemul magistraturii deschide și posibilitatea jonglării cu intrări și ieșiri din sistem, fundamentate pe alte considerente decât cel profesional și avându-se în vedere și alte interese decât cele ale sistemului de justiție. Un magistrat poate lua o pauză de la incompatibilități pentru a-și spori substanțial veniturile în avocatură sau prin alte metode, lipsit de constrângeri, sau pentru a-și dobândi glorie și sistem de relații politice. 
La ce sa ne asteptam de la un magistrat care a optat sa paraseasca sistemul temporar pentru a avea o functie politica?

7. Înlăturarea fără temei a unor atribuţii ale Președintelui României în procedura de numire în funcțiile de conducere de la instanța supremă ori în funcțiile de conducere de rang înalt de la nivelul PICCJ, DNA și DIICOT - goleşte de conținut atribuţiile Președintelui. Dreptul Președintelui statului de a refuza, motivat, propunerile venite de la CSM reprezintă o garanție suplimentară că se păstrează independența justiției. 
Presedintele este cel care echilibreaza puterile statului și mediază între ele. Se tinde la a inlatura un element de echilibru pentru a putea fi uşor controlate numirile in funcţii importante ale sistemului judiciar.

8. Norme imprevizibile sau deficitare în materia răspunderii materiale a judecătorilor și procurorilor. Textele sunt în continuare neclare (se vorbește despre ”drepturi absolute”, ”încălcarea în mod vădit incontestabil a normelor de drept material sau procesual”, termeni juridici impreciși), şi dau naștere unor interpretări tendențioase împotriva magistraților. Textul adoptat introduce în ecuație Inspecția Judiciară, care întocmește un raport consultativ, neatacabil în instanță, esențial pentru exercitarea acțiunii în regres. Or, imposibilitatea contestării pe cale judiciară a unui act al Inspecției Judiciare ce produce consecințe extreme asupra carierei unui magistrat este inadmisibilă. 
Totodată, Ministerul Finanțelor Publice realizează o proprie evaluare asupra gravei neglijențe sau a relei credințe cu care ar fi acționat un judecător sau procuror, aspect care afectează inependența justiției. Legarea erorii judiciare de perspectiva modului de desfăşurare a procedurii [lipsa de celeritate, amânări, redactarea cu întârziere a hotărârii], așa cum s-a sugerat prin Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea Constituțională României, este nepotrivită. Pentru durata procedurilor judiciare, culpa aparține frecvent puterii legislative, având în vedere normele de procedură inflexibile, de natură să prelungească soluţionarea litigiilor, fie prin mecanismul casărilor succesive cu trimitere spre rejudecare, fie prin soluţiile de amânare/suspendare a judecăţii impuse de necesitatea respectării normelor de procedură. Din nou se pune presiune asupra magistratilor.
Nu se ia in considerare ca nu orice dosar poate fi redactat in 30 zile (sunt dosare care au sute, mii de volume), intarzierile sunt determinate de legislatia proastă in 90% dintre cazuri. Acestea sunt dovezi că Parlamentul incearca sa facă din orice abatere de la norme o abatere disciplinara. 
Ar fi bine ca oamenii sa stie ca magistratii isi asuma de foarte multe ori raspunderea si, prin interpretare, ajung sa suplineasca lipsurile legilor. Legile sunt foarte multe si foarte proaste. Daca ar fi aplicate asa cum sunt scrise, solutiile ar fi dezastruoase. Ar mai trebui sa se stie ca exista mii de legi, ordonante de urgenta, ordonante, hotarari de guvern, protocoale, regulamente etc si că nimeni nu are cum sa le stie pe toate.

luni, 26 martie 2018

CONFORTUL MEU, DUMNEZEUL MEU.



Plec de la premisa că în România există oameni care își propun să respecte legea. Este principalul reproș pe care societatea civilă, “strada”, îl face politicienilor. Suntem deranjați că fac doar legi pentru ei, ba mai mult, până și pe astea la încalcă și încearcă orice ca să nu suporte niciun fel de consecință. Pe principiul ăsta, mă gândesc că toți cei care se vaită despre cât de rău a ajuns România ar trebui să contracareze prin conduita personală viciile catastrofale ale clasei politice, printre care nerespectarea legii. Pe scurt: “be the change you wanna see in the world”.
E deja mai bine de un an de când s-a adoptat legea fumatului. O lege propusă de un senator PSD și susținută de mai toate partidele politice. A fost hărmălaie mare între cele două tabere într-o țară în care prin anii 2000 procentul de fumători era de peste 50 la sută. Dar acum avem o lege care interzice fumatul în spațiile publice pe care, de altfel, le și definește. 
Am să vă povestesc un pic despre cum se respectă legea în anturajul meu format din oameni educați, cu studii superioare, artiști sau indivizi cu diverse profesii liberale, majoritatea nemulțumiți de țara în care trăiesc, de politicieni sau de mentalitățile păguboase care gravitează în jurul nostru. 

CASA SCĂRII UNEI CLĂDIRI CU DIVERSE SPAȚII CREATIVE

Un artist foarte cunoscut și gașca lui fumau în fiecare zi pe casa scării din clădirea unde se află studioul de înregistrări la care ascultam un mix, acum câteva săptămâni. Am dat nas în nas cu artistul și gașca lui care trăgeau în piept relaxați lângă o scrumieră de exterior pe care o aduseseră de undeva. Le-am zis ceva de genul: “băi, presupun că sunteți nemulțumiți de PSD, Dragnea, partide politice care încalcă legile și de cum merg lucrurile în țara asta. Totuși există o lege a fumatului și voi nu o respectați, mi se pare destul de nașpa”. "Da, Tudor, ai dreptate ne cerem scuze." “Mie n-aveți de ce să-mi cereți scuze, dar prietenul meu care are studio aici și v-a închiriat spațiul e susceptibil de o amendă destul de mare pentru că firma lui a subînchiriat acest spațiu, v-ați gândit la asta?”. A rămas că nu mai fumează acolo. Peste două zile cobor de la studio și îi găsesc în același loc. Mă duc la ei și le zic ceva de genul ăsta: "Nu-i așa că dacă sun acum poliția și reclam că se fumează în clădire o să ziceți că sunt un turnător bulangiu? În schimb voi care fentați legea și vă doare-n cot de noi, nefumătorii, sunteți ok, nu?" Artistul răspunde arțăgos: "Da’ de unde vrei să știu când vii tu pe aici ca să nu mai fumez?" Am rămas perplex vreo câteva secunde, dar am zis totuși să încerc să-l luminez pe om: "Moșule, nu pentru mine nu fumezi pe holuri, ci pentru că se presupune că vrei să respecți o lege. Că așa toți suntem tari, zicem că ce nașpa sunt politicienii care fură și li se rupe de lege și după aia noi facem la fel. Not ok. Înțelegi?" "Da de ce vorbești așa urât? E frumos?" schimbă el direcția (am vorbit și cu P, da' nu direcționat către el). "Băi, prietene, poate vorbesc urât, dar eu cred că acțiunile ne definesc mai mult. Tu fumezi aici și n-ai voie, ai înțeles? Io îmi cer scuze că am vorbit urât, tu o să te oprești din fumat?" Am înțeles de la prietenul meu sunetist că nu mai fumează pe casa scării, ci în sala de repetiție. Tot aia. 


DOUĂ TEATRE DIN BUCUREȘTI 

Într-un teatru municipal din București actorii fumează înghesuiți într-o cabină obscură. Diverși actori, de altfel destul de vocali la adresa sistemului corupt. Totul până la confortul lor. Mi-a fost și rușine să-i admonestez, oricum nu era treaba mea și nu am făcut-o decât în momentul în care m-a afectat direct. Le-am devenit antipatic. “Ce căcat vrea și ăsta de la noi?” Să nu mai fumați în teatru, ci în curte. Într-o zi la intrarea în clădire un mașinist fuma liniștit lângă ușă, dar în interior. I-am zis că se fumează afară. Mi-a răspuns că e transpirat și nu-și permite să răcească. I-am zis că nu e treaba mea, poa’ să fumeze când se usucă. 
Alte două situații au arătat cam așa. Am vrut să salut o colegă mai în vârstă și am intrat într-o cabină năclăită de fum. Mi-a fost rușine de rușinea ei și am lăsat-o așa. O altă colegă mai tânără m-a chemat la ea în cabină să repetăm textul. Tocmai stingea țigara. I-am zis că mi se pare lipsă de respect față de colegii ei care fumau în curte. Nu părea afectată prea tare. Astea două exemple au fost în cel de-al doilea teatru. 


CLUB CU PRETENȚII ÎN BUCURESTI

Când am intrat în camera din spate, rezervată trupei, trosnea a fum. Am întrebat dacă și de ce se fumează în “backstage”? N-avem cum controla pe toată lumea, mi-au zis, mai vin trupe care se îmbată și fumează. Ai naibii englezii ăia care nu se îmbată deloc și fumează afară. Și mai au și cântece prin TOP 50 UK. În seara aia după ce ne-am dat jos de pe scenă pe holurile din spate băieții din personalul clubului fumau. Altminteri, hipstereală, fițe și #rezist e cool, da' numa dacă nu cere prea mult de la noi.

CLĂDIREA SĂLII DE REPETIȚIE VAMA  

Repetăm într-o clădire care s-a transformat de câțiva ani încoace într-un soi de hub creativ al industriei muzicale din RO. Artiști cunoscuți, firme de distribuție muzicală, studiouri, săli de repetiție etc. Se fumează în clădire. Unul din răspunsuri a fost că iarna e greu să fumezi afară și că fumează lângă ușa de la intrare. Alții artiști care închiriază săli de repetiție fumează chiar în respectivele săli. Fumul circulă, se insinuează ușor prin uși la noi în sală, se simte, e deranjant mai ales dacă ești nefumător. Colegii mei coboară două etaje ca să fumeze afară. Și alți chiriași la fel. Doar că unii sunt mai șmecheri decât alții. Și șmecheria e să fentezi legea fără vreun gând la disconfortul pe care îl creezi celorlalți. Si legea e simplu de fentat pentru că e greu de aplicat.

UN SOI DE ÎNCHEIERE

Nu vreau să fac pe nebunul pe aici. Am încălcat și eu de multe ori legea, fie din teribilism, fie din prostie (când am condus băut sau când am călcat-o peste viteza legală). Uneori am scăpat, alteori am plătit pentru asta așa cum e normal. Dar cred că e de datoria noastră să încercăm să ne indreptăm, să  evoluăm. Si dacă acțiunea de a te sui băut la volan vine pe fondul unui stări psihice în care discernământul e discutabil, alegerea de a fuma în interior (când știi că încalci o lege care reglează și confortul nefumătorilor) nu prea îți oferă circumstanțe atenuante pentru că tot ce trebuie să faci este să ieși afară. Mai mult decât atât legea fumatului nu-ți interzice viciul (cum e cazul limitării de viteză), ci îți limtează doar cadrul lui de desfășurare. Am întâlnit mult mai multe cazuri de fumat aiurea decât cele expuse mai sus. Oamenii pur și simplu nu vor să accepte acest “atac” la confortul lor. Păi în cazul ăsta ar trebui să-i înțelegem pe corupți. Nici ei nu vor să renunțe la confortul de a fura fără a fi prinși. De aia încearcă acum să pună justiția la dispoziția lor. 

Am fost acum câțiva ani într-o vacanță pe Coasta de Azur. Pe pereții unui bloc dintr-o zonă rezidențială din Cannes puteai citi: "Attention! Voisins vigilants". Pe scurt, dacă o ardeai aiurea și suspect prin cartier te puteai trezi cu jandarmii care erau sunați de vreun locatar în baza unui soi de acord  moral în care poliția și vecinii găseau de cuviință să colaboreze. Cu alte cuvinte, comunitatea și valorile ei (siguranță, respect, curățenie, ordine) nu sunt protejate doar de lege prin aplicarea ei, ci și de responsabilitatea/responsabilizarea membrilor respectivei comunități. Nouă ne lipsește înțelegerea fenomenului comunitar, noi nici măcar într-o asociație de locatari nu reușim să oprim bormașinile în orele de liniște pentru că situația aia în care ne gândim la confortul celor cu care împărțim un spațiu pur și simplu nu există sau nu ne interesează. Așa că poate ar trebui să pornim de la asta: nu suntem singuri pe lume și confortul nostru se sfârșește când afectează confortul celui de lângă noi. Altminteri, nicio lege din lume nu ne va face mai buni. Și când vine vorba de legea fumatului respectarea ei este mai greu de verificat pentru că nu poți popula toate spațiile publice cu polițiști. Intervine doar empatia socială și responsabilitatea. Dacă le avem. 

miercuri, 7 februarie 2018

Romania + Încredere = NOT LOVE


Orice psiholog mai de Doamne-ajută citești, înțelegi ponderea enormă pe care încrederea o are în formarea unui copil. Alăptarea și conectarea la sân înseamnă o primă investiție consistentă în raportarea lui la lumea exterioară. Apoi, primii pași, blândețea comunicării, o balanță sănătoasă între da și nu, felul în care un părinte îi revelează lumea sunt tot atâtea pârghii care lucrează la încrederea copilului în lume și în sine. Nu întâmplător copiii din familii dezorganizate au un raport distorsionat cu încrederea. În unele cazuri lipsește cu desăvârșire și profilele psihologice se creionează diform, în suferință, frustrări și frică. Rezultatele inseminării unui individ cu încredere se văd în adultul ce va deveni. Și uite așa, în funcție de responsabilitatea pe care părinții și-o asumă în relație cu copiii lor (și de cât sunt dispuși să învețe), lumea e populată mai mult sau mai puțin de adulți sănătoși emoțional. Treaba se complică însă la vârsta la care copilul ia contact cu societatea care se presupune că ar trebui să preia și să dezvolte de la părinți investiția în formarea copilului. Pasul către standardizarea socială a individului, înregimentarea în diverse paradigme de formare și dezvoltare, e un moment dureros. 


Mă gândeam recent că românii stau foarte prost la încredere. Nu avem încredere în noi, nu avem încredere în societatea în care trăim, fie că e vorba de instituții sau servicii comunitare. Nu avem încredere în sistemul de educație, în resursa umană care îl populează, auzim de profesori intoleranți fără pic de înclinație către a preda libertatea gândirii, stimularea și dezvoltarea pasiunii. Roboți care aplică ad literam o curiculă bolnavă.  “Repetați după mine” este mantra numărul unu a sistemului educațional. Viitorii adulți învață pe de rost noțiuni pe care le uită după diversele examene. Nici vorbă despre o invitație la dezvoltarea gândirii critice, la rațiune ca motor de dezvoltare. Dezbaterea iese din discuție când e vorba de școala primară, gimnazială sau liceu. Nu avem încredere în medici sau spitale, suntem mereu în dubiu și de cele mai multe ori cerem a doua opinie. Oricum, lipsa de încredere în sistemul medical nu a făcut altceva decât să-i îmbolnăvească pe unii doctori de un soi de “demiurgie”, ei se substituie de fapt sistemului, excelența devine instituție care sfidează un sistem deja bolnav. De altfel, în România se merge la medic pe recomandări, fredonând celebrul refren “știi pe cineva?”. Românii nu merg la spital, merg la doctor. Nu avem încredere în administrația locală, birocrația ne îngenunchează și ne transformă într-un soi de jucători la loteria posibilităților, doar că lupta se dă pentru lozul cel mai rău. Nu avem încredere în politicieni (sunt 27 de ani de motive să fie așa), în Parlament, Guvern sau instituția prezidențială. Nivelul competențelor celor care ne conduc este înspăimântător de scăzut astfel că orice fel de relație bazată pe încredere este și mai mult descurajată. La coruptibilitatea majorității funcționarilor publici se adaugă incompetența, o consecință a ascensiunii profesionale pe bază de nepotism și mentalitate de clan. Nu avem încredere în media, deși o consumăm zilnic, fie și indirect. Presa independentă este aproape inexistentă (cu atât mai lăudabile sunt puținele inițiative de pe piață) astfel că suntem obligați să privim cu scepticim și suspiciune orice fel de știre, ba mai mult, trebuie să citim printre rânduri și în câteva locuri apoi să cântărim ceea ce citim. Nu avem încredere în poliție, jandarmi, justiție, bănci sau bancheri, alimentație publică, transport în comun, echipa națională, nu credem în șansele noastre de a avea o viață mai bună în viitorul apropiat. Suntem debusolați, speriați, deprimați, lipsiți de orizont, îngrijorați pentru copiii noștri, într-o veșnică alertă. Nu avem încredere în țara asta și viitorul ei. Nu mai credem în valori și valoare. Sub ochii noștri defilează victorios mizeria morală, întruchipată de cei care ne conduc și acțiunile lor. Lipsiți total de încredere suntem manipulabili. Politicienii au descoperit o nouă strategie: dacă până acum luptau pe toate căile să câștige încrederea poporului, din momentul în care au realizat că oricât de mare e dimensiunea investiției rezultatele vor fi zero, au ales să submineze în mod voit încrederea poporului în stat. Sunt inventați dușmani în toate direcțiile încât totul devine absurd. Este absurd ca politicienii care practic conduc România să trâmbițeze că instituțiile statului sunt nefunționale, nu? Într-un final nu e chiar atât de absurd pentru că lupta de a le face funcționale doar pentru un segment de populație privilegiat, aflat în proximitatea elitelor politice, atrage după sine nefucționalitatea pentru restul populației. 

Încrederea noastră în orice ține de viitorul României primește lovitură după lovitură. Dacă ne întoarcem la copilul de trei ani care are nevoie de dragoste și încredere ca să poată deveni un adult stabil, tabloul e sumbru. România nu poate și nu vrea să pregătească astfel de adulți. Trăim în frică, ne place sau nu să acceptăm asta. Cel mai probabil nu o vom recunoaște niciodată public, poate doar în fața oglinzii, înainte de culcare, sperând că somnul va aduce uitare. 
Am tot povestit prin interviuri despre o fată care mi-a cerut un autograf. I l-am semnat și am întrebat-o într-o doară ce clasă este. A opta (sau a șaptea), mi-a răspuns, mă pregătesc de capacitate. Și încă învățați comentariile la literatura română pe de rost ?, am glumit eu.  A răspuns simplu, cu o mină surprinsă: da. Am repetat întrebarea. Același răspuns, mai apăsat. Au trecut 27 de ani de la Revoluție, suntem în era tehnologiei, se preamăresc diverse metode educaționale menite să dezvolte indivizii în spiritul logicii, gândirii critice, capacității de a raționa, iar noi stimulăm obediența și îngurgitarea nefiltrată și necondiționată a informației, exercitate printr-o autoritate lipsită de orice formă de empatie. Profesorii, în majoritatea lor, sunt forțați de sistem să fie simple canale de comunicare a materiilor, nicidecum formatori de gândire, așa cum ar fi normal să fie. Ei pregătesc adulții de mâine. Cei care ar trebui să construiască țara asta mai bine decât o facem noi, cei crescuți într-un sistem bolnav. Stau și mă întreb dacă sistemul actual nu este mult mai bolnav. 


Nu am soluții, am încercat să enunț o problemă. Poate că fiecare din noi trebuie să lucreze individual. Avem nevoie de încredere. Și poate că trebuie să riscăm să credem în ceva, fie că e vorba de un om, o atitudine, o idee. Nu vom avea prea curând încredere în cei care ne conduc, în statul căruia îi plătim taxele, în buna funcționare a contractului social. Statul nu ne va da nimic înapoi, prea curând. Este prea ocupat să-i salveze pe cei care ne fură încrederea și banii și viețile. Statul este o mașină de spălat mizerie morală, hoți sau complici ai hoților, iar noi nu facem decât să le furnizăm detergenți. Dacă ar exista un serviciu global de terapie sau consiliere psihologică pentru popoare România ar trebui să fie un client serios. Dar în lipsa acestui serviciu utopic și traumatizați de ceea ce sistemul nu ne-a oferit  (în cazul multora nici familiile) trebuie să începem să umblăm la noi. Nu știu, lucruri mici cum ar fi să avem încredere că găsim parcare și la 500 de metri de locul în care avem treabă. Sau că nu vom fi victimele unui tratament discriminatoriu dacă nu șpăguim pe cineva. Ce este șpaga, în afară de a compensa o lipsă și a-ți crea o poziție privilegiată? Este expresia lipsei de încredere în sistem și în cel din fața ta. Justificat sau nu, este un mecanism al fricii. Iar frica le convine al naibii de mult. Lor. Tuturor celor care într-un fel sau altul conduc sau au condus țara asta, emanații ale unei revoluții pe care de fapt nu am făcut-o niciodată. 


Orice vindecare începe cu conștientizarea afecțiunii. Nu poți merge la pshiholog dacă nu te consideri bolnav. Bolnavii sunt dependenți, iar ei își doresc ca noi să rămănem bolnavi. Prima întrebare este dacă acceptăm că suntem bolnavi. A doua este dacă vrem să ne vindecăm. 












marți, 21 noiembrie 2017

19 ani fără tata

Acum 18 ani tata murea într-o dimineață de noiembrie. Între timp ziua asta a pierdut din durere și a rămas un prilej de amintire. Colegii lui spun că a fost cel mai mare gazetar de sport din istoria României. A scris douăzeci și nouă de cărți despre fotbal și alte sporturi. A muncit ca traducător în prima parte a vieții lui, până să ajungă redactor la Sportul Popular. A avut o cronică duminicală la radioul național. Vocea lui era inconfundabilă, la fel cronicile. S-a folosit de o cultură vastă ca să impună un stil unic în care sportul devenea mereu pretext pentru literatură. Cred că a suferit pe ascuns pentru că viața l-a împiedicat să ajungă scriitor. Viața am fost noi, copiii lui pe care a trebuit să-i crească. A fost un tată la care ne-am uitat mereu în sus, deși el era atât de aproape de noi. Pe biroul meu de acasă e o fotografie din care tata privește pătrunzător cu ochii lui căprui în timp ce buzele se întind imperceptibil către un zâmbet ștrengăresc sub nasul lui coroiat, grecesc. 


Tata era, mai presus de toate, un om bun, generos și modest care nu se sătura să învețe. Una din imaginile care mă urmărește din copilărie e cu tata pe canapea răsfoind concentrat o enciclopedie Larousse. N-am reușit să moștenesc nici generozitatea, nici bunătatea lui cu atât mai puțin curiozitatea care l-a transformat într-un personaj atât de luminat. Mai devreme vorbeam la telefon cu mama și ne întrebam ce rost au toate cuvintele astea. Pe nimeni nu mai interesează cine a fost tata. Cărțile lui vor fi date uitării. O vreme durerea a fost motorul care ne-a ajutat să-i conservăm și prelungim imaginea. Am organizat câteva ediții ale Premiilor Ioan Chirilă pe care le acordam celor mai buni jurnaliști de sport. Între timp am renunțat să le mai organizăm. Ca la orice premiere de pe la noi au fost mereu suspiciuni de “aranjamente”(ce absurd mi se pare), au lipsit banii și, în cele din urmă, parcă și jurnalismul. Cu toate astea au fost jurnaliști care și-au afișat cu mândrie aceste titluri, semn că inițiativa a avut succes și prestanță. După premii numele tatei a fost rostit din ce în ce mai rar. Așa că tot ce scriu acum nu mai are sens decât pentru mine și pentru cei din ce în ce mai puțini cu care tata a impărțit timp. După ce am devenit părinte am înțeles mai profund că un copil își va privi tatăl diferit, la vârste diferite. Aici unde sunt eu acum e mai importantă istoria mea personală cu tata decât nevoia orgolioasă de a aminti unei lumi întregi că el a fost Ioan Chirilă. Astăzi el e tata, care deschidea ușor ușa camerei mele doar ca să verifice dacă citesc și o închidea imediat, la fel de încet, cu delicatețe și un zâmbet satisfăcut pe față. Bărbatul care m-a ținut strâns în brațe în timpul cutremurului din ’77(poate de la strângerea aia puternică nu mi-e mie frică de cutremure). Același tata care cobora din bloc cu pașii ușor târșâiți douăzecișidoi de ani mai târziu ca să vadă mașina formației, să schimbe două vorbe cu colegii mei din Vama Veche și să-i spună drum bun lui fi’su. Umbra impunătoare și grea care își făcea loc timid în somnul meu de dimineață și mă trezea ca să merg la școală. Ouăle năclăite în crutoane și ceașa mare de cacao cu lapte. Îndemnul sever care mă făcea să mă gândesc la ceai: - Mestecă ce-ai în gură. Ghiozdanul. Pe tata nu am apucat să-l văd cum moare. Nu l-am ținut de mână, nu ne-am luat rămas bun. Și cred că e mai bine așa. De puțin timp am început să mă gândesc că pentru tatăl care pleacă e infinit mai greu decât pentru fiul care rămâne. Au trecut optprezece ani fără tata.optsprezece ani cu tata. 

sâmbătă, 28 mai 2016

Anguished butterflies


The hooker in the mirror red lipstick smeared over her face
Staring hopelessly while losing count of her regrets
When daddy made her woman and nothing’s ever been the same
Waiting all these years for someone to relieve the blame

Rich woman in the mirror perfect make up on her face 
Questioning that something missing from her silver cage
Priceless golden bracelet making up for empty soul 
An ever lasting longing for someone real at  the door


The questions always rising the answers never fall 
The sense in senseless  lives  the chasers of a lure, 
Spinning around the bulb of life like butterflies 
Pursuit of happiness, the fear of loneliness
You never break the pattern you foolish Freudian clown,
He died for all our sins but I still wear the thorn crown,
Considering the world it doesn’t look like Love has won…

We are anguished butterflies converting fluttering to reason…

Frozen and detached the hooker gratifies the  men 
The rich woman enrolled her broken heart in charities 
Self delusion is sweet, healing wounds, taking care 
But the blame is still there every night, everywhere

The cage door is open but I won’t fly 
Gloom and routine are safer for now 
Outside of blame nothing’s foregone
And I’m scared of…. 

The questions always rising the answers never fall 
The sense in senseless  lives  the chasers of a lure, 
Spinning around the bulb of life like butterflies 
Pursuit of happiness, the fear of loneliness

It’s round,  so wrong and round, this vicious cycle, we never break out,

You never break the pattern you foolish freudian clown,
He died for all our sins but I still wear the thorn crown,
I’m squirming on the ground to shake away the blame
To go back to the baby I was and ease his pain  
Am I strong enough to love him? To show him a new life? 
Assure him he is safe now as they turn off the lights?
And can I come again from time to time to watch him sleep?

On her day off the hooker goes down to the beach 
Sun is rising the waves gently cover her feet  
A rich woman, white dress strolls along the shore 
Seagulls cry flying over the calm blue sea… 







       













   




    













joi, 12 mai 2016

Vama - Memories Now

Într-o scenă fabuloasă din Once upon a time in America Noodles (Robert DeNiro, ajuns în film la vârsta de 60 de ani) intră în cabina unei faimoase actrițe de la Hollywood pe care o iubise fără speranță toată viața. Nu-mi aduc aminte decât că era o scenă în care regretele păreau că-ți strivesc capul. Și-mi mai aduc aminte replica asta: "Noodles, în viață nu rămânem decît cu amintirile. Dacă ai să ieși pe ușa aceea (o altă ușă a cabinei care dădea spre culise) nu o să le mai ai nici pe alea. În culise, pe un scaun, stătea băiatul celui mai bun prieten al lui Noodles și fiul acestei actrițe.

Replica asta m-a bântuit toată viața: "Noodles, în viață nu rămânem decît cu amintirile..."


There was a time when I walked the fringe of life
Wasted
And if I'm looking back
I see all my regrets
Watching
Nothing stays, nothing lasts, see your future speeding past

Memories are all we
Memories are all we have
Time will blow everything away
Seize the beauty of life today
Memories are all we
Memories are all we have

I used to give away the meaning of today
Stupid
My past has taught me how to live the here and now
Building

Memories are all we
Memories are all we have
Time will blow everything away
Seize the beauty of life today

Memories are all we
Memories are all we have
Time will blow everything away
Seize the beauty of life today
Nothing stays, nothing lasts, see your future speeding past
Memories are all we
Memories are all we have

The future’s closer than it shows, just live the moment as it goes and do it beautifully it’s your only fortune
When our journey has no future ahead memories are all we have left
Nothing stays, nothing lasts, see your future speeding past

Memories are all we
Memories are all we have
Time will blow everything away
Seize the beauty of life today

vineri, 11 martie 2016

Cum se vede un artist în social media

Am un blog pe care scriu din când în când și un blog foto de care nu am prea avut timp să mă ocup. Am și un site, un fel de portofoliu online de actor.  Am o pagină personală de Facebook pe care scriu destul de des și o pagină Vama pe care o împart cu colegii mei. Am un cont de Twitter pe care sunt mai activ în timpul Vocea României și unul de Instagram pe care prefer să postez fotografii cu lucruri și locuri care mă inspiră și mai puțin selfiuri. De curând mi-am făcut și un cont de Snapchat, dar nu m-a prins încă rețeaua asta socială. Am un canal de YouTube pentru care intenționez sa creez mai mult conținut începând de anul ăsta și mai avem canalul oficial Vama pe care urcăm clipurile oficiale și multe materiale din live-uri și backstage. Dincolo de toate astea, există comunitatea Vamamusic.ro. Fanii noștri se înscriu și primesc constant tot felul de informații în exclusivitate, invitații în backstage și alte surprize de la noi. Am și eu un astfel de newsletter în care comunic noutăți legate de celelalte proiecte din care fac parte, în special despre teatru și film.

Cu toate resursele astea la îndemână pentru a comunica direct cu publicul nostru, în ultimii ani am participat la destul de puține emisiuni TV și nu am acordat foarte multe interviuri. Nu prea dau declarații în presă, prefer să le transmit direct prin pagina de Facebook pentru că stiu ca ajung nealterate la public, chiar dacă uneori sunt preluate, interpretate și trunchiate de diverse fițuici. 

Mi s-a parut interesantă ideea de a povesti despre relația mea cu social media în cadrul unui masterclass, parte din #ScoalaFlanco. Pe scurt, pe 16 aprilie în magazinul Flanco Băneasa voi participa la o discuție de aproximativ două ore alături de Tiberiu Albu, primul meu câștigător la Vocea României și de Carina Sava, artist manager la Agenția de Vise despre cum se vede un artist în social media. Întâlnirea va fi ghidată de Cristina Bazavan și tot pe blogul Cristinei se vor desfășura înscrierile în perioada 5-12 aprilie. Sunt vreo 50 de locuri disponibile la masterclass, dar dacă vă uitați pe macheta de mai jos veți găsi și celelalte cursuri din cadrul #ScoalaFlanco susținute de bloggeri specializați în domeniile lor de activitate.