Slalom prin Atena

Avionul a aterizat ușor deși la Atena de obicei sunt curenți. Iată-mă sosit pentru prima zi de filmare. Teta e o grecoaică fâșneață care mă ridică de la aeroport. Întotdeauna mi-a plăcut să filmez în afara țării. E, așa, un soi de a îmbina utilul cu plăcutul și mă face să mă simt un soi de cetățean universal. Teta nu e așa de vorbăreață ca în august când ne-am văzut pentru prima dată. O doare spatele. Mă dau specialist și o întreb dacă e hernie. Nu, nu e hernie. Atena se desfășoară însorită în fața noastră. Drumul până la hotel nu prevestește nimic din orașul care împreună cu insulele continuă să-i salveze pe greci de la faliment. Nu se simte parfumul vestigiilor, nu văd nici furnicarul din piețele aglomerate ale orașului.

Pe drumul nostru îmi atrag atenția două motive repetate obsesiv: parasolarele balcoanelor din mai toate clădirile și grafitti-ul omniprezent care dă privitorului un triplu sentiment - tinerețe, revoltă și stare de suburbie. Da, Atena este plină de graffiti, cel puțin pe unde m-am plimbat eu. Ajungem la hotel. Sunt obosit. Vecinii mei de cameră nu par să țina cont de asta și se ceartă de mama focului. Aș vrea să închid ochii. Am sentimentul că mă aflu într-un film american despre o dramă în cuplu. Pereții hotelului sunt atât de subțiri încât aproape că intuiesc fiecare cuvânt. Par să se certe de la orice, ăștia doi. Îmi dau o stare proastă. De ce să-ti scoți ochii în camera de hotel la 4 după-amiaza? Hm, poate e o intrebare pe care ar fi trebuit să mi-o pun eu, cu mult timp în urmă. Am stricat niște zile așa.  Somnul începe să câștige teren în toată această confruntare. Cuplul nebun pleacă. Adorm o oră.

La 18:30 cobor in lobby. Apă plată. Indispensabilă. Își face apariția Dimitri, care mă va duce la locul de filmare. E mic de statură, are ochi pătrunzători, veseli și buni, mă anunță că vom merge cu motorul.
Ține să menționeze că atunci când conduce singur o arde tare de tot, dar dacă e însoțit se conformează și merge încet. Mă liniștesc, însă în câteva minute prin trafic realizez că nu aveam de ce să-mi fac probleme. Dimitri slalomeaza incredibil printre masini, printre mașini și borduri, printre borduri și borduri. Ferește oglinzi retrovizoare sau, mai degrabă, oglinzile îl feresc pe el pentru că, trebuie spus, Dimitri mi-a confirmat că în Atena există un respect deosebit pentru motociclete. Mă gândesc la asta în timp ce grecul meu forțează un spațiu prin care sunt sigur că nu ne vom putea strecura. Dimitri nu pare decis să frâneze. Aproape că-mi vine să-i strig că nu este loc când una dintre mașini trage puțin dreapta exact în momentul în care estimam ciocnirea. Dimitri trece fără să frâneze demonstrându-și fără efort afirmațiile. Zece kilometri prin traficul Atenei mi-a fost îndeajuns ca să mă conving că există o cultură și o tradiție a coabitării între motocicliști și mașini. Mă gândesc cu tristețe că eu mi-am vîndut motorul vara asta pentru că în București nu mai există noțiunea de participant la trafic, ci doar aceea de concurent. Mă rog. Avem Centrul Vechi, nu ne mai trebuie nimic. Dacă s-ar construi motociclete mai lungi și mai inalte și, dacă s-ar putea, mai albe decît Q7, probabil că am fi un oraș plin de motocicliști. Mai greu cu scobitul în nas și vorbitul la telefon, dar găsesc baieții o soluție.

Cu fiecare grec pe care-l întâlnesc abordez discuția despre Grecia momentului. Teta mi-a spus că grecii nu prea plătesc taxe. Mai exact, mi-a confirmat. Dimitri nuanțează. Grecii de rând plătesc taxe, cei bogați nu plătesc mai deloc. Nivelul de taxare al marilor averi e aproape inexistent. De aia ieșiți în stradă? Da, și de aia. You, greek people, have the street fighting in your blood. We used to be better, îmi răspunde Dimitri foarte serios, ca și când mânuirea cu dexteritate a cocktailului Molotov și ochitul cu pietre în scutieri e o indeletnicire moștenită din generație în generație și ar fi păcat să se piardă chiar acum când este mai mare nevoie de ea. E inutil să încerc să-mi fac o părere despre Grecia zilelor noastre. Am prea puține informații și cum credința mea sinceră incepe să fie aceea că media zilelor noastre informează prin omisiune, mai am de așteptat. Ajungem la echipa de filmare. Vom filma într-o vilă. O bandă de spărgători care intră într-o vilă cu proprietarii acasă. Muncă de coordonare a șase actori. Am sentimentul că Yorgos va ține bine în mână filmarea asta. Despre Yorgos, Janis și restul echipei, mai târziu.

Hotelul ăsta mi-a provocat o imagine dureroasă. Când am ajuns acasă, seara, am observat că blocul de vis-a-vis care se vede pe geamul ce dă într-o curte interioară foarte ingustă, este de fapt un spital. Am privit ferestrele bolnavilor luminate de lumina rece a becurilor de neon, o lumină ironică, ce nu pare să vrea să acorde șanse. Am privit bolnavii fără nume și chip și m-am gândit că și eu sunt pentru ei turistul fără nume și chip, invidiat probabil pentru că e atat de bogat, sănătos fiind.

Două clădiri, față în față, adăpostind oameni atât de diferiți, dar care au in comun un lucru: speranța. Însă până și speranța asta e o sabie cu mărimi diferite. Una e să agiți în aer sabia speranței că fanteziile și iluziile tale vor prinde viață și alta e să speri că vei fi din nou sănătos. Gândindu-mă la bolnavii din clădirea de vis-a-vis îmi pare că încerc să vânez umbre chinezești. Mă ridic de pe pat și mă îndrept către fereastră să trag perdeaua. În blocul de vis-a-vis, într-una din rezerve, un bărbat stă aplecat pe-o parte, în semiîntuneric, cu fața îndreptată în direcția mea. Am senzația că ma privește fix. Mă surprind uitându-mă lung. Apoi, cu o mișcare scurtă, trag perdeaua între speranța lui și a mea.