[ascunde postari]
arhiva

rss | facebook | twitter | vama | contact

luni, 1 iunie 2015

Adio, doamnă Mihaela Juvara

În subsolul capelei de la Bellu era o liniște răcoroasă tăiată întâmplător de bâzăitul câtorva muște care dădeau târcoale morților acoperiți de giulgiuri în coșciugele deschise. Mihaela Juvara s-a stins din viață ieri la ora cinci dimineața, discret și probabil demn, așa cum a trăit. N-are sens să evoc clișeul lumii noastre înțepenite în viteză ca să spun că a fost dată uitării. Astăzi lângă sicriul ei, la slujba din capela rece, a fost doar mama mea și menajera ei împreună cu soțul. Eu am ajuns pe ultimele acorduri ale corului care răzbăteau prin ușa deschisă ce dădea către scările care coborau sub pământ.

A fost actriță a Teatrului Bulandra, deținut politic timp de doi ani de zile( victimă a absurdei și dureroasei "purificări" a dosarelor din anii cincizeci), mama unui băiat care a devenit crucea grea a părinților lui în această viață, bolnav fiind de o boală care nu te omoară, dar nici nu te lasă să trăiești. Apoi a fost profesoara care a pregătit pentru examenul de admitere la IATC, ATF și mai nou mult dezbătuta UNATC, zeci de actori. Ne-a pregătit pentru teatru în bucătăria de pe malul Dâmboviței unde fuma țigară de la țigară și ne învăța să dezlegăm texte, să înțelegem ritmuri și să ne însușim rigoare scenică. Avea o figură severă care venea mai degrabă din ciopliturile abrupte ale chipului decât din structura ei interioară. - N-am cunoscut pe nimeni care să fi suferit cum a suferit doamna Mihaela, rupe tăcerea femeia care i-a îngrijit pe ea, soțul și băiatul lor în ultimii ani de viață. Privim în tăcere figura liniștită din sicriu.

Mihaela Juvara avea o suferință pulmonară care nu-i mai permitea să umble mai mult de cinci metri fără să fie nevoită să se odihnească câte zece minute. Și totuși...de unde găsea această femeie strivită de viață resursele unui pozitivism molipsitor rămâne un mister care nu are cum să nu aducă în discuție credința și puterea ei vindecătoare. Doamna Juvara însoțea cu bucurie generoasă fiecare succes al meu. Primeam câte un telelefon tonic după vreo cronică de teatru sau apariție televizată, se bucura de câte un cântec și sunt sigur că toți elevii ei au fost acompaniați astfel. Universul ei s-a redus în ultimii ani de viață la apartamentul pe care l-a împărțit cu regizorul Valeriu Moisescu - și el victimă a condiției efemere a teatrului care își devorează autorii de parcă memoria lor i-ar afecta permanența - și cu un fiu bolnav care a devenit singura lor rațiune de a mai trăi. Universul ei interior, locul unde se nășteau zâmbetul și puterea de zi cu zi ale acestei femei pentru care respirația devenise o provocare, universul ei interior, deci, rămâne spectacolul sublim și inexplicabil al sufletului ei.

Mâine dimineață la ora 11, la cimitirul Bellu, trupul Mihaelei Juvara - actriță a Teatrului Bulandra, deținut politic, profesoară a zeci de copii deveniți actori, mamă disperată și întrupare a puterii salvatoare a spiritului uman, va coborî în groapă. Sufletul ei însă va zburda, în sfârșit, prin lume, părăsind apartamentul de care a fost legat o viață dureroasă în care a dat infinit mai mult decât a putut să primească. Celor cărora memoria doamnei Juvara le mai trezește vreo amintire li se adresează acest text și sunt invitați să-i aducă un ultim omagiu. Dumnezeu s-o odihnească...

vineri, 24 aprilie 2015

Ulei de mir

Privesc dreptunghiul verde. Este liniște și dimineața însorită e rece doar cât să te țină proaspăt. Soarele mi se lipește de spate în răstimpuri printre adierile reci. Lumina rece electrifică verdele gazonului. Aștept. Câțiva copii si vreo doi sportivi dau ture de stadion. Claxoanele din Ștefan cel Mare își fac loc destul de greu până la mine, ceea ce mă miră căci distanța dintre bulevard și treptele stadionului e mică. Mi-am pus sub fund o copertă de dosar și stau pe prima treaptă a scării de la peluza stadionului. E liniște și bine. Respir cu poftă aerul rece. Întâi toracele, apoi diafragma. Gândurile se înfig în creier ca țânțarii în grilajele electrice. 

Apar măturătorii și supraveghetorul. Era bine doar cu alergătorii răzleți, liniștea dimineții, verdele electric. Supraveghetorul atinge cu piciorul paharul meu de cafea și constată că e gol. E îmbrăcat de stradă, tricou alb, pantaloni maro. Se apleacă, îl ridică și-l strivește cu satisfacție. - Aveam de gând să-l iau eu, zic. - Nu-i nimic, Chirilă.  Bag de seamă că suntem familiari, dar cu distanța numelui. Dacă zicea "nu-i nimic Tudore" era altceva. Zâmbesc. Vă deranjează dacă stau aici? - Nicio problemă, zice. Apoi brusc către unul din cei trei măturători, un soi de candidat veridic la Nilă din Moromeții: - Bă, mă doare genunchiul de mor. - Ai încercat cu mir? Devin atent. - Ce mă? - Cu mir, bre, ulei de mir. Aseară mă durea și pă mine genunchiu', am luat ulei de mir, m-am frecat bine, am spus o rugăciune și azi gata, nu mă mai doare. Toată replica s-a rostogolit ca un pian pe scări, după care s-a lăsat liniștea în care se pierde zumzăitul corzilor din cutie. Nilă privește încrezător. - Auzi, ia și iarba aia de pe margini, zice supraveghetorul către o pișpirică negricioasă. Apoi, reflexiv: - Cică de săptămâna viitoare nu mai măturăm noi scările, vine o altă firmă. - Cine bre?zice Nilă - Eh... e treabă de contract. Pauză. Verdele electric. Alergătorii. Respirațiile. Toracele. Diafragma. Răcoarea dimineții. Adierile. Liniștea. Supraveghetorul: - Mi-am bulit ieri genunchiu' la fotbal, aia e. 

Mă ridic și plec către oraș.



marți, 7 aprilie 2015

Noi cei singuri

Era o zi de vară sau primăvară anul trecut. Iubita mea era însărcinată cu fiul nostru și burta nu i se vedea. Ne țineam de mână și colindam centrul istoric bucuroși să ascundem taina și să ne înfruptăm din statutul incert al părinților aflați  în no man's land unde copilul este, dar nu se vede încă. Așadar ne plimbam cu un zămbet șugubăț pe buze. Poate că era o duminică spre prânz, nu-mi mai aduc aminte. Mi-aduc aminte că Iulia purta blugi. Și poate o geacă de piele deși nici asta nu-mi mai aduc aminte precis. Ar fi putut să poarte doar un tricou peste burta care nu i se vedea. Mergeam pe Smârdan către Doamnei. Și ne țineam de mână, asta îmi aduc bine aminte.
Am trecut prin dreptul terasei unde într-o adunare mai mare cu mulți copii am recunoscut niște amici. M-am bucurat să-i văd și ne-am oprit puțin: - Hei, ce faceți? am exclamat sincer și entuziast pentru că nu-i văzusem de mult. - Eh, ce să facem, pe aicea cu copiii, nu ca voi! Uite la un botez!
Toată replica avea ceva agresiv ironic. Fusese rostită pe niște frecvențe medii spre înalte, o curbă ascendentă a sunetului, cuvintele urcă atât ca tonalitate cât și ca frecvență astfel încât finalul - nu ca voi - are valoarea unei concluzii grele marcată de frecvențe joase și o tonalitate gravă. Am zâmbit, cred că am îngăimat un "eh, asta e" sau "eh, ce să facem și noi" apoi ne-am văzut de drum. M-am consultat cu Iulia. Era de acord că replica fusese malițioasă.

Cine eram noi? Eram cealaltă categorie umană, cei singuri, care pierd timpul, care nu fac nimic respectabil cu viața lor, mai ales eu, individ ajuns la patruzeci de ani și iată, umblu brambura duminica dimineața prin centrul istoric înlănțuit cu o puștoaică. Nu știu dacă acel nu ca voi ascundea regretul pentru un statut pierdut, dar sigur era o mustrare pentru noi cei care nu ne băgăm mințile în cap să trecem odată granița în lumea celor serioși, respectabili, familiști și mai ales responsabili. Eram revoltat. Sunt revoltat și acum la gândul că suntem gata să clasificăm cu atâta ușurință, să ne împărțim social în singuri și cu copii. De unde și până unde singurătatea este un viciu? De ce o situație socială descalifică alta? Sunt atâtea motive pentru care merită să fii singur, egal de multe cu cele care reclamă o familie. Doar că nu ne alegem aceste lucruri, viața nu e atât de simplă și de alunecoasă ca un bestseller de dezvoltare personală în care citești platitudini care ar trebui să te facă fericit după ce ai terminat ultima pagină.  Singurătatea nu este o opțiune la fel cum familia sau copiii nu sunt o opțiune ci mai degrabă o binecuvântare. Și binecuvântarea se trasnformă adesea în coșmar pentru că viața nu e numai simplă și alunecoasă ci și contondentă, complicată, frumoasă, hidoasă, vie sau moartă, umilitoare și izbăvitoare, înșelătoare, brutal de sinceră, jegoasă, măreață, divină e în foarte multe feluri care nu ne permit să ne adresăm celorlați de la înălțimea avantajoasă a categoriei în care provizoriu ne aflăm.

În ce mă privește am fost singur de prea multe ori și de fiecare dată când încercam să privesc mai adânc resorturile singurătății mele eram tentat să mă învinovățesc. Am fost singur din orgoliu, am fost singur din timiditate sau ca un mizantrop, am fost singur din superiorități nesăbuite, am fost singur de frică, singur în doi sau în mijocul mulțimii, am tot fost singur și probabil voi mai fi chiar dacă acum am o familie la care mă voi putea mereu întoarce ca într-un port apărut nesperat pe hartă în mijlocul furtunii.

După ce ne-am îndepărtat de terasa cu pricina, în ziua aceea de duminică în care Iulia purta sau nu o geacă de piele, în ziua aia în care nu-mi aduc aminte de unde veneam și în care zâmbetele noastre ascundeau o taină, nu un statut, după ce ne-am îndepărtat de terasă și am revenit la ritmul plăcut al pașilor noștri sincronizați, ne-am uitat unul la altul și ne-am promis că nu vom rosti niciodată o asemenea replică.

Și textul ăsta e cumva o asigurare pentru prietenii mei( sau pentru mine) care sunt sau aleg să fie singuri, nu neapărat în vreun sens ascetic ci așa pur și simplu singuri, că așa vor ei sau că nu li se întâmplă altfel, este o asigurare că la noi acasă e deschisă o ușă către un spațiu unde ne bucurăm să avem de-a face cu oameni. Nu cu categorii.
......

Apoi am coborât în parcarea subterană de la Universitate unde vara e mereu mai răcoare și am plătit parcarea mai mult decât face și ne-am urcat în mașină și probabil ne-am petrecut tot restul zilei nefăcând nimic memorabil. Poate am pus un film seara, dar nu-mi mai aduc aminte. 

vineri, 27 martie 2015

Tribul

Orice cuvinte scrise sau spuse despre Tribul un film într-o lume de surdo-muți în care nu se rostește niciun cuvânt dar se spune aproape totul despre natura umană n-ar face decât să mă împingă în derizoriu așa că în ciuda pornirii de a urla în gura mare despre forța și profunzimea acestui film mă rezum să tac și să vă să pun atât: nu ratați o peliculă care revoluționează - dacă se mai putea - tot ce știam despre cum se spun poveștile pe ecran.

Un ultim amănunt. Ce ironie că un film care vorbește despre micro-oligarhie este finanțat de unul dintre cei mai mari oligahi ai Ucrainei prin Fundația Rinat Ahmetov. 





luni, 16 martie 2015

Aferim!

Aseară am fost la Aferim!. De obicei scriu doar despre filmele care-mi plac. Nefiind critic ci actor știu câtă muncă se investește în fiecare proiect și câtă suferință urmează unei nereușite. Așa că aleg să mă bucur de reușite și să păstrez o tăcere decentă la eșecuri, încercând să-mi însușesc totuși o lecție.

Pentru mine Aferim! despre care multă lume a scris deja entuziast e un film al câtorva puncte forte.

În primul rând este un film pictural, plăcut ochiului. Dacă am viziona pe un dvd player și ne-am juca de-a pauza cu telecomanda orice stop cadru ar fi o fotografie frumoasă. Marius Panduru a făcut ceva poezie cu imaginea și felul în care s-a jucat cu reflexiile mai ales în scenele din pădure m-a cucerit definitiv. Mi-aduc aminte că acum câțiva ani un selecționer de la Berlin spunea că s-a săturat de bucătăriile din filmele românești și că a auzit că România  e o țară cu peisaje frumoase pe care și-ar dori să le vadă în filme. Na că s-a întâmplat și recordul de spectatori care cred că se datorează și acestui context scenogafic în care Radu și-a plasat acțiunea. Frumos contrastul dintre viciile si micimile umane tratate în chip vesel și peisajele care parcă arbitrează imparțial toată povestea.

După părerea mea un plus extraordinar al scenariului e fără îndoială dialogul. Admirabil documentat și reinventat în cheia timpului. A fost și o sursă de complex pentru mine să văd un film în limba mea maternă fără să-i înțeleg în totalitate dialogurile. Dar în același timp am trăit un sentiment de mândrie că într-un fel sunt conectat la o epocă extrasă dintr-un trecut îndepărtat și reprezentată acum și aici. Filmul lui Radu Jude încearcă să repare o rană deschisă a comunismului: amputarea legăturii noastre ca nație cu trecutul istoric. Și aici, chiar dacă e ficțiune, filmul punctează excelent pentru că e o ficțiune documentată. Mai ales în dialog.
O singură remarcă dacă mi-e permisă: cred că în cazul zapciului excelent interpretat de Teodor Corban s-a abuzat de folosirea proverbelor și "zicerilor" care au definit bine personajul și felul lui de a privi viața în schimb l-au privat pe actor de bogăția interioară pe care ar fi putut s-o exprime mai mult printr-un verbiaj cotidian.
Dialogurile sunt spumoase. Am râs sănătos și cred că e unul din puținele filme românești în care pizda și pula abundent folosite nu mă agresează în niciun fel, folosirea lor fiind perfect justificată și acoperită.

Filmul are un ritm foarte bun și aici meritul lui Radu Jude e evident. Nu m-am plictisit, n-am simțit nevoia de schimbare a vitezelor într-un sens sau altul.

Pentru mine problematica rasială nu se află în prim planul acestui film. E mai degrabă un pretext pentru ceva mai mult. Dacă o parte din românii de azi sunt dispuși la discriminare ea își are sorgintea în perioada comunistă și postcomunistă astfel că robii țigani nu sunt vizați. Aferim! e mai degrabă o radiografie socială a unei epoci, un rezonator care ne ajută să înțelegem că suntem așa acum pentru că așa eram atunci. Un film despre români coruptibili, misogini, ignoranți, fataliști, veseli, bețivi, petrecăreți, isteți, ipocriți, superstițioși, melancolici și nu în ultimul rând toleranți. La noi sclavia alunecă într-un fel de derizoriu, e mai degrabă o modă decât un vehicul pervers de exploatare în vederea unui profit. La fel cum de partea sclavilor dorința de libertate pare inexistentă. Așa cum mai spunea cineva, filmul nu e despre țigani ci despre români.

Actorii sunt foarte buni. Teodor Corban, Mihai Comănoiu, Toma Cuzin și tot restul ditribuției pe care o găsiți aici. Două mențiuni speciale pentru Alexandru Dabija cu a lui moliciune perversă care maschează perfect o cruzime neașteptată și Alexandru Bindea savuros într-un preot aflat în conflict cu sine și cu lumea, mostră ambulantă de paradoxuri și ipocrizii vesele. Arc peste timp monologul lui Bindea e un "statement" de luat în seamă în chestiunea religiei în școli, atât de prezentă în dezbateri, zilele astea.

Mă opresc aici deși ar mai fi câte ceva de spus. Prefer să vă îndemn să mergeți la film și vă asigur că va fi un timp câștigat din mai multe perspective.

Un sincer bravo lui Radu Jude și întregii echipe a filmului. Thumbs up pentru Ada Solomon care a mai plesnit-o o dată:)

PS. De fiecare dată când văd un film am un instrument de analiză destul de simplu. Mă întreb dacă regret că nu am făcut parte din ditribuția lui. În cazul de față nu regret pentru că nu aș fi avut ce să joc (deși m-am visat puțin boierul Iordache Cândescu) dar mi-ar fi plăcut să fac parte dintr-un astfel de film.

PS2. Cineva să corecteze descrierea profesională a lui Alexandru Dabija de pe IMDB. 




marți, 24 februarie 2015

Seara în care m-am spălat pe mâini

Mă privea cu ochi ficși. Un amestec de vânător și vânat. Încerca să ofere demnitate privirii lui, date fiind circumstanțele. Era și spaimă și aroganță în căutătura aia. Oricum nu părea să cerșească milă.  Fuma. Eu eram încărcat cu două plase. Purta niște pantaloni de trening bleu-marin strânși într-o bucată de sfoară. Vreo două trei pulovere se înfundau în pantaloni. Părul scurt, fața ovală, ochii, așa cum am spus, când agresivi când temători, alternând stările astea ca norii pe cer într-o zi bătută de vânt. Ne lumina doar strada cu stâlpii ei și reflexiile mașinilor. Ne-am privit cât mi-am căutat cheile  ca să intru în bloc. Și-a făcut curaj, abrupt: - Lasă-mă să intru. Nu fac mizerie. - Nu mă lasă ăștia, i-am zis, spălându-mă pe mâini. A tăcut, căutând o soluție, timp în care eu am deschis ușa blocului. Am trecut pe partea ailaltă. M-am asigurat că ușa se închide și aud clic-ul care desparte lumea noastră de lumea lor. Mă uit către el. Fumează în continuare privind strada.

Mă îndrept către lift. Apăs. Aștept. Știu că e tot acolo și fumează plin de speranța că va fi unul mai slab ca mine. Sau poate mai bun. Sau mai prost. Știu eu ce-o fi în capul lui? Mă uit la anunțul de pe lift. Suntem invitați să nu fim "miloși" pentru că ei sunt periculoși și murdari. N-ar trebui să le deschidem ușa și nici să le dăm de mâncare. Mai sunt și informații despre fondul de rulment, cheile de rezervă de la interfon. Liftul lovește parterul cu zgomot. Poate că dacă aș fi atent aș auzi zgomotul cablurilor bălăbănindu-se până sus la zece. Nu sunt atent, mă gândesc la vinovății. Găsesc o soluție și mă întorc la el. - Uite 50 de lei să mergi în altă parte. Dă o șpagă undeva să te lase să dormi. Să nu-i bei. Omul începe să bâiguie mulțumiri și rugăciuni pe care nu le mai aud în timp ce mă îndrept mai puțin vinovat spre lift cu sentimentul iluzoriu că pentru moment am împăcat lumile. Familia mea mă așteaptă sus și vreau să intru în casă mai puțin vinovat.

Sunt eu oare milos? Sunt eu oare un bun creștin? Sau sunt mai degrabă un egoist orgolios care și-a cumpărat liniștea de-o seară cu cincizeci de lei? Oare dacă nu m-aș fi întors la el, cât m-aș mai fi gândit? M-aș fi frământat noaptea cu gândul că stă în frig și fumează? Adevărul că n-ar fi trecut mai mult de douăzeci de minute și ai mei m-ar fi făcut să uit. E oribil de mare granița asta nevăzută între lumi. În cartea lui Eric Emmanuel Schmitt -Evanghelia după Pilat e un moment în care Iisus și iubita cu care urma să se însoare iau o cină drăgăstoasă într-un han și sunt perturbați de un cerșetor pe care îl alungă. Prea intervenea în seara lor minunată. Și atunci Iisus realizează că fericirea este de un egoism feroce și că opera altruistă, dedicarea totală întru semeni nu se pot naște din fericire. Fericirea orbește.
....

Am urcat. Apoi peste vreo douăzeci de minute am coborât. La ieșirea din bloc nu mai era nimeni. Instinctiv am ridicat capul și am privit în spate prin golul casei scărilor. La etajul doi lângă balustradă o siluetă neagră mă fixa, la rândul ei. Ne-am privit câteva zeci de secunde în tăcere. Am ieșit fără să zâmbesc. 

luni, 13 octombrie 2014

Coada de la Bulandra


Luni, 13 octombrie, ora 20.00, la Teatrul Bulandra - Sala Studio Space, va avea loc premiera naţională a comediei absurde “Coada”, un spectacol de Iarina Demian. Scrisă de Israel Horovitz, unul dintre dramaturgii-cult ai teatrului american contemporan, piesa (tradusă până acum în peste 30 de limbi) propune o dezbatere dramatică despre o lume în derivă, lipsită de repere, care caută să se agaţe de o himeră – locul întâi. Cinci oameni, cinci poveşti de viaţă, ratări individuale, vulnerabilităţi şi o coadă la care se aşază învinşii vieţii, unde nu se întâmplă nimic, deşi se întâmplă TOTUL.

„Israel Horovitz e un tânăr foarte drăgut, absolut fermecător – un golănaş american tandru. De cum îl vezi, nu poţi să nu-l îndrăgeşti. La fel ca toţi oamenii blânzi, la fel ca toţi cei delicaţi, scrie despre cele mai crude lucruri pe care ni le putem imagina. Iar acestea sunt operele care sună a adevăr.” (Eugen Ionescu)
Alături de Tudor Chirilă şi Radu Gheorghe, spectacolul-concept regizat de Iarina Demian îi reuneşte pe scenă, în partituri de excepţie, glisând între comedie şi dramă, pe actorii Nicodim Ungureanu/Cristi Creţu, Ion Grosu şi Irina Ungureanu/Mariana Dănescu

“Pentru mine, „Coada” a însemnat o sumă de lecții. Într-o eră și o meserie în care orgoliul este -din păcate- suveran, textul lui Horovitz are rol terapeutic. Personajul meu (Stephen) este poate singurul care se trezește din hipnoza “podiumului”. Stephen este la fel de pierdut pentru că, deși învinge printre muritori, alege cu inepuizabilă vanitate lupta pierzătoare cu Mozart. Pentru mine, „Coada” reprezintă o oglindă care, mărturisesc, nu reflectă imaginea cea mai fericită. Speranța rămâne însă în lupta pe care o putem duce cu pornirile noastre absurde.” (Tudor Chirilă)
După ce, vreme de peste 30 de ani, spectacolul „Coada” s-a jucat neîntrerupt pe marile scene ale Franţei, de aproape patru decenii este reprezentat, în fiecare stagiune, pe off-Broadway, regizorul Iarina Demian oferă publicului bucureştean şansa întâlnirii, pentru prima oară în România, cu un text plin de semne şi sensuri despre moralitate, succes şi iluzia locului întâi.

„Când am citit piesa lui Horovitz, am avut o revelaţie: aceea a faptului că nicio linie nu are capăt și că, la nivel uman, este imposibil să atingi vârful absolut. Ştiam acest lucru, dar nu l-am conştientizat niciodată cu adevărat… poate că atitudinea mea faţă de viață şi față de profesie ar fi fost alta. Pentru mine, „Coada“ este un reper, care împlineşte toate aşteptările. (Iarina Demian)

„Coada”, de Israel Horovitz
Teatrul Bulandra – Sala Studio Space
Un spectacol de Iarina Demian

Distribuţia: 
Stephen: Tudor Chirilă, 
Arnall: Radu Gheorghe, 
Dolan: Ion Grosu, 
Molly: Mariana Dănescu/Irina Ungureanu 
Fleming: Nicodim Ungureanu/Cristi Creţu
Scenografia: Dana Istrate
Coregrafia: Andreea Novac

Durata: 1 h 20’ (fără pauză)
Credite foto: Adi Bulboacă

Premiera naţională: 13 octombrie 2014

Producători: Teatrul Bulandra şi Fundaţia artEST
Partener oficial: SEAT
Partener media: Europa FM