[ascunde postari]
arhiva

rss | facebook | twitter | vama | contact

duminică, 27 martie 2022

De ziua teatrului, despre mine

La cinci ani priveam intrigat din culise forța luminii reflectorului care mă orbea de pe scenă. Acolo era ceva inexplicabil, frumos și misterios. Apoi mă trezeam în scenă și mama trăgea de mine dintr-o parte, iar Sanda Toma din cealaltă. Înlocuiam un alt copil care se îmbolnăvise, scena era despre două femei care revendicau copilul în Cercul de cretă caucazian (Bertolt Brecht). Am crescut mult în curtea Teatrului de Comedie, alergam prin decorurile de la Preșul sau Arma secretă a lui Arhimede, eram copilul tuturor mașiniștilor și tehnicienilor. Mi-aduc aminte de Iulică, șeful mașinist de legendă cu ochii lui albaștri buni, dominând autoritar curtea, șuierând sudalme mobilizatoare la adresa echipei. Mă trezeam în cabina de sunet care era în culise, urcam pe o scară în intimitatea unei încăperi împodobite cu afișe cu modele din generația Adesgo. Poate erau și ceva nemțoaice pe pereți, lumina chioară venită de la o lampă de deasupra mixerului și Dan Georgescu (memoria mă poate înșela asupra numelui) - sigur avea păr lung și blugi, mă lăsa să umblu la butoanele mixerului, tot timpul cu degetul la gură indicând spre scenă. Nea Nelu, electricianul, era secondat de nea Mihai, mereu vesel și cu o dicție care rostogolea bolovani, nu cuvinte. Acum îl imit aproape perfect și cei care l-au prins se prăpădesc de râs. 

Mama era de o frumusețe care mă făcea să uit că e mama. În serile în care nu mă lua la teatru urlam și mă zvârcoleam la despărțirea despre care doar acum înțeleg cât de grea era (pentru ea), până când ușa verde scorojit a liftului se închidea și zgomotul metalic punea punct acelui episod peste care se lăsa lumina chioară de pe palier. Apoi, diminețile, mama la fel de frumoasă, de data asta naturală, fără fond de ten, rimel, ruj sau dermatograf se târa către bucătărie unde pregătea micul dejun, îmbrăcată în trening și într-un tricou lălâu. Mereu m-am întrebat cum m-a format pe mine, în ce fel, această suprapunere a două ipostaze radical diferite, actrița de la Comedie în cabina ei magică pe care o împărțea pe atunci cu Stela Popescu unde asistam aproape inconștient la devenirea femeii care urma să fie adulată de atâta lume peste doar o oră acolo pe scenă, o zeiță mamă. Și Mioara Tănase, cabiniera arhetipală desprinsă parcă din orice scenă de film cu dive care au nevoie de ajutor în cabinele lor luminate de șirurile de becuri pe marginea oglinzilor plus fotografiile din spectacolele cele mai iubite. 

 Am crescut în Teatrul de Comedie cu afișele lui unitare, galbene cu litere mari, negre și fotografiile imense, mereu excelente, din fața teatrului. Cornel Vulpe, Mihai Pălădescu, Dumitru Rucăreanu, Silviu Stănculescu, Vasilica Tastaman, Ștefan Tapalagă, Dumitru Chesa, Sorin Gheorghiu, Gheorghe Racoți, curtea interioară care vibra în zgomot de zaruri și table înainte de spectacole, cu mese albe și scaune grele din fier forjat, ca o terasă interbelică. Gangul teatrului pe care m-am perindat de atâtea mii de ori în viața asta, ticsit de afișele spectacolelor trecute. Palatul culiselor și podul teatrului unde mă urca vreun mașinist ca să privesc cu sufletul la gură, aproape amețit către scena din scândură vopsită în negru. 

Am văzut-o pe mama jucând în Turnul de Fildeș regizat de Ion Cojar unde Stela Popescu era excepțională făcând o compoziție atât de departe de cupletele de pe scena de la Boema. La un moment dat, într-o scenă memorabilă, mama (Iskra) era femeia înșelată silită s-o confrunte pe amanta soțului ei. Sufeream ca un câine și, probabil în felul meu, am înțeles atunci că teatrul bun nu poate fi desprins de viață. Mă durea fiecare cuvânt de acolo. 
Am bifat și turneele de la mare prin grădinile de vară care nu lipseau nicăieri între Constanța și Mangalia. Plita așezată pe două cărămizi organizată de Titi Rucăreanu și scoicile care se deschideau încet. Și gustul ăla nou și bun de miez de scoică cu lămâie. Mănâncă, Tudorele. Mi-a tras o palmă într-una din verile alea, a fost iute și grea, eram obraznic după criteriile de atunci și copiii se pedepseau, mi s-a părut nedrept, am plâns cu lacrimi adevărate, mama suferea, iar tata nu era acolo. Apoi otita dintr-o vară tot pe plajă când mă uitam suferind la mare și mama îmi picura ulei cald în ureche și era groaznic, nispul fierbinte, ureche fierbinte, iar camera de hotel e mereu mică la mare, se strânge în jurul tău mai ales dacă ai otită. Aleea din spatele vilelor de la Mamaia unde Cristian Șimonca forfeca la nesfârșit o tricicletă roșie, un păr blond strălucitor, aducea mult cu puștiul din Shining pedalând pe holurile hotelului bântuit. Gheorghe Șimonca patrona parcarea din spatele vilelor într-un costum alb cu un aer de vilegiaturist la Odesa. 

Am crescut și m-am îndepărtat de teatru, n-am mai petrecut atât de mult timp în culise cu toată lumea aia veselă care mă manipula încoace și încolo. Veneam mai rar și mai mult în sală ca s-o vedem pe mama jucând. În 85 am fost la Hamletul lui Tocilescu, aveam 11 ani și m-am plcitisit, iar la sfârșit mi s-a părut că nenea care juca Horațio ar fi fost mai bun în Hamlet. Era Marcel Iureș. Gândul mă duce acum la Ducu Darie și la Consuela, mama lui, actrița cu ochii negri care mă intimidau, erau pătrunzători și ceva neliniștitor venea dinspre ei de fiecare dată deși Consuela era bună cu mine. Toată lumea a fost bună cu mine acolo în curtea Teatrului copilăriei mele. Am crescut și am început să-mi câștig independența, dar am și început să mă uit la teatru altfel. Începeam să mă prind că nu e ușor ce se întâmplă acolo și poate chiar începeam să visez că o să fiu pe scenă. Unui copil care crește în culise existența pe scenă i se pare mult mai posibilă. 
Am crescut, am crescut, s-au făcut anii nouăzeci, lecturile mă formau, Mantaua lui Gogol, cât de mult din Rusia bolnavă e în Mantaua lui Gogol. Pe la paisprezece ani, într-o zi luminoasă m-am prezentat în sufragerie în fața alor mei cu textul Însemnărilor unui nebun (Gogol) în mână. Am încercat să-l joc, dar textul se juca singur, el îmi dicta ritmul, pauzele, el îmi spunea când și cât să mă emoționez, era o vrăjitorie, nu jucam nimic, textul se juca cu mine. Mi-aduc aminte că am avut curaj să dau drumul glasului meu poate în schimbare, nu mai știu și tata s-a emoționat un pic. Poate că totuși teatrul ar putea fi posibil, mi-am zis. 

Peste ani am jucat Nebunul lui Gogol la Comedie "...de o parte e marea, de cealaltă Italia... iată se zăresc izbele rusești.. a mea e oare căsuța aia care strălucește în depărtare, e mama aceea care stă la fereastră, salvează-ți fiul nenorocit, măicuță... varsă o lacrimă pe căpșorul lui bolnav, uite cum ți-l chinuie, nu-i loc pe lumea asta pentru el... ți-l prigonesc mereu..." apoi o pauză și lui Gogol i se face milă de nebunul lui și îl absolvă, nu-l lasă să se zbată în realitatea noastră imposibilă și îl trimite înapoi în ceața aia caldă numită iluzie "...stiți că beiul algerian are o bubă chiar sub nas?" Întuneric. 

Am văzut Fuga lui Bulgakov la Teatrul de Comedie unde toți erau superbi, de la Ștefan Iordache la Dorina Chiriac și George Mihăiță, spectacolul rușilor albi în exil. Cătălina Buzoianu regizând unul din cele mai mari spectacole ale teatrului, prin 95, cred. Maică-mea făcând pereche cu Iordache. M-am trezit în facultate și am început să iubesc teatrul. Mă trezeam din alte percepții ca să alunec ușor, ușor într-o înțelegere superioară, una care pregătea mai mult. Am fost adoptat de o clasă superbă, am început să mă joc de-a iubirea, m-am furișat pe peronul Gării de Nord, petrecând cu sufletul la gură, prin spatele coloanelor, o fată care nu era a mea, cândva de Paști, m-am înhăitat cu Giani, cu Ovidiu, cu Andrei, cu Mihai, cu Marius și Țife, Claudia, Oana, Ada, Cătălin, Medeea, Laura, Dani și toți ceilalți, clasa Zamfirescu și Doru Ana, mi-am iubit profesorii, am rupt cu ei, i-am detestat ca orice adolescent nesigur, am fugit din școală ca să mă cuibăresc cu Ovidiu pe podeaua autocarului care ducea Richardul lui Măniuțiu de la Odeon la Târgu Mureș, Zamfirescu: - Ce căutați mă, aici? Aveți examen! Noi: -Vă rugăm mult dom' profesor, vă rugăm mult. Lasă-i mă, Florine, dac-au venit până aici. 

Am terminat facultatea, a durut despărțirea, a acoperit-o tinerețea și speranța, am jucat în Trupa pe Butoaie a lui Victor Ioan Frunză, prin piețe, teatru itinerant, am luat bătaie groznică la Târgoviște pentru vina de a fi bucureștean și eu și Titieni și Balasz Atilla, fețe desfigurate, am jucat la Lăptărie, apoi am intrat în Tamerlan cel Mare, am repetat, am cunoscut umilința Victor Frunză m-a ținut pe bară, în sală, ca dublură, doar pentru faptul că am îndrăznit, în timpul repetițiilor care nu se mai terminau, să mă duc la Comedie să joc la Tocilescu în Mireasa Mută (țac, pac, două luni, gata), pentru că repetiiile lui durau și durau, n-am mai fost binevenit, dar nici nu mi s-a spus...Ovidiu Iuliu Moldovan: lasă-l mă Victore să intre și el să repete...Victor: Nu e pregătit, o să intre... au repetat peste un an jumătate, n-am intrat, a durut, teatrul doare, teatrul e ca viața, suntem cruzi și răi, suntem demiurgi nepăsători, empatia e doar pe scenă, acolo e nevoie de ea, am suferit...am crescut, am suferit și la Comedie în Mireasa Mută, nu mă auzeam, vocea mea formată între pereții fostei granizoane de jandarmi sau închisoare chiar, acum UNATC, atunci ATF, acolo nu se formează vocea, ajungi pe scenă, nu te auzi, lumea e crudă cu debutanții, respectă-i pe actorii teatrului, de ce răspunzi, nu fii obraznic, nu se aude până în fundul scenei, cum fac aici Toca, ce fac cu monologul ăsta lung, nu știu repetă-l ți-am dat o direcție, nu mă mai freca la cap. Nu mai am cinci ani, teatrul nu mai e al meu, nu toată lumea mă iubește, șocul e mare, culisele sunt mici, ne îngrămădim în întuneric să ieșim în scenă, nu sunt confortabil, nu mă înregimentez, sunt enervant și lumea nu mă place, dar Sandu Pop e drăguț, e colegul meu și împărțim cabina 3...mă îmbolnăvesc de ulcer, vomit pe scenă într-o zi, beau paharul cu barium la spitalul lipit de teatru, ulcer, odihnă, ce odihnă, am premieră, e șansa mea, e musical, e Tocilescu, maică-mea suferă, se perpelește, băiatu ei...se termină facultatea iese și Mireasa Mută, mă trezesc fără roluri, liniște nimic, dau probe, nu le iau, fac Vama Veche cu Liviu și cu Traian, nu mai am doar teatru, nu mai sunt doar al lui, Vama Veche crește, e altă viață, una care se umflă pe lângă teatru, Doamne trec anii, trec și mă trezesc singur pe trapele mobile scufundate în înteriorul scenei Naționalului bucureștean, nu știu nimic, vestea ar fi că sala e pe jumătate goală, noi stăm acolo în cușca gladiatorilor, m-a îmbrăcat Levința în soldat, am un pistol casat în mână, mă uit în sus, Andrei Dușe îmi dă semnalul, merg pe mijlocul trapei, duc pistolul la tâmplă, trapa se pune în mișcare, se ridică, ajunge aproape de nivelul scenei, încep să văd sala, e plină, începe Traian cu tonul ăla de bas..."Mai e o clipă până când glonțul îmi va mângâia tâmpla dreaptă..." 

Am douzecișinouă de ani și pe Vera pe care o iubesc și m-a sprijinit doi ani să fac Am să mă întorc bărbat, dar acum Colceag îmi oferă Malvolio în A douăsprezecea noapte, Malvolio, Doamne, nu pot să fac Malvolio, Malvolio are vreo 45 de ani, sunt prea tânăr, ce naiba să fac mă, mamă, nu se refuză Shakespeare, dar Vera vrea un pic de timp, nu am mers de mult într-o vacanță, Vera, Vera, e Malvolio, Tudor am nevoie să fiu cu tine, mă duc să-l fac pe Malvolio, ne vom despărți, o să mă uit nopți întregi pe pereți singur, cu dureri de mușchi venite din suflet, dar asta mai târziu, nu mult mai târziu, dar fac Malvolio, Marin Moraru mă îmbrățișează, Tocilescu găsește ceva bun de spus, fără cinism (wow), Olga Tudorache îmi face un compliment, mă trezesc pe scenă la Uniter, iau premiu pentru rol secundar, ce tâmpenie, A douăsprezecea noapte s-a numit la început Malvolio, rolul nu e secundar, nu contează, sunt fericit, sunt nominalizat lângă Rebengiuc, pe bune?, timpul trece, joc, cânt, joc, cânt e obositor, e frumos, fac spectacole cu maică-mea, multe, plecăm în turneu cu Biloxi Blues, ce lungă prietenie cu Paul Ipate pe care-l văd cum crește ca om, ca actor, tata nu mai e din 99, ce mândru ar fi fost de toate astea, și vorbele alea din gangul teatrului de Comedie când mă agățam de Ducu Darie care mă luase în Iluzia Comică, Ducu care nu lăsa pe nimeni în scenă fără rost, noi doi pe gangul teatrului, fără afișele alea galbene cu negru, fără nea Iulică mașinistul, și Puiu Coc de la ateliere era mai bătrân și Ducu care mă ținea de gât și îmi spunea ceva ce m-a marcat mulți ani de atunci și nici tata, tatăl meu nu mai era. 

Acolo la Iluzia Comică m-am simțit iubit, mă uitam fascinat la Dorina Chiriac, ce minune sexoasă și talentată era și noi urma să nu mai fim, iar ea plutea peste tot spectacolul ăla cu ochii ăia mari, imenși, de parcă era pariul lui Ducu și după aia Marinete Râlea și Ivașcu, Serban Cellea, Delia Nartea, Florin Anton și scena aia în pantă din scândură lăptoasă și nea Mihai, parcă la fel de tânăr ca în copilăria mea minunându-se la progresul tehnolgic al unei lumini inteligente, sparge tăcerea: Don' Ducu, ai mai văzut lună mov? Nu mai știu dacă tata a văzut Iluzia...parcă da...ani de zile am tânjit după încă un spectacol cu Ducu...n-a fost să fie... Ducu la mine în apartament, pe canapea, ascultăm Handel și fumăm și bem whiskey și nimic nu e pentru el mai presus de Handel și Monteverdi...face luminile de la Chirița of Bârzoieni la Comedie, ce echipă, ce muzical, am făcut muzica cu Gelu, Emilia Popescu e superbă, Cotleț și Ipate sunt minunați în Guliță, ce spectacol a făcut Iarina, nenea Șimi e genial în Ion, e a doua lui tinerețe, cântă, dansează e o bomboană, apoi moare, moare nenea Șimi...și noi ne întristăm, dar mergem înainte, alte spectacole, Coada la Bulandra, muzică, teatru, muzică, teatru, tic, tac, tic, tac...

Mă trezesc în Tartuffe, impostorul, întruchiparea răului, dușmanul de clasă al burgheziei cu aspirații burgheze, Tartuffe revanșardul, copilul sângeros al revoluției nepornite, Tartuffe...apoi vin protestele ieșim în stradă, mulți foarte mulți, pentru chestii în care credem, pentru valori pe care nu le mai avem, împotriva răului sistemic... și Ducu vrea să facem Coriolan și începem, Ducu e slăbit și eu nu mai am răbdare, durează mult, țin la el, dar nu ne înțelegem, întâlnirea noastră nu e ce trebuie, suntem consumați în direcții diferite, eu am crescut, Ducu a obosit, e influențabil și trist... și simte sfârșitul...eu nu pot să-l ajut...mă dă afară...plec, sufăr, scriu, mă revolt, vreau să mă întorc, Ducule e nedrept, teatrul e autoritate, Camelia Maxim e incredibilă și delicată și o simt aproape...Ducu e autocrat, iar eu ies în stradă pentru democrație... lucrurile se amesteacă, e teatrul democrație...? până unde poate vorbi un actor? Până unde...? Mă simt dat afară pe nedrept... se rupe o prietenie... l-am venerat pe Ducu, i-am acceptat defectele...mereu...  am furat de la el, m-a dominat, am luptat... apoi brusc s-a rupt... se lasă tăcerea...Ducu o să moară... sunt la Oslo cu Iulia, mergem la operă, ce clădire gândită ca spațiu colectiv, piață publică, loc de adunare, comunitar, nimic din greutatea de "fortăreață teatrală" a clădirilor de la noi... oamenii privesc portul de pe acopreriș...înăuntru începe Don Giovanni, opera preferată a lui Ducu...eu nu voi fi Coriolan... opera e superb montată... superb cântată...un labirint imposibil de uși...intrări și ieșiri...intrări și ieșiri... iar la final Don Juan nu moare...îi păcălește...Îi scriu lui Ducu: Suntem la Oslo la Don Giovanni, ne gândim la tine... răspunde: Vă pup... apoi... va muri...un an mai târziu, poate mai puțin... N-am văzut Coriolan, n-am putut, poate că acum aș putea... ne trezim în pandemie, devenim actorași, dispensabili, neimportanți, lumea trebuie să supraviețuiască...teatrul e un cal care și-a luxat piciorul... ne mutăm online...refuz...am dreptul ăsta să refuz...fac câteva proiecte mici...dar nu, nu teatru...trec doi ani și mă duc din nou spre maică-mea...Visul American, te bagi? Se bagă.  În două luni jumate suntem gata, visez de cinci ani la spectacolul ăsta... am cumva sentimentul că sunt într-un vârf de maturitate profesională... reușesc să mă stăpânesc, să caut, nu mă mai sperii, îmi țin personajele în mână.. e bine așa, cred... m-am întors la Comedie după doi ani... nu mai regăsesc nimic acolo din curtea copilăriei mele, nici din zilele Iluziei, nici din libertatea nopților albe în care Vama Veche se forma pe scenă...căutând linii melodice până dimineața...e un alt moment, e normal să fie așa...e o echipă minunată la Visul...ce ciudat... cât de mult iubesc teatrul ăsta care mi se pare că e al meu din ce în ce mai puțin....
......................................................................................................................................................................................................................................................

joi, 12 noiembrie 2020

VAMA FEST / Primul festival digital al unei trupe românești. Comunicat oficial.


VAMA, una din cele mai iubite trupe pop-rock din România, va susține primul festival
digital din România - un maraton de muzică, educație și storytelling în stilul consacrat deja almembrilor formației. Peste cincizeci de cântece adunând șapte ore de muzică din repertoriul VAMA și Vama Veche (unele dintre ele interpretate în premieră în această formulă) organizate în sesiuni întinse pe 2 zile, ateliere de instrument sau vocal coaching ale membrilor formației, dezbateri și povești desprinse din experiența profesională a trupei, concursuri sau testimoniale toate sub umbrella VAMAFEST, un eveniment infuzat de UNTOLD cu arome intense de festival!

VAMA FEST se va desfășura în zilele de 27 si 28 noiembrie. Cele trei direcții alefestivalului sunt #vamaliveshow, #vamaeducatie, #vamastorytellling, ele fiind desprinse din pasiunile și experiențele profesionale și sociale ale celor cinci membri ai formației: Tudor Chirilă - voce, Eugen Caminschi - chitară, Gelu Ionescu - clape, Dan Lucian - bas și Lucian “Clopo” Cioargă - tobe. Festivalul digital este structurat pe sesiuni de muzică și module de educație și storytelling sub formă de ateliere și dezbateri pe tot parcursul celor două zile. Programul complet al festivalului poate fi găsit pe www.vamafest.ro .

Activitățile celor două zile vor putea fi urmărite live pe paginile de facebook VAMA  și Tudor Chirilă,  și pe Kiss FM. Prima zi a festivalului va culmina cu un show live pe PRO TV, începând cu ora 00:30, unde trupa VAMA va organiza un KARAOKE SHOW cu cele mai iubite piese VAMA și va mai susține un recital “best of” cu invitați surpriză. Unul din momentele speciale din sesiunile #vamaliveshow va fi recitalul cufragmente din opera rock “Am să mă întorc bărbat” care o va avea ca invitat special pe Irina Rimes.“În aceste vremuri complicate am avut surpriza să găsim timp pentru lucruri pe care nu puteam să le facem înainte de Pandemie. Cum ar fi să adunăm toate pasiunile și muzica noastră la un loc. Așa s-a născut conceptul VAMAFEST. O umbrelă pentru pasiunile VAMA. Concertele noastre aveau o limită de timp, fie că era vorba de un festival, un club sau alt context. Dar noi avem muzică cât pentru 10-15 ore de concert. S-a născut astfel, firesc, ideea unui festival în care să oferim publicului acces la toate piesele pe care nu am apucat să le cântăm prin concerte, fie că e vorba de Vama sau Vama Veche. Și pe care publicul ni le-a tot cerut. Tot firesc a apărut ideea de a organiza ateliere ale membrilor formației pentru că avem convingerea că educația în 2020 nu se mai întâmplă doar la școală, ci oriunde în societate există oameni care vor să împărtășească din ce au învățat. Apoi, poveștile sunt una din cele mai vechi forme de educație, iar la capitolul ăsta  Vama stă binișor. Avem ce povesti despre profesia noastră:). Și pentru că toate trebuiau să poarte un nume, i-am zis VAMAFEST. 

E un moment oportun să fim alături de publicul nostru, avem nevoie să le spunem că suntem aici, că existăm, că dincolo de restricțiile impuse avem încă șansa să ne conectăm și să le oferim într-un singur eveniment mai mult decât am putut s-o facem până acum. VAMAFEST nu este doar un eveniment pentru fanii noștri, ci pentru oricine vrea să învețe ceva nou dintr-o experiență mult mai intensă decât unsimplu concert. VAMAFEST este un festival. Vă așteptăm să vă potolim setea :). Și, mai important, să ne distrăm :). Pentru că te poți lăsa folosit de pandemie sau s-o folosești tu pe ea. Noi am ales varianta a doua. Ar fi nedrept dacă aș încheia această declarație fără a mulțumi sponsorilor noștri care cred în acest proiect, prietenilor de la UNTOLD și partenerilor care aleg să amplifice această încercare frumoasă care ne-a adunat pe toți”, a declarat Tudor Chirilă.

Anul 2020 a însemnat pentru industria de evenimente din întreaga lume o pauză în întâlnirile cu fanii. În acest context, UNTOLD a organizat două producții transmedia de succes, OVERNIGHT și SPARKS OF MAGIC, la care s-au uitat peste 2 milioane de oameni din țară și din străinătate, iar trupa Vama a organizat ABSOLVIRUS PARTY, o întâlnire digitală dedicată absolvenților de liceu, care în acest an nu s-au putut bucura de balul de absolvire.

Parteneriatul dintre trupa VAMA și festivalul UNTOLD a început în 2016, când organizatorii l-au invitat pe solistul trupei, Tudor Chirilă, să susțină campania BAC DE 10, Tudor fiind o voce puternică și atunci când vine vorba de educație. Un an mai târziu, în 2017, întreaga trupă a susținut această campanie și, mai mult decât atât, fanii au putut să îi vadă pe mainstage-ul UNTOLD, când VAMA și-a lansat primul album în limba engleză “Better”. În 2018, trupa Vama a concertat și pe scena principală a festivalului Neversea, an în care a susținut, din nou, campania BAC DE 10. 

EDY CHEREJI, DIRECTOR DE COMUNICARE UNTOLD&NEVERSEA "Prietenia dintre UNTOLD și trupa VAMA s-a nascut natural și a crescut in fiecare an, din 2016 și până în prezent anual adăugând câte o colaborare, câte o idee pe care am dezvoltat-o împreună. Chiar dacă în acest an nu am reușit să ne vedem fizic la festivaluri, ne-am păstrat promisiunea de a fi alături de fani și iată că reușim să mai aducem un proiect, dedicat iubitorilor de muzică. Sunt convins că publicul se va bucura de întâlnirea cu VAMA, că vor afla lucruri nemaiauzite despre băieți, că vor învăța ce înseamnă munca și eforturile unui artist și, nu în ultimul rând, se vor simți mai aproape de bucuria și emoția festivalurilor preferate”



Alături de UNTOLD si NEVERSEA, VAMA FEST este susținut și de BCR, KAUFLAND, DR OETKER și FINLADIA. 


miercuri, 17 iunie 2020

Scrisori interesa(n)te: Absolvirus Party

Textul de mai jos face parte din seria Scrisori interesa(n)te, newsletter-ul meu la care, dacă vreți, vă puteți abona AICI.


Sergiu și Violeta se iubeau, iar eu stăteam în ultima bancă pe rândul din mijloc. Pe rândul din dreapta, respectiv stânga, stăteau Sergiu și Violeta. Biletul venea din stânga, de la Sergiu, trecea pe la mine, apoi ajungea la Violeta, în dreapta mea. O bună perioadă de timp am fost mesager. Violeta avea ochi albaștri imenși, ochii ăia în care vezi toate poveștile pe care nu știi să le spui și în care ești (cum altfel?) protagonist. Ce frumoși sunt ochii care te reflectă ca erou. Mai era și sarafanul care urmărea fidel formele ei și sfârșea revoluționar deasupra genunchiului. Atunci nu știam să definesc, doar simțeam că era sexy tot ce venea dinspre Violeta. Sergiu și Violeta se iubeau, iar eu eram mesager. Până când, într-o, zi mi-am făcut curaj și  n-am mai pasat biletul în dreapta mea. De fapt, gestul l-am făcut. Dar de data asta pe bucățica de hârtie mâzgălisem eu cu scrisul meu incalificabil. Surprinzător, Violeta a răspuns. Și nu doar o dată. Bănuiesc că aveam ceva talent la scris de am reușit să umplem vreo două agende cu coperți lucioase, verde închis, genul “diplomat”. Presupun că s-a înțeles că Violeta nu l-a mai iubit pe Sergiu. Puterea cuvântului e sacră.

Nu poate fi nimic mai frumos în viață decât promisiunea unor momente extraordinare. Frumusețea adolescenței este în promisiunea iubirii, nu în consumul efectiv. Și fiecare mesaj era un buștean gros și uscat aruncat în focul de tabără al promisiunilor noastre.

Nu-mi aduc aminte detalii. Știu însă că eram îndrăgostit lulea de Violeta, cred că am luat și bătaie din cauza ei de la niște “băiețași” din cartier care au venit la liceu special pentru mine. Și mai știu că bucuria de a ocoli mărturisirea dragostei mele prin schimbul de epistole a fost extraordinară. Tineri, frumoși și pasionali am aruncat agendele alea într-un moment de “ceartă”. Bănuiesc că atunci cearta făcea și ea parte din promisiunea iubirii, anume aia că marile iubiri presupun suferință, așa că Violeta, într-un acces de furie, a aruncat agenda într-un tomberon, iar eu, placid plus teribilist, n-am schițat nici cel mai mic gest de a o recupera. La întâlnirea de 20 de ani am căzut de acord cu Violeta că am fost idioți. Totuși această concluzie mă sperie, pentru că realizez că sunt aproape de punctul în care devin adultul ăla care nu poate să vadă complexitatea sufletului de adolescent și raporturile acestuia cu lumea. N-am fost idioți, am fost disperați să trăim ceva intens, să ne convingem că suferim unul pentru altul ca doi “oameni mari”, că suntem maturi și că ne iubim arzând, relația noastră e totală, despărțirea așijderea, deci e musai ca iubirea să sfârșească într-un tomberon. Pardon, agenda. Acum, adulți, ne doare că nu putem să revendicăm memoria și că suntem privați de nostalgia întâlnirii cu niște pagini scrise când lumea stătea în loc ca să prindem noi autobuzul sau ca să dăm țeapă chelnerilor de la Poiana. Doamne, ajută-mă să-i înțeleg mereu pe tineri, nu-mi închide în nas ușa asta.

Dacă mă gândesc la liceu nu am cum să nu mă gândesc la Violeta și la agenda noastră. Violeta avea ochi frumoși și după douăzeci de ani, dar trăiseră deja destule. Merg pe stradă și mă uit la găștile care ies de la liceu și încerc să mă găsesc pe mine. Mă uit la cocoșii obraznici, la simpaticii meselor, la misterioșii retrași, la șmecheri și la lideri, la toți. Mă întreb pe unde sunt eu. Mă întreb cine stă în ultima bancă, în grupurile astea. Mă uit la ochii maturi ai fetelor care caută răbdarea și sunt speriate de insistența mânjilor. Violeta nu mi-a dat niciodată sentimentul că sunt un puști. M-a luat de bun, așa cum eram eu atunci, cu hainele mai lălâi și trupul necoordonat. Un student mi se părea un bărbat în toată regula. Violeta avea ochi pentru mine. Iar asta a fost poate una din puținele lecții de încredere pe care le-am primit în liceu. Profesorul de istorie mă făcea ratat. Violeta îmi răspundea la bilete. Și era cea mai frumoasă fată din clasă.

Știți, copiii ăștia ai voștri sunt sensibili. Există hormoni și necunoscut. Asta e o combinație mortală care se așează în fața ușii ăleia pe care scrie “intrare în viață” și ticăie. Te caci pe tine de frică și aproape că nu mai vrei să deschizi ușa. Iar noi, aduții, ne uităm la ei apatici și ne gândim că ar trebui să crească naibii mai repede ca să îmbrățișeze problemele noastre și să vadă lumea așa cum e ea de fapt. Nu trebuie s-o mai spun eu, a spus-o marea literatură, e o falie, nu știm să-i ajutăm. Doamne, ajută-mă să fiu un părinte ok cu copiii mei puberi. Dă-mi mintea pentru asta. Ce frumos fug ei de acasă și se refugiază unii în brațele altora, ce frumos nu se au ei decât unii pe alții, ce minunată e frăția asta întru tinerețe și ce amintiri fără egal lasă în noi.

Generația 2020 a terminat școala risipită, care-ncotro. Nu s-au mai avut unii pe alții copiii ăștia. N-au mai sprijinit caloriferele vechi de pe holuri, n-au mai fumat în wc-uri, n-au mai chiulit prin cafenele, nu s-au mai amușinat în recreații, n-au mai vibrat împreună la tot felul de nimicuri și nu și-au mai arătat unii altora telefoanele, n-au mai ascultat muzică tare de pe ele, n-au mai ars-o aiurea pe străzi, n-au prea mai vorbit pe la colțuri. Nu s-au mai văzut. Am zis-o deja de multe ori în perioada asta. Tre să fie greu să nu poți termina școala cu o ceremonie și un banchet. Cu o AMINTIRE. Numai din lagăr și din închisoare pleci fără petrecere. Altfel, o etapă ca asta trebuie marcată. Psihologic e destul de greu.

Nu avem pretenția că putem înlocui asta, dar cred că putem ajuta. Așa că ne-am gândit (noi, VAMA) să organizăm online un party de absolvire. Absolvirus Party. Un concert Vama pentru elevii și studenții care termină liceul sau facultatea și care vor să-și ia rămas bun unii de la alții. Și pentru profesorii lor. Am organizat un site vamamusic.ro unde toți cei care vor să participe sunt invitați să lase un mesaj video sau să facă o dedicație sau să urle de bucurie și să ne trimită urletul ăsta filmat sau o declarație de dragoste pentru Violeta sau de prietenie pentru Marcel sau un gând bun pentru un profesor care a avut un umăr solid la greu sau un mesaj pentru cei pe care nu îi pot întâlni în această perioadă sau pur și simplu un gând despre toată perioada asta nebună și aparte. Cu telefonul, simplu ca un story de instagram. Toate filmulețele astea ne dorim să apară în aceste trei, patru ore de #absolvirusparty joi, 18 iunie, începând cu ora 19. Vom fi live pe Facebook (Vama, Tudor Chirilă, Kiss Fm), YouTube (Vama, Kiss Fm) și pe protvplus.ro.

Am invitat și mulți oameni mișto să vorbească despre începuturile sau absolvirea lor. Să vorbească despre meseriille lor. În sfârșit, sperăm să putem conecta o bună parte din elevii și studenții 2020 care se află în situația de a lăsa în urmă o LUME. Hai să nu-i lăsăm să o facă oricum, nu ziceți?

E mult stres acum cu examene, sesiune, bac, dar mereu ar trebui să existe timp pentru singurul lucru cu adevărat important din viețile noastre: amintirile. Las mai jos o descriere a petrecerii noastre și de la tine, cel care citești asta am nevoie să dai vestea mai departe și să le spui alor tăi (elevi, studenți, profesori) despre Absolvirus Party 2020 și că nu-i costă nimic să participe.

sâmbătă, 16 mai 2020

Actorii și dreptul la muncă

Domnule Klaus Iohannis,  președinte al României,  domnule Ludovic Orban, premier al României, parlamentari, membri ai guvernului și membri ai comitetului național pentru situații de urgenă

Am ales să vă transmit un mesaj video în speranța că voi primi niște răspunsuri la întrebările mele, întrebări care vizează breasla din care fac parte. Sunt actor și muzician. Actor al Teatrului de Comedie din București și actor în diverse proiecte pe care le derulez în regim independent. La fel ca muzica. Înainte de a formula întrebările, am s-o iau un pic pe ocolite ca să pot să vă fac să înțelegeți mai bine contextul în care mă adresez.
În primul rând, aș vrea să spun că înțeleg că trecem printr-o periodă în care trebuie să fim responsabili atât față de noi, cât și față de cei din jur. Am respectat restricțiile impuse de starea de urgență timp de două luni. M-am adaptat cum am putut și am încercat să găsesc soluții de a-mi face meseria fără să pun pe nimeni în pericol și fără să mă expun. În familia mea, ca în orice familie, probabil, există categorii sensibile la COVID-19. Nu m-am văzut cu colegii de formație, nici măcar ca să fac un live cu ei dintr-o cameră, am făcut muzică de la distanță și am respectat ce era de respectat. După două luni, ca orice om normal care vede un început de relaxare pentru anumite profesii, am început să mă gândesc și eu la posibilitatea de a-mi exercita un drept fundamental, dreptul la muncă, în condiții de responsabilitate maximă. Noi, actorii, lucrăm cu publicul. Sigur, nu contribuim la PIB în măsura în care contribuie alte industrii, ni s-a sugerat asta de către autorități, ba mai mult, unii ne consideră inutili deși aș îndrăzni să spun că teatrul e în tot și în toate, este cultură, iar Uniunea Europeană are nenumărate politici de sprijinire a culturii  și industriilor creative. Teatrul e o meserie mai veche decât foarte multe din profesiile din ziua de azi. E mai veche chiar decât creștinismul. Ba, apropo de creștinism, aș spune că religia creștină a împrumutat multe instrumente din arsenalul teatral. Biserica a trebuit să se impună și nu a fost de ajuns doar răspândirea mesajului christic fără un pic de ajutor din partea teatrului. În definitiv, slujbele sunt  forme de spectacol pentru un public divers, iar mesajul creștin se transmite și cu ajutorul costumelor, strucura liturghiei este dramatică, vocea impunătoare a preotului este un avantaj. În fiecare duminică biserica devine un teatru cu scenă (naos) cu spațiu pentru spectatori (pridvor sau pronaos) ba chiar cu culisele actorilor - altarul -acolo unde se întâmplă taina creștină, comuniunea cu Dumnezeu, locul pogorârii harului, nu-i așa? În biserică se cântă căci, iată, mesajul creștin ajunge mai repede la credincioși prin muzică. Există metafizică în psaltica cântecelor liturgice, în înlănțuirea monfonică a notelor și, la ceas de seară, când soarele se pregătește să-și suspende existența fie și temporar, se întâmplă minuni cu partiturile alea. Există personaj principal, să zicem preotul paroh, dar el este ajutat de alți preoți slujitori sau de diaconi. Ba chiar și femeia de la lumânări îndeplinește funcții multiple, ba vinde lumânări sau cărți de rugăciune, plasează oamenii în biserică, îi organizează sau face liniște, după caz. Nu întâmplător auzi credincioși care spun că unele biserici fac slujbe mai frumoase decât altele, deci condiția estetică e importantă. Iar predica nu este oare un monolog bine rostit, bine improvizat? 

Acum eu înțeleg, domnule Iohannis și domnule Orban, parlamentari sau miniștri, că v-ați gândit cu toții că biserica poate să își țină slujbele în aer liber, în curțile lor, cu respectarea măsurilor de distanțare, deși aici eu am o îndoială că ați reușit să explicați bine tuturor creștinilor ce înseamnă asta. Mai înțeleg și că biserica e o organizație puternică care a făcut lobby în sensul ăsta. La fel cum înțeleg că există mulți creștini care au nevoie de rugăciune și cărora intimitatea propriei case nu le este de ajuns în această perioadă. Nu o spun în sens ironic. Dar oare de ce disperarea preoților de a sluji este mai ascultată decât disperarea actorilor de a juca? Care este oare diferența între teatru în aer liber și o slujbă în aer liber? De ce credeți dumneavoastră că  lucrătorii din teatru nu pot avea grijă de publicul lor într-un spațiu deschis? De ce noi nu putem să ne facem profesia, așa cum preoții o fac pe a lor? De ce, dacă intenționați să deschideți centre comerciale sub 15000 de mp care au magazine de până la 500 de mp care pot funcționa, noi nu putem, de exemplu, să jucăm spectacole de unul, două sau trei personaje în fața unui public de cincizeci de pesoane sau chiar șaptezecișicinci cu respectarea distanței de un metru și jumătate? Oare de ce nu putem folosi vara asta și în favoarea actorilor, mai ales  a celor independenți? De ce nu elaborați împreună cu actorii și tehnicienii din teatre un set de reguli care să îi poată ajuta să-și facă meseria? Sigur, teatrul nu aduce voturi, actorii nu vorbesc în fiecare duminică în fața credincioșilor. Dar suntem cetățeni ai României și munca este un drept fundamental. Și, oricât vi s-ar părea de ciudat, cunosc mulți actori care preferă să joace decât să apeleze la indemnizații. În acest moment autoritățile din România practică, din comoditate, dublul standard. Pentru că teatrul se poate face și în fața unui singur spectator. Și totuși, nu ne lăsați să jucăm. Repet întrebarea mea: într-un spațiu deschis de, să zicem, 1500 de metri pătrați sau într-un teatru de vară, dacă trei actori reprezintă o piesă respectând distanța, dacă sunt 75 de spectatori care respectă distanța, dacă personalul tehnic care ajută la reprezentarea spectacolului respectă distanța, dacă există structură (culoare, cabine separate, etc) cu ce este mai periculos decât un muzeu, un spațiu închis? Cunosc cel puțin un specialist care poate “desena” un teatru improvizat în aer liber pe a cărui scenă să se întâmple spectacol în siguranță. Nu fac parte din nicio organizație, sindicat sau structură care să militeze pentru drepturile actorilor. Dar îndrăznesc să spun că formulez aceste întrebări în numele unui număr mare de actori sau tehnicieni din teatre. Ați avut domnule Orban o întâlnire cu AROC Asociația Română a Organziatorilor de Concerte. Oare ați avut vreo întâlnire cu managerii teatrelor independente sau teatrelor municipale? Încercarea de a reveni la normalitate nu se poate face discreționar pentru că sunteți acolo, fie și vremelnic ca să reprezențati interesele tuturor. Dincolo de aspectul financiar care guvernează lumea în zilele astea există demnitatea profesională, dreptul de a-ți putea face profesia. Este frustant pentru actori să știe că sunt considerați insignifianți, cantitate neglijabilă, cei care pot să aștepte sine die pentru că deh, nu contribuie la PIB. Nici biserica ortodoxă nu contribuie la PIB și totuși va ține slujbe ăn aer liber. Aș vrea să fie limpede că mesajul meu nu se îndreaptă împotriva unei instituții, ci pentru egalitate de șanse în fața dreptului de a ne exercita profesia, toți cei care operăm cu aceleași principii lucrative. În speranța că mesajul meu nu va trece neobservat aștept un răspuns la întrebările mele. Acest mesaj nu este un îndemn la deresponsabilizare față de criza COVID-19, ci o pledoarie pentru muncă în condiții de siguranță și solicitarea către autorități de a opera și cu soluții, nu doar cu restricții discriminatorii. 




vineri, 1 mai 2020

joi, 12 martie 2020

Despre încredere

Varianta integrală a textului de mai jos a fost trimisă acum două săptămâni prin email celor care s-au abonat la newsletterul meu, Scrisori interesa(n)te. În seara asta trimit a treia scrisoare. Dacă vrei să te abonezi, o poți face aici.

Relația profesor-elev funcționează la noi după modelul fără randament al autorității nechestionabile. În România profesorii nu sunt pregățiți în niciun fel pentru relația cu elevul. Nu sunt prietenii elevilor, nu cooperează cu ei și nu fac nici cel mai mic efort să colaboreze, nu doar să dicteze. Ba, mai mult, relațiile cât de cât acceptabile funcționează adesea pe criterii discriminatorii (am un interes la taică-său, au dat mai mulți bani la fondul clasei etc.) Parteneriatul nu este înțeles nicicum. Desigur, e nevoie de multă pregătire pedagogică, de vocație, pricepere și de curaj pentru a-ți face prieteni din proprii elevi. E nevoie de training-ul competențelor emoționale care la ora actuală nu se face la scară națională și cu continuitate. Desigur că se poate ajunge la o relație mai puțin formală fie numai și prin redesenarea modului de predare care dacă ar fi mai prietenos și interactiv ar atrage după sine un alt tip de legătură prof-elev.

În secolul nostru toate modelele educaționale de succes pun accentul pe stimularea gândirii critice, a curiozității și a competențelor emoționale și de comunicare. Într-o lume în care automatizarea multor meserii și dispariția lor vor conta din ce în ce mai mult, abilitățile care încă diferențiază omul de robot țin mult mai mult de partea noastră de creier, cea care gestionează emoțiile. Empatia, capacitatea de substituție, abilitățile de relaționare, capacitățile de integrare, gestionarea emoțiilor negative, abilitățile de conectare socială vor face diferența. Educația viitorului nu mai este de mult pe de rost. Toată informația lumii e la un click distanță. Dar cum faci să dai peste cea relevantă? Profesorii trebuie să aibă competențe pedagogice sporite. Formarea lor continuă în acest sens este singura soluție pemtru creșterea calității educației. Noi am fost o generație care a crescut cu frica de a întreba. Curiozitatea noastră a fost reprimată constant. Ni s-a livrat informație cu forța. Cine a tocit a terminat școala bine, dar de fapt nu a învățat nimic. Pentru că nimeni nu și-a prea bătut capul să ne învețe să gândim critic. Să apreciem, să evaluăm informația, să punem și să ne punem întrebări. Exemplul cu care am început această scrisoare vorbește despre incapacitatea unui profesor universitar de a da încredere studentului său. Dar cred că putem spune că eșecul modelului nostru educațional vine din superficialitatea actului de predare, cu tot ce implică el. A fi profesor nu este pentru cei incapabili să coopereze real cu copiii, cei care se ascund în spatele unei autorități disfuncționale. A fi profesor înseamnă abilitatea de a gestiona un copil în toate formele lui de expresie, chiar dacă asta înseamnă să înțelegi viața lui dincolo de școală. În tot angrenajul educațional cu profesori-părinți-autorități copilul este lăsat la margine. Nu merge așa. Nu va funcționa. Se va opri. Pentru că nimeni nu va mai învăța nimic cu forța. Vor mima învățarea, în cel mai bun caz. Profesorii trebuie să ofere dragoste și prietenie. E al naibii de greu, mai ales când nu-s copiii tăi, dar profesorii trebuie să învețe să fie profesori.

Profesorii viitorului trebuie să fie blindați la nivelul abilității de a coopera cu copilul. Pentru asta este nevoie de formare constantă la nivel național. Iar asta nu se poate face decât prin voință politică și coagularea în jurul unei viziuni unice pe educație. Cred că noi ca cetățeni avem obligația să-i forțăm pe politicieni să depolitizeze și să reformeze educația. Modele există, experți străini există, know how există, voință politică nu există. Fără presiune din partea nostră nu va exista. Eu am încercat să-i fac să înțeleagă că nu mai avem răbdare, că nu există altă soluție decât un pact pe educație în jurul unei viziuni unice care să producă reforma. Poate unii dintre voi ați văzut povestea de mai jos. Dacă nu credeți-mă că merită.



Am demarat și această petiție care nu stă rău deloc, dar care are nevoie să crească. Dacă n-ați făcut-o o puteți semna aici. Nu trebuie să-i lăsăm în pace. Am văzut unde ne-a adus atitudinea asta.  

miercuri, 4 martie 2020

Vama - Prăbușire (necenzurat)

Cel mai nasol e când trebuie să explici un cântec. Sau versurile lui. Prefer să n-o fac, dar pentru că știu că va fi un pic de controversă legat de partea explicită a refrenului zic doar atât: nu plecați după fentă.

Orice poveste are un substrat. Noi, oamenii, avem acest dar de a putea să ascundem chestii (sentimente, stări, idei) pe sub cuvinte. De multe ori cuvintele sunt soldații din prima linie a imperiului nostru de idei. Câteodată suntem vizitați de curaj și, dacă cineva se uită la armata noastră uriașă, nemișcată, aliniată pe un câmp fără sfârșit, poate observa cum din ultimele rânduri se produce o mișcare imperceptibilă. Un soldat rupe rândurile și își face loc cu greu, spre uimirea și indignarea celorlalți, până în față. Vine și se așează în fața armatei cuvintelor și spune: eu sunt, eu am fost, despre mine e vorba în tot războiul ăsta.

Am vrut un cântec brutal de onest. Am sacrificat posibilitatea de a fi o baladă pe gustul tuturor> cum se face azi. Azi muzica nu deranjează, pentru că oamenii trebuie să fie atenți la volan. Nu ne-am propus să deranjăm pe nimeni, ci să spunem o poveste dureroasă. Da, există și durere în viață, nu doar Instagram.