[ascunde postari]
arhiva

rss | facebook | twitter | vama | contact

miercuri, 27 iulie 2022

Doamna Duțescu

 Este 8 30. A murit doamna Duțescu, sună anunțul sec, oricine ți l-ar comunica. Mă uit buimac la telefon și încep conversația. Ar trebui să curgă amintirile sau să se rostogolească o lacrimă. Nimic. Doar o imensă dorință de a dormi din nou. Da' asta nu iese. Când oamenii mor, nu funcționează somnul. Poți să vrei să uiți cât vrei tu. Doamna Duțescu a murit. Propoziția e acolo ca un ad pe internet care are X-ul pre mic ca să-l poți bifa. Anunțul nu se închide. Doamna Duțescu a murit. - Prima dată când ai venit la mine eram în concediu, n-aveam niciun chef să te primesc. Ai sunat la ușă și când ai văzut că nu-ți răspund, te-ai urcat pe gard. Și m-ai văzut în curte. Nu mai aveam ce să fac.


Eram mic, au fost primii mei noduli pe corzi. Mereu am avut probleme cu vocea. Și ea a fost acolo cu puterea ei fantastică de a-mi da încredere. La început o enervam. - Ce tot întrebi de ce?, zicea. Că așa vreau eu, de aia. Apoi a început să-mi explice. Eram prea mic ca să înțeleg câtă nevoie am să înțeleg. 

Aveam 22 de ani când am început totul: muzica și teatru. Au fost timpi morți, am dispărut din viața ei, însoțit, aproape marcat om la om de aroganța tinereții, de siguranța că nimic nu ți se poate întâmpla dacă ai succes. Dar ajungeam, mereu, invariabil, în fața pianului negru, cu jumătate de coadă, pe care probabil că tronează și acum, pentru mulți ani de acum înainte, clopoțeii de sticlă, suveniruri de prin lume pe care iubea să le adune peste capacul negru al pianului. - Hai, ușor, mim-mam-oa-oa-oa. Pune sunetul sus, lasă laringele jos, limba jos. - Pune suntetul sus! În mască. Zece ani mi-a luat să înțeleg ce înseamnă asta. Se plimba fetița pe acolo. Fetița era maidaneză, era mică și neagră cu pete albe și devotată. A fost apoi Linda, care mă iubea mult, deși nu mă vedea des. Și eu o iubeam pe Linda și o iubeam și pe doamna Duțescu care devenise o parte prea prezentă în viața mea. 

Privești dealurile cum se mișcă odată cu mașina. Transilvania sau Dobrogea. Galați, Iași, Cluj, Constanța, drumuri interminabile către "cântările" noastre. - Sărumâna, facem? - Unde ești, mă? - Sunt pe drum spre Alba Iulia, doamnă. - La cât cânți, mă? - La opt, doamnă! - Și dormi acolo? - Nu, mă întorc după cântare! - Aoleo, vai de capul tău! Hai să facem! Poate că acest "hai să facem" era mai important decât orice am fi făcut după aia. Acel "hai să facem" care conținea toatea atributele siguranței, perfecțiunii. O să facem vocea ta să sune bine și în seara asta, iar mâine dimineață o să fii perfect, gata de cântat. Plasa de siguranță era acolo. Visul oricărui cântăreț. Să fie bine după concert. Puterea ei de a da încredere, era aproape enervantă. 

Am petrecut sute de ore în fața pianului. Eu și o mare parte din soliștii din România. Avea metodă doamna Duțescu. Moare o parte din viața ta. E idioată formularea pentru că e prea folosită. Dar găsește alta mai bună acum. Moare o parte din viața ta. E idioată formularea, că tu suferi și vrei să împarți cu cineva asta, iar când scrii "moare o parte din viața ta", lumea fuge ca de o telenovelă, dar pe bune că nu am timp să caut ceva mai plastic, mai bine scris: înțelege naibii că a murit o parte din viața mea, că deocamdată nu e nicio șmecherie să am amintiri cu doamna Duțescu și să zâmbesc senin când știu că e mult mai confortabil ca amintirile tale să fie în viață. Deocamdată e de căcat, da, chiar de căcat, că a murit și nimic nu prevestea asta, într-o țară în care nimeni nu poate anticipa nimic. 

A trebuit să cresc ca să înțeleg imnportanța ei în viața mea. Viața mea era în muzică și în teatru și aveam  mereu nevoie de voce. Am început s-o frecventez mai des pe doamna Duțescu. Am devenit de-al casei, iar ea parte din familia mea. Și, cu toate astea, când vocea mergea bine-bine, uitam de doamna Duțescu. Așa cum uităm de oricine. Că uităm, când noi suntem bine. Când vrem un prezent egoist. Doar că acolo, în fața pianului, eram în siguranță, printre sudalmele ei simpatice și îmbrățișările Lindei care se urca peste mine pe canapea sub privirile aprobatoare ale doamnei Duțescu care păreau să rostogolească convingerea că oamenii sunt mai buni decât animalele. Habar n-am dacă e adevărat, ideea e că n-am să mai stau niciodată în fața pianului, copil la patruzeci ca la optsprezece, "mim-mam-oa-oa-oa", ce faci, lasă limba jos și nu mai comenta, păi cum să nu comentez că vreu să înțeleg, bine mă, prăpăditule, ce vrei să înțelegi, păi de ce tre' să las limba jos, păi ca să se formeze sunetul corect mă, că gura funcționează ca o cutie de rezonanță și sunetu' se lovește de cerul gurii, apoi de dinți și dacă ai dinții în exterior, ai un ambitus mai mare că nu închizi sunetul. 

Poarta de tablă se închide în spatele meu. Niciodată nu știam când am să mă întorc și cred că asta o enerva tare pe Gabi. Gabi. Așa îi ziceau ăia de la Hociotă, spitalul de foniatrie unde am cunoscut-o, severă rău, în fața unei clape din anii șaptezeci, dar în anii nouăzeci. Am cunoscut-o în prag de pensionare, lucra cu profesorul Bogdan pe atunci. Când am ajuns la Vocea României am invitat-o să facem echipă. După primul an de Voce am făcut un polip pe coarda vocală și m-am operat. Eram din nou în fața pianului când am scos primul sunet după operație. Ca un pui de căprioară pe gheață. Doamda Duțescu, acolo, stâlp, sigură pe ea. Primele sunete: hai mă, nu-ți fie frică, împinge un pic acolo. Hai, gata, doar trei minute, azi, da? Mă, da taci, nu mi te apuci să vorbești ca moară stricată, cum faci tu, da? Nu vorbeam. Nu-i ieșeam din cuvânt. Asta îi plăcea. A fost crescută cazon. A fost disciplinată de mică. Și cumva, aștepta disciplină. La capitolul ăsta nu mă calificam. Eu doar întrebam de ce și asta o enerva și o amuza, în aceeași măsură. 

Toate camerele de hotel care au auzit vocalizele mele, toate sunetele care au sărit dintr-un perete în altul. - Gata, doamnă, trebuie să cobor mă așteaptă băieții la mașină. Bine mă, du-te, suuces, mamă și câștig. - Sărumâna, fug. - Pa, mamă. Apoi, repede și sever: da' mă suni, mă, după concert, da? Că până la unu nu mă culc. Și ea s-a îmbolnăvit acum șapte ani. Și-a dus boala cu demnitate. Demnitate și pozitivism. Nu știu pe cineva mai pozitiv, în situația dată. A avut mereu pentru mine speranță. Iar eu îi reproșam că speranța ei contrazice realitatea, rațiunea. Era genul de om care alegea să facă din speranță realitate. Sau să transmită asta. Pe sine n-a putut să se ajute. 

Deocamdată e înfricoșător. Și trist. Ce sens mai au vocalizele alea într-o cameră goală? Care mai e puterea lor șamanică? Cum o să mă mai însoțesască pe mine speranța din glasul ei sever? - Hai mai dă-te-n căcat că o să fii bine. Ce te tot gândești la ce nu merge? O să meargă. Sună-mă într-o oră, mă da' să nu uiți, ai înțeles? Mi-e greu să cred că mai pot stabili o asemenea conexiune cu cineva. Adevărul că am vrut ca textul ăsta să fie despre ea și, nu știu de ce, parcă e mai mult despre mine. Poate așa se întâmplă cu oamenii generoși, în generozitatea lor devin roluri secundare în poveștile egoiștilor, chiar și aunci când e evident că e exact invers. 

Îmi vin în minte drumurile. Șoselele noastre interminabile. - Sărumâna, facem? Se mai pierdea semnalul și reveneam. - Hai, din nou... A găsit mereu timp pentru mine. Am fost o echipă strașnică. Aș vrea să scriu mai mult. Așa ar fi normal, să scriu mai mult, că nu e nimic aici. Dar dacă scriu mai mult nu mai pun în seara asta. Și morții fug, se duc, și noi fugim de ei, că ne e frică de moarte. Și fugim și de amintiri că se duc greu în primă fază. Tre' să treacă timp ca să zâmbim. Gabi zâmbea, deși viața ei a fost grea. 

Peste douăzeci de ani de când mă cocoțam pe gardul ei. Te urci pe un gard și uite ce se întâmplă. Sărumâna, doamna Duțescu. Vă sun eu un pic mai târziu că tre să fug acum...

vineri, 10 iunie 2022

România îngropată sau legile supravegherii naționale

Capturarea statului român  se petrece de o bună bucată de timp sub ochii noștri indulgenți și neputincioși. Se petrece pas cu pas. Fără mișcări bruște care să atragă atenția noastră și așa anesteziată de asalturile si confuzia din social media. Și cu încercarea lentă și mai perfidă de a sufoca orice fel de formă de opoziție a societății civile. 

Să pornim prin a ne aduce aminte de ce s-a ieșit în stradă în 2017: că oamenii se săturaseră să fie furați, să asiste la nesfărșitele încercări ale politicienilor de a adopta măsuri care să-i protejeze de justiție (pe ei și eșaloanele secundare) și să le asigure o ciordeală liniștită din banul public.  Oamenii au ieșit în stradă pentru că se vedea cu ochiul liber legătura între corupție și incompetență pe de-o parte, și tot ce ne lipsește de partea ailaltă: spitale, autostrăzi, administrație publică onestă, justiție independentă, poliție cu adevărat în slujba și în folosul cetățeanului, reforma sistemului de învățământ, reforma din sănătate, absorbția fondurilor europene în beneficiul proiectelor mari pentru Romania și lista o puteți continua încă mult și bine.


Liviu Dragnea a reușit să devină personificarea destul de reușită a aparatului corupt peste care domnea atunci demonstrând importante calități autocratice. Părea că nimeni  nu mișcă în front în fața lui. A reușit performanța ca oamenii din stradă să-l deteste chiar mai mult decât pe PSD. Și asta pentru că până atunci nimeni nu prea îndrăznise și nici nu reușise să-și însușească un partid cu totul. Într-un final, nici Liviu Dragnea nu a reușit. Pentru că nu a înțeles că ceea ce încercase el să facă limita accesul facțiunilor rivale la resursele de furat. Or, în momentul în care te ridici deasupra intereselor partidului (a se citi desupra intereselor grupărilor din partid) ești eliminat, chiar dacă există loialitate din partea unui cerc mai mic de susținători. Liviu Dragnea a căzut pentru că a fost prea lacom. Lucrarea lui, de fapt lucrarea oligarhiei de partid și de stat, continuă. Și se realizează cu succes. Pentru toate părțile implicate. Perdanții? Cetățenii României, cine altcineva?

La cinci ani de la protestele din Piața Victoriei și la patru ani de la protestele din 10 august suntem într-o situație mai nasoală decât atunci. Măcelărirea legilor justiției, trâmbițată de toate partidele din opoziție (care s-au folosit de protestele din 2017), nu s-a reparat. Desființarea secției speciale s-a făcut de mântuială fără respectarea recomandărilor Comisiei de la Veneția. Pensiile speciale au crescut în unele cazuri, nici gând să se procedeze la eradicarea acestei anomalii discriminatorii, iar președintele în exercițiu al României care a fost votat de un număr mare de români ca alternativă la PSD și pentru că și-a construit discusul electoral pe critica constantă a PSD, s-a dovedit un ticălos fără scrupule care nu a avut niciun fel de problemă să gireze refacerea USL și să instaleze din partea PNL premieri marionete, cozi de topor, dispensabili când și-au îndeplinit misiunea. Asta într-un moment istoric când România primește prin PNRR cel mai mare ajutor finanaciar din ultimii treizeci de ani, destinat refacerii structurale a țării. Păi cum se poate rata o asemenea oportunitate care poate hrăni pe toată lumea? Adică lumea lor.  Doar că, pentru a putea să-i cuplezi în liniște - pe toți - la mufele banilor publici, e nevoie ca instituțiile statului să nu mai fie independente, ci să se concentreze în mâna celor care au nevoie de ele în subordinea lor.  Șleahta, gașca, junta. Asta trăim acum. Asta trăim de treizeci de ani. 

După o pandemie care prin efectele ei a devenit sursa tuturor relelelor și a împărțit societatea în două tabere  în care statul român s-a dovedit din nou neputincios, incapabil să medieze între polii scoiali, incompetent, incapabil să reacționeze în folosul cetățenilor (mă refer mai ales la gestionarea măsurilor din învățământ cu impact dezastruos asupra sănătății psihice a copiilor), incapabil să comunice coerent și să gestioneze o asemenea calamitate (avem un  număr uriaș de vieți care ar fi putut fi poate salvate) s-a trecut la asaltul de care vorbeam mai sus. De fapt, asaltul a început în timpul pandemiei. De data asta se merge mai departe. Pas cu pas, fără gălăgie, sinuos.

Avem, de exemplu, un judecător suspendat din magistratură (Cristi Danileț) pe motiv de filmulețe afișate pe tiktok (karate) sau mai nou pe motiv că "face politică" în ong-ul de educație juridică din care face parte. Mai mult, deși suspendat de cinci luni nu are încă motivarea deciziei de suspendare, deci nu are ce ataca. 

Avem o jurnalistă curajoasă care a dezvăluit plagiatul prim ministrului Ciucă (Emilia Șercan) și care a fost victima unei încercări de compromitere și defăimare cu acordul tacit al instituțiilor statului, în cazul de față Ministerul de Interne care în repetate rânduri în ultimii doi ani ne-a demonstrat că e mai prieten cu interlopii decât cu cetățenii.

De dată recentă avem o decizie  CCR care spune că titlul de doctor poate fi retras "doar dacă nu a intrat în circuitul civil și nu a produs efecte juridice”. Bine ați venit în Absurdistan locul unde se amnistiază plagiatorii și unde dai titlul fals de doctor înapoi doar dacă nu te-ai folosit de el. Apropo de CCR avem acolo o numire nouă în persoana unui incompetent de serviciu, dar loial puterii care îl hrănește. Un individ cu diplomă de doctor de la Academia SRI sub îndrumarea altei figuri academice cunoscute, Gabriel Oprea.
Dar CCR a devenit demult brațul lung al mafiei politice. Când s-au prins că nu mai merge cu ordonanțe de urgență strecurate noaptea în ședințe de guvern au transformat CCR în instrumentul care să legalizeze furtul și conservarea intereselor transpartinice. CCR și-a făcut bine treaba în toți anii ăștia, slujește cauza. Iar de dată avem o decizie CCR care riscă să facă scăpate sute de dosare penale printre care și multe ale marilor corupți. Nu știu cum se face că în ultimii ani deciziile importante ale CCR aveau lagătură cu diverse procese de corupție care beneficiau de pe urma pronunțărilor. Dar, desigur, deciziile CCR trebuie respectate. Chiar dacă vedem că incompetenția începe să populeze acest grup "elitist".

Avem și un jurnalist (CTP) concediat de la Digi 24 pentru că s-a pronunțat împotriva conținutului legilor securității naționale, scăpat pe surse în câteva redacții care au fost ulterior amenințate de chiar garantul statului de drept, președintele Klaus Johannis. Cam ce-și propuneau autorii draftului? 

Atenție!!!

Păi uite câteva puncte pe care le-am extras din motivarea petiției Declic care cere renunțarea imediată la măsurile de mai jos.
  • SRI și SIE vor noi puteri și super-imunitate în fața anchetatorilor că așa e în statul polițienesc: personalul SRI și SIE va putea fi anchetat doar de procurori desemnați special iar perchezițiile se vor face doar cu anunțul prealabil al șefului SRI și al Președintelui (în calitatea sa de șef CSAT)
  • doar șeful CSAT, adică Președintele, îl poate demite pe șeful SRI și pe șeful SIE. Asta înseamnă că Președintele va putea constrânge și folosi aceste instituții în interes propriu, fără grija răspunderii legale (în prezent, doar Parlamentul poate demite șefii SRI și SIE, la propunerea Președintelui).
  • cetățenii și firmele au obligația să colaboreze cu SRI la cerere și să păstreze secretul operațiunii - vă amintiți de securitatea lui Ceaușescu?
  • Banii cu care serviciile își finanțează operațiunile, verificați doar de Președinte: controlul Curții de Conturi și al comisiilor parlamentare dispare și lasă loc abuzului

România se îndreaptă în direcția greșită. Asta dacă mai credem un pic în democrație, în separarea puterilor în stat, în importanța jurnalismului independent și în general în valorile pe care vrem să le deprindă copiii noștri. Dictatura ceaușistă ne-a transformat în monștrii duplicitari care nu au reușit să facă altceva din țara asta. Pentru că în comunism am învățat să fentăm sistemul, să nu spunem exact ce gândim, să mințim ca să supraviețuim. Defecte intrate în reflex. Frica - instrument de navigare prin viață. Cu toții știm ce a însemnat capturarea României post revoluționare din momentul în care s-a respins punctul 8 de la Timișoara. Acea mișcare produce efecte și acum. Dar dacă nu ieșim în stradă ca să apărăm bruma de democrație care ne-a rămas înseamnă că suntem complici la toată această restaurație pusă la cale de două, trei partide politice și de niște structuri securiste care-și apără trecutul și "agoniseala". 

Înainte de pandemie, în toate momentele în care s-a protestat în Piața Victoriei oamenii aveau valori comune, că de aia se aflau în piață. Apoi, pandemia ne-a scindat în pro vaccin, anti vaccin. Ne-am ironizat, ne-am înjurat, am pledat fiecare pentru cauza în care credea, ne-am etichetat, nu ne-am ascultat, a fost dialogul surzilor. Ok, dar acum ce facem? În numele acelei scindări nu reușim să înțelegem că asta le convine cel mai mult? Da, au fost multe dezamăgiri, da, multă lume se simte trădată și se întreabă ce rost mai are mersul la vot, dar chiar suntem pregătiți să predăm viețile copiilor noștri fără niciun pic de luptă, doar cu speranța că o să fie fericiți în altă țară când vor ajunge la 18 ani? Refuz să capitulez așa pentru că asta mai mult mi-ar face rău. Așa că sâmbătă de la ora 18 mă duc și eu în Piața Victoriei alături de toți cei care mai gândesc ca mine și cu care mai am niște aspirații de împărțit. Și am să mă duc până când o să renunțe ăștia la legile supravegherii naționale. 

duminică, 27 martie 2022

De ziua teatrului, despre mine

La cinci ani priveam intrigat din culise forța luminii reflectorului care mă orbea de pe scenă. Acolo era ceva inexplicabil, frumos și misterios. Apoi mă trezeam în scenă și mama trăgea de mine dintr-o parte, iar Sanda Toma din cealaltă. Înlocuiam un alt copil care se îmbolnăvise, scena era despre două femei care revendicau copilul în Cercul de cretă caucazian (Bertolt Brecht). Am crescut mult în curtea Teatrului de Comedie, alergam prin decorurile de la Preșul sau Arma secretă a lui Arhimede, eram copilul tuturor mașiniștilor și tehnicienilor. Mi-aduc aminte de Iulică, șeful mașinist de legendă cu ochii lui albaștri buni, dominând autoritar curtea, șuierând sudalme mobilizatoare la adresa echipei. Mă trezeam în cabina de sunet care era în culise, urcam pe o scară în intimitatea unei încăperi împodobite cu afișe cu modele din generația Adesgo. Poate erau și ceva nemțoaice pe pereți, lumina chioară venită de la o lampă de deasupra mixerului și Dan Georgescu (memoria mă poate înșela asupra numelui) - sigur avea păr lung și blugi, mă lăsa să umblu la butoanele mixerului, tot timpul cu degetul la gură indicând spre scenă. Nea Nelu, electricianul, era secondat de nea Mihai, mereu vesel și cu o dicție care rostogolea bolovani, nu cuvinte. Acum îl imit aproape perfect și cei care l-au prins se prăpădesc de râs. 

Mama era de o frumusețe care mă făcea să uit că e mama. În serile în care nu mă lua la teatru urlam și mă zvârcoleam la despărțirea despre care doar acum înțeleg cât de grea era (pentru ea), până când ușa verde scorojit a liftului se închidea și zgomotul metalic punea punct acelui episod peste care se lăsa lumina chioară de pe palier. Apoi, diminețile, mama la fel de frumoasă, de data asta naturală, fără fond de ten, rimel, ruj sau dermatograf se târa către bucătărie unde pregătea micul dejun, îmbrăcată în trening și într-un tricou lălâu. Mereu m-am întrebat cum m-a format pe mine, în ce fel, această suprapunere a două ipostaze radical diferite, actrița de la Comedie în cabina ei magică pe care o împărțea pe atunci cu Stela Popescu unde asistam aproape inconștient la devenirea femeii care urma să fie adulată de atâta lume peste doar o oră acolo pe scenă, o zeiță mamă. Și Mioara Tănase, cabiniera arhetipală desprinsă parcă din orice scenă de film cu dive care au nevoie de ajutor în cabinele lor luminate de șirurile de becuri pe marginea oglinzilor plus fotografiile din spectacolele cele mai iubite. 

 Am crescut în Teatrul de Comedie cu afișele lui unitare, galbene cu litere mari, negre și fotografiile imense, mereu excelente, din fața teatrului. Cornel Vulpe, Mihai Pălădescu, Dumitru Rucăreanu, Silviu Stănculescu, Vasilica Tastaman, Ștefan Tapalagă, Dumitru Chesa, Sorin Gheorghiu, Gheorghe Racoți, curtea interioară care vibra în zgomot de zaruri și table înainte de spectacole, cu mese albe și scaune grele din fier forjat, ca o terasă interbelică. Gangul teatrului pe care m-am perindat de atâtea mii de ori în viața asta, ticsit de afișele spectacolelor trecute. Palatul culiselor și podul teatrului unde mă urca vreun mașinist ca să privesc cu sufletul la gură, aproape amețit către scena din scândură vopsită în negru. 

Am văzut-o pe mama jucând în Turnul de Fildeș regizat de Ion Cojar unde Stela Popescu era excepțională făcând o compoziție atât de departe de cupletele de pe scena de la Boema. La un moment dat, într-o scenă memorabilă, mama (Iskra) era femeia înșelată silită s-o confrunte pe amanta soțului ei. Sufeream ca un câine și, probabil în felul meu, am înțeles atunci că teatrul bun nu poate fi desprins de viață. Mă durea fiecare cuvânt de acolo. 
Am bifat și turneele de la mare prin grădinile de vară care nu lipseau nicăieri între Constanța și Mangalia. Plita așezată pe două cărămizi organizată de Titi Rucăreanu și scoicile care se deschideau încet. Și gustul ăla nou și bun de miez de scoică cu lămâie. Mănâncă, Tudorele. Mi-a tras o palmă într-una din verile alea, a fost iute și grea, eram obraznic după criteriile de atunci și copiii se pedepseau, mi s-a părut nedrept, am plâns cu lacrimi adevărate, mama suferea, iar tata nu era acolo. Apoi otita dintr-o vară tot pe plajă când mă uitam suferind la mare și mama îmi picura ulei cald în ureche și era groaznic, nispul fierbinte, ureche fierbinte, iar camera de hotel e mereu mică la mare, se strânge în jurul tău mai ales dacă ai otită. Aleea din spatele vilelor de la Mamaia unde Cristian Șimonca forfeca la nesfârșit o tricicletă roșie, un păr blond strălucitor, aducea mult cu puștiul din Shining pedalând pe holurile hotelului bântuit. Gheorghe Șimonca patrona parcarea din spatele vilelor într-un costum alb cu un aer de vilegiaturist la Odesa. 

Am crescut și m-am îndepărtat de teatru, n-am mai petrecut atât de mult timp în culise cu toată lumea aia veselă care mă manipula încoace și încolo. Veneam mai rar și mai mult în sală ca s-o vedem pe mama jucând. În 85 am fost la Hamletul lui Tocilescu, aveam 11 ani și m-am plcitisit, iar la sfârșit mi s-a părut că nenea care juca Horațio ar fi fost mai bun în Hamlet. Era Marcel Iureș. Gândul mă duce acum la Ducu Darie și la Consuela, mama lui, actrița cu ochii negri care mă intimidau, erau pătrunzători și ceva neliniștitor venea dinspre ei de fiecare dată deși Consuela era bună cu mine. Toată lumea a fost bună cu mine acolo în curtea Teatrului copilăriei mele. Am crescut și am început să-mi câștig independența, dar am și început să mă uit la teatru altfel. Începeam să mă prind că nu e ușor ce se întâmplă acolo și poate chiar începeam să visez că o să fiu pe scenă. Unui copil care crește în culise existența pe scenă i se pare mult mai posibilă. 
Am crescut, am crescut, s-au făcut anii nouăzeci, lecturile mă formau, Mantaua lui Gogol, cât de mult din Rusia bolnavă e în Mantaua lui Gogol. Pe la paisprezece ani, într-o zi luminoasă m-am prezentat în sufragerie în fața alor mei cu textul Însemnărilor unui nebun (Gogol) în mână. Am încercat să-l joc, dar textul se juca singur, el îmi dicta ritmul, pauzele, el îmi spunea când și cât să mă emoționez, era o vrăjitorie, nu jucam nimic, textul se juca cu mine. Mi-aduc aminte că am avut curaj să dau drumul glasului meu poate în schimbare, nu mai știu și tata s-a emoționat un pic. Poate că totuși teatrul ar putea fi posibil, mi-am zis. 

Peste ani am jucat Nebunul lui Gogol la Comedie "...de o parte e marea, de cealaltă Italia... iată se zăresc izbele rusești.. a mea e oare căsuța aia care strălucește în depărtare, e mama aceea care stă la fereastră, salvează-ți fiul nenorocit, măicuță... varsă o lacrimă pe căpșorul lui bolnav, uite cum ți-l chinuie, nu-i loc pe lumea asta pentru el... ți-l prigonesc mereu..." apoi o pauză și lui Gogol i se face milă de nebunul lui și îl absolvă, nu-l lasă să se zbată în realitatea noastră imposibilă și îl trimite înapoi în ceața aia caldă numită iluzie "...stiți că beiul algerian are o bubă chiar sub nas?" Întuneric. 

Am văzut Fuga lui Bulgakov la Teatrul de Comedie unde toți erau superbi, de la Ștefan Iordache la Dorina Chiriac și George Mihăiță, spectacolul rușilor albi în exil. Cătălina Buzoianu regizând unul din cele mai mari spectacole ale teatrului, prin 95, cred. Maică-mea făcând pereche cu Iordache. M-am trezit în facultate și am început să iubesc teatrul. Mă trezeam din alte percepții ca să alunec ușor, ușor într-o înțelegere superioară, una care pregătea mai mult. Am fost adoptat de o clasă superbă, am început să mă joc de-a iubirea, m-am furișat pe peronul Gării de Nord, petrecând cu sufletul la gură, prin spatele coloanelor, o fată care nu era a mea, cândva de Paști, m-am înhăitat cu Giani, cu Ovidiu, cu Andrei, cu Mihai, cu Marius și Țife, Claudia, Oana, Ada, Cătălin, Medeea, Laura, Dani și toți ceilalți, clasa Zamfirescu și Doru Ana, mi-am iubit profesorii, am rupt cu ei, i-am detestat ca orice adolescent nesigur, am fugit din școală ca să mă cuibăresc cu Ovidiu pe podeaua autocarului care ducea Richardul lui Măniuțiu de la Odeon la Târgu Mureș, Zamfirescu: - Ce căutați mă, aici? Aveți examen! Noi: -Vă rugăm mult dom' profesor, vă rugăm mult. Lasă-i mă, Florine, dac-au venit până aici. 

Am terminat facultatea, a durut despărțirea, a acoperit-o tinerețea și speranța, am jucat în Trupa pe Butoaie a lui Victor Ioan Frunză, prin piețe, teatru itinerant, am luat bătaie groznică la Târgoviște pentru vina de a fi bucureștean și eu și Titieni și Balasz Atilla, fețe desfigurate, am jucat la Lăptărie, apoi am intrat în Tamerlan cel Mare, am repetat, am cunoscut umilința Victor Frunză m-a ținut pe bară, în sală, ca dublură, doar pentru faptul că am îndrăznit, în timpul repetițiilor care nu se mai terminau, să mă duc la Comedie să joc la Tocilescu în Mireasa Mută (țac, pac, două luni, gata), pentru că repetiiile lui durau și durau, n-am mai fost binevenit, dar nici nu mi s-a spus...Ovidiu Iuliu Moldovan: lasă-l mă Victore să intre și el să repete...Victor: Nu e pregătit, o să intre... au repetat peste un an jumătate, n-am intrat, a durut, teatrul doare, teatrul e ca viața, suntem cruzi și răi, suntem demiurgi nepăsători, empatia e doar pe scenă, acolo e nevoie de ea, am suferit...am crescut, am suferit și la Comedie în Mireasa Mută, nu mă auzeam, vocea mea formată între pereții fostei granizoane de jandarmi sau închisoare chiar, acum UNATC, atunci ATF, acolo nu se formează vocea, ajungi pe scenă, nu te auzi, lumea e crudă cu debutanții, respectă-i pe actorii teatrului, de ce răspunzi, nu fii obraznic, nu se aude până în fundul scenei, cum fac aici Toca, ce fac cu monologul ăsta lung, nu știu repetă-l ți-am dat o direcție, nu mă mai freca la cap. Nu mai am cinci ani, teatrul nu mai e al meu, nu toată lumea mă iubește, șocul e mare, culisele sunt mici, ne îngrămădim în întuneric să ieșim în scenă, nu sunt confortabil, nu mă înregimentez, sunt enervant și lumea nu mă place, dar Sandu Pop e drăguț, e colegul meu și împărțim cabina 3...mă îmbolnăvesc de ulcer, vomit pe scenă într-o zi, beau paharul cu barium la spitalul lipit de teatru, ulcer, odihnă, ce odihnă, am premieră, e șansa mea, e musical, e Tocilescu, maică-mea suferă, se perpelește, băiatu ei...se termină facultatea iese și Mireasa Mută, mă trezesc fără roluri, liniște nimic, dau probe, nu le iau, fac Vama Veche cu Liviu și cu Traian, nu mai am doar teatru, nu mai sunt doar al lui, Vama Veche crește, e altă viață, una care se umflă pe lângă teatru, Doamne trec anii, trec și mă trezesc singur pe trapele mobile scufundate în înteriorul scenei Naționalului bucureștean, nu știu nimic, vestea ar fi că sala e pe jumătate goală, noi stăm acolo în cușca gladiatorilor, m-a îmbrăcat Levința în soldat, am un pistol casat în mână, mă uit în sus, Andrei Dușe îmi dă semnalul, merg pe mijlocul trapei, duc pistolul la tâmplă, trapa se pune în mișcare, se ridică, ajunge aproape de nivelul scenei, încep să văd sala, e plină, începe Traian cu tonul ăla de bas..."Mai e o clipă până când glonțul îmi va mângâia tâmpla dreaptă..." 

Am douzecișinouă de ani și pe Vera pe care o iubesc și m-a sprijinit doi ani să fac Am să mă întorc bărbat, dar acum Colceag îmi oferă Malvolio în A douăsprezecea noapte, Malvolio, Doamne, nu pot să fac Malvolio, Malvolio are vreo 45 de ani, sunt prea tânăr, ce naiba să fac mă, mamă, nu se refuză Shakespeare, dar Vera vrea un pic de timp, nu am mers de mult într-o vacanță, Vera, Vera, e Malvolio, Tudor am nevoie să fiu cu tine, mă duc să-l fac pe Malvolio, ne vom despărți, o să mă uit nopți întregi pe pereți singur, cu dureri de mușchi venite din suflet, dar asta mai târziu, nu mult mai târziu, dar fac Malvolio, Marin Moraru mă îmbrățișează, Tocilescu găsește ceva bun de spus, fără cinism (wow), Olga Tudorache îmi face un compliment, mă trezesc pe scenă la Uniter, iau premiu pentru rol secundar, ce tâmpenie, A douăsprezecea noapte s-a numit la început Malvolio, rolul nu e secundar, nu contează, sunt fericit, sunt nominalizat lângă Rebengiuc, pe bune?, timpul trece, joc, cânt, joc, cânt e obositor, e frumos, fac spectacole cu maică-mea, multe, plecăm în turneu cu Biloxi Blues, ce lungă prietenie cu Paul Ipate pe care-l văd cum crește ca om, ca actor, tata nu mai e din 99, ce mândru ar fi fost de toate astea, și vorbele alea din gangul teatrului de Comedie când mă agățam de Ducu Darie care mă luase în Iluzia Comică, Ducu care nu lăsa pe nimeni în scenă fără rost, noi doi pe gangul teatrului, fără afișele alea galbene cu negru, fără nea Iulică mașinistul, și Puiu Coc de la ateliere era mai bătrân și Ducu care mă ținea de gât și îmi spunea ceva ce m-a marcat mulți ani de atunci și nici tata, tatăl meu nu mai era. 

Acolo la Iluzia Comică m-am simțit iubit, mă uitam fascinat la Dorina Chiriac, ce minune sexoasă și talentată era și noi urma să nu mai fim, iar ea plutea peste tot spectacolul ăla cu ochii ăia mari, imenși, de parcă era pariul lui Ducu și după aia Marinete Râlea și Ivașcu, Serban Cellea, Delia Nartea, Florin Anton și scena aia în pantă din scândură lăptoasă și nea Mihai, parcă la fel de tânăr ca în copilăria mea minunându-se la progresul tehnolgic al unei lumini inteligente, sparge tăcerea: Don' Ducu, ai mai văzut lună mov? Nu mai știu dacă tata a văzut Iluzia...parcă da...ani de zile am tânjit după încă un spectacol cu Ducu...n-a fost să fie... Ducu la mine în apartament, pe canapea, ascultăm Handel și fumăm și bem whiskey și nimic nu e pentru el mai presus de Handel și Monteverdi...face luminile de la Chirița of Bârzoieni la Comedie, ce echipă, ce muzical, am făcut muzica cu Gelu, Emilia Popescu e superbă, Cotleț și Ipate sunt minunați în Guliță, ce spectacol a făcut Iarina, nenea Șimi e genial în Ion, e a doua lui tinerețe, cântă, dansează e o bomboană, apoi moare, moare nenea Șimi...și noi ne întristăm, dar mergem înainte, alte spectacole, Coada la Bulandra, muzică, teatru, muzică, teatru, tic, tac, tic, tac...

Mă trezesc în Tartuffe, impostorul, întruchiparea răului, dușmanul de clasă al burgheziei cu aspirații burgheze, Tartuffe revanșardul, copilul sângeros al revoluției nepornite, Tartuffe...apoi vin protestele ieșim în stradă, mulți foarte mulți, pentru chestii în care credem, pentru valori pe care nu le mai avem, împotriva răului sistemic... și Ducu vrea să facem Coriolan și începem, Ducu e slăbit și eu nu mai am răbdare, durează mult, țin la el, dar nu ne înțelegem, întâlnirea noastră nu e ce trebuie, suntem consumați în direcții diferite, eu am crescut, Ducu a obosit, e influențabil și trist... și simte sfârșitul...eu nu pot să-l ajut...mă dă afară...plec, sufăr, scriu, mă revolt, vreau să mă întorc, Ducule e nedrept, teatrul e autoritate, Camelia Maxim e incredibilă și delicată și o simt aproape...Ducu e autocrat, iar eu ies în stradă pentru democrație... lucrurile se amesteacă, e teatrul democrație...? până unde poate vorbi un actor? Până unde...? Mă simt dat afară pe nedrept... se rupe o prietenie... l-am venerat pe Ducu, i-am acceptat defectele...mereu...  am furat de la el, m-a dominat, am luptat... apoi brusc s-a rupt... se lasă tăcerea...Ducu o să moară... sunt la Oslo cu Iulia, mergem la operă, ce clădire gândită ca spațiu colectiv, piață publică, loc de adunare, comunitar, nimic din greutatea de "fortăreață teatrală" a clădirilor de la noi... oamenii privesc portul de pe acopreriș...înăuntru începe Don Giovanni, opera preferată a lui Ducu...eu nu voi fi Coriolan... opera e superb montată... superb cântată...un labirint imposibil de uși...intrări și ieșiri...intrări și ieșiri... iar la final Don Juan nu moare...îi păcălește...Îi scriu lui Ducu: Suntem la Oslo la Don Giovanni, ne gândim la tine... răspunde: Vă pup... apoi... va muri...un an mai târziu, poate mai puțin... N-am văzut Coriolan, n-am putut, poate că acum aș putea... ne trezim în pandemie, devenim actorași, dispensabili, neimportanți, lumea trebuie să supraviețuiască...teatrul e un cal care și-a luxat piciorul... ne mutăm online...refuz...am dreptul ăsta să refuz...fac câteva proiecte mici...dar nu, nu teatru...trec doi ani și mă duc din nou spre maică-mea...Visul American, te bagi? Se bagă.  În două luni jumate suntem gata, visez de cinci ani la spectacolul ăsta... am cumva sentimentul că sunt într-un vârf de maturitate profesională... reușesc să mă stăpânesc, să caut, nu mă mai sperii, îmi țin personajele în mână.. e bine așa, cred... m-am întors la Comedie după doi ani... nu mai regăsesc nimic acolo din curtea copilăriei mele, nici din zilele Iluziei, nici din libertatea nopților albe în care Vama Veche se forma pe scenă...căutând linii melodice până dimineața...e un alt moment, e normal să fie așa...e o echipă minunată la Visul...ce ciudat... cât de mult iubesc teatrul ăsta care mi se pare că e al meu din ce în ce mai puțin....
......................................................................................................................................................................................................................................................