Vama - Perfect fără tine (video)

Cântecul se poate cumpăra de aici.

Perfect fără tine. Dragoste de viață, de muncă și de oameni

Toată viața ne zbatem între realitate și fantezie. Fluturi atrași de lumina becului care nu există. Toată viața luptăm să transformăm fantezia în realitate sau fugim de realitate și ne refugiem între peretii calzi și moi ai unor lumi închipuite. Weekendul trecut a fost altfel. Cele două lumi s-au amestecat până când confuzia s-a instaurat confortabil, iar eu am abandonat controlul pozitiei mele în acest univers incert. - Răsăritul ăsta de pe autostradă e adevărat? Lumina soarelui, zgâriată de stâlpii șoselei ca într un film din 1900, îmi spune că da. Ne-am trezit la 4 dimineața ca să filmăm într-o zi ceea ce ar fi luat în mod normal două. Ne-am dus la culcare peste douăzecișipatru de ore, obosiți și fericiți. De când am început să muncesc, în viața asta a mea, mi-am spus că munca trebuie să fie plăcere, neapărat plăcere. Că nu are sens altminteri. Am luptat pentru asta. Doar că pe meleagurile astea peste care Dumnezeu a revărsat prea multă substanță de contrast, de multe ori drumul până la rezultat te secătuiește, munca devine o cursă cu obstacole absurde pe care nu le meriți. Rezultatul, premiera, cântecul, albumul, rolul, filmul, bucuria momentului în care îți oferi munca lumii te face să uiți de călătoria schimonosită de până atunci. Și totuși: călătorim mai mult decât sosim. Plecăm, sosim și între aceste două puncte trebuie să fie bucurie.

Așa a fost “Perfect fără tine”. O bucurie. Duminică seara, când ne întorceam acasă după două zile nebune, o melancolie bolnăvicioasă se așternea periculos diluând zâmbetele prietenilor din mașină. Atunci am spus: - E prea abrupt să mergem la casele noastre și să revenim cu picioarele pe pământ. Hai să bem ceva în seara asta, să sărbătorim finalul visului. Clipul nostru vorbește despre prietenie. Prietenia care nu-și supune participanții la încercări demonstrative. Iubirea solicită demonstrații. Prietenia le presupune, le conține. Orice iubire ratată se reface mai întâi în brațele prietenilor. Așa că într-o zi, când nu mai poți, îți iei câmpii și fugi la mare. Asta am învățat eu că avem, fuga către mare ca să ne rescriem  povestea. Pare un clișeu comercial. O fi. De câte ori nu fotografiezi răsăritul? Luptăm mereu să fim mai speciali decât măreția naturii care nu face altceva decât să fie grandioasă prin simpla repetiție. Pământul respiră. Frunzele mor ca să se tot nască. Și noi fugim mereu la mare sau visăm pe ascuns la asta. Cine nu și-a imaginat-o pe mama copiilor săi pe plajă? Unii poate că nu. Nu-i timpul pierdut. Așa că acest clip nu e altceva decât o fugă cu prietenii la mare. Și așa am fost noi toți. O echipă de filmare care a fugit la mare, într-o cursă nebună cu timpul sau norii. A fost perfect. Am avut nori când a trebuit, s-a înseninat la timp, vântul a încetat să bată când aveam mai multă nevoie. Sunt atâtea imagini care, dacă închid ochii, mi se perindă prin fața ochilor încât mă simt un om bogat, mult mai bogat. Rulota noastră hippie, asortată pestriț cu Andreea care părea o lumină senină coborâtă peste protestele contra razboiului din Vietnam undeva în fața Casei Albe a anilor ‘60. Alexandra filmând, cu zambetul pe buze, emoționată fără să știe exact unde să se împartă ca să fure momente, Gelu în fața unei pianine de lemn pe marginea unui câmp inundat de Dunare, fotbal pe plaja sub privirile liniștite și îngâduitoare ale unor fete hippie, Eugen cu alură de Keith Richards cântând Clapton lângă foc, Seba uimit de propriile jonglerii la malul marii, cu picioarele goale în apă rece, ca un dans păgân, Dănuț, agitându-se funky pe lângă un contrabas, Marius, implicat și bucuros ca un copil mare, fotografii nedeclanșate dar întipărite în minte, unde lumina aia incredibilă de la apus care te apucă de stomac și-l învârte în jurul gândurilor tale până le strânge într-un ghem imperceptibil care nu mai e gând, nu mai e nimic, lumina asta nebună alunecând pe fețe frumoase, destinse de zâmbet și de cea mai frumoasă formă de umanitate: prietenia și gingășia cu care ea se leagă. Prietenia ca nodul de la funia unui zmeu, îl legi, tragi tare de el ca să-l strângi. dar numai în bătaia vântului devine nodul de care ai nevoie ca să zbori, în singuranță. Urlete în rulota care sălta pe plajă la propriu, spuma de bere în aer, hohote nesecătuite de râs. Cine nu l-a vazut pe Costin la vernisajul propriei expozitii de râs sponsorizate de spritul grecesc din taverna lui Nikos n-a vazut nimic. Carina, care cred că este agentul secret al programului Excel în Romania, a abandonat și ea lupta cu realitatea și s-a instaurat comod în visul nostru de weekend. Au fost de toate. Prea multe pentru un post pe blog. Prea multe chiar și pentru clip. Avem material pentru trei. A fost însa multă dragoste. De viață, de muncă și de oameni. Poate că așa sună o variantă de sens al omului: dragoste de viață, de muncă și de oameni. Sinceritatea rupe ecrane și trece dincolo. Sinceritatea călătorește. Sunt sigur că o bună parte din frumusețea acestor zile va răzbate dincolo de laptopuri și plasme și-i va cuprinde pe cei care vor privi. Și mai cred că acest cântec va deveni imnul celor care vor să fugă la mare. Cu prietenii sau singuri, în speranța că îi vor găsi pe plajă. Pentru mine, acest cântec este deja un succes. Și asta nu pentru valoarea lui intrinsecă, ci pentru toată bucuria colaterală pe care mi-a oferit-o. 

Mă tot gândesc cum să închei, dar anumite povești nu merită închise așa că am să las lucrurile așa cum sunt acum, stau cu o tabletă în mână și în fața ochilor îmi revine ciclic imaginea unei rulote care se suprapune peste un cer roșietic la apus, pe o plajă pustie. În partea care nu se vede a acestei imagini, în spatele ochilor mei, e marea. În fața rulotei un grup mic de oameni, ca niște umbre chinezesti, dansează fericiți. 

P.S. Premiera videoclipului “Perfect fără tine” va avea loc duminică seara.

20 de minute langa parc

M-am oprit. Am oprit masina si am zis sa respir. Sinceritatea e probabil cea mai puternica arma la indemana noastra. Asa, din senin. N-am niciun motiv sa fi spus asta asa, deodata. Am oprit langa un parculet, pe Eminescu. O batrana sta linistita pe o banca. N-o sa avem niciodata nimic in comun. Doar momentul asta in care eu o privesc si ea nu stie. In fata ei o statuie sta cu spatele catre noi. E si o biserica langa parc. Un barbat in camasa neagra isi face cruce. Batrana se ridica si pleaca. Sinceritatea e o arma greu de folosit. Te poti rani. Ireversibil ranit. Probabil ca momentul ala de eliberare in care esti una cu tine in ochii tuturor face toti banii. Copacii parcului au infrunzit neincrezator. E de inteles. Intotdeauna e ceva de pierdut. De aia e greu sa manuiesti sinceritatea. Reputatie, bani, frica, orgoliu, dragoste. Totul e de pierdut. Pe langa mine tocmai a trecut o poveste cu parul lung, roscat. A lasat in urma o dara de parfum menit sa rascoleasca amintiri. Cum face November Rain. Ma duce cu gandul la o sufragerie comunista intunecata in care incercam la saispe ani sa atingem buze si sani. Baby, in our wildest moments we could be the greatest. Ce frumos spune asta Jessie Ware. Maretia. Ce sus poate fi omul cand vrea. Ma linisteste ideea ca omul are undeva inauntru o sursa latenta de maretie care se poate activa. Ceva din maretia si linistea plopilor se regaseste in fiecare om. Am deschis geamurile masinii. Ce plina de amintiri e masina asta. Am senzatia ca daca as vinde-o mi-as vinde trecutul. Unii copaci nu indraznesc sa infloreasca. Follow the leader. Sinceritatea e la fel de frumoasa ca primavara. Sinceritatea e laser. Sinceritatea calatoreste cu viteza luminii. Sinceritatea e lumina zorilor peste un sat macelarit de mizeria umana. Sinceritatea e un stalp in mijlocul desertului. Baby in our wildest moments, we could be the greatest. Nu alegem niciodata cu adevarat. Viata e amuzanta daca stau sa ma gandesc ca pentru mine alege copilul de acum douazecisicinci de ani. Eu sunt doar papusa acelui copil. O fata cu sani frumosi alearga dupa un caine, prin parc. Soarele s-a ascuns printre nori. Statuia pare mai impovarata. O adiere de vant a simtit ca e momentul. In dreapta mea punga cu apa si banane freamata usor. Sinceritatea e un bumerang. Pauza s-a terminat.

Tudor Chirilā

Cine e slab? Cine e puternic? Biloxi Blues pe 8 aprilie.

 Biloxi Blues. Un spectacol din care încă învăț. Un spectacol care se încăpățânează să nu moară. O lecție de viață printre hohote de râs. Îl jucăm foarte rar din motive care țin foarte puțin de noi și mai mult de dezordinea și confuzia culturală în care ne aflăm. Spectacolul de la Palatul Copiilor din 8 aprilie se joacă deja din 2006. Este prima montare a acestui text în România. Am colindat cu el 20 de orașe ale țării în primul turneu național de teatru de o asemenea anvergură( post revoluție, bineînțeles). Cu toate astea e încă foarte multă lume care nu a văzut Biloxi Blues. Povestea unor recruți care află că trebuie să plece la război și sunt total nepregătiți pentru asta. Povestea unui sergent aparent nebun care știe că singura șansă a acestor băieți este să învețe să facă față războiului și mai ales absurdului care îl însoțește. Ciocnirea dintre băieții ăștia tineri și sergentul Toomey. Eu sunt sergentul Toomey. M-am întrebat mereu cine pierde în confruntarea dintre recruți și sergentul Toomey. De multe ori mi se pare că publicul ține cu recruții. E normal, cel mai slab e întotdeauna simpatic. Sergentul Toomey nu e simpatic, dar are umor. Umorul ăla dur de armată, cinismul celui care a văzut atât de multe, mai ales urâte. Pare că pe Toomey nu mai poți să-l surprinzi cu nimic. Pare că, acolo, în lumea lui cazonă, nimeni și nimic nu-i stă în cale. Cu toate astea, unul dintre recruți i se opune. Pentru că nu vrea să accepte absurdul pregătirilor de război. Toomey o știe pe a lui. Epstein nu "colaborează". Cine va câștiga? Eu cred că Toomey nu pierde. Mi ar plăcea să știu și părerea voastră dacă veniți la spectacolul de pe 8. Bilete găsiți aici și la office[@]agentiadevise[.]ro. Mi-aș dori să putem juca Biloxi mai des, să-și gaseascā locul într-un spațiu unde să-l putem juca regulat. Pentru toată lumea care nu l-a văzut și întreabă mereu de el în pauzele prea lungi dintre un spectacol și altul. Este un text senzațional. Este o poveste din care sensurile se desprind ușor, nu e moralizatoare deși propune repere morale, este un loc în care toată lumea are dreptate doar că dreptatea celui slab nu coincide cu dreptatea celui puternic. Pe de altă parte se ridică întrebarea: cine este cel slab și cine este cel puternic? Biloxi Blues e o felie groasă și gustoasă de viață. E o porție bună de viață.  Are de toate: prima zi de sex, ultima zi de libertate, primul sărut, prima umilință, glume de armată, neînțelegeri, conflicte, solidaritate, speranță. Poate că arta adevărată este cea care te face să uiți de ține. Cel mai mare compliment pe care l-a primit echipa de la Biloxi a venit de la oamenii care ne spuneau că "n-au simțit cele două ore" și că "au uitat de toate". Vă așteptăm pe 8 aprilie.
 
 PS. O mențiune specială pentru Iarina Demian. Cred că toată distribuția trebuie să-i mulțumim pentru felul în care ne-a condus pe scenă. Dacă Biloxi se joacă încă este meritul Iarinei care a luptat din greu pentru el. Este exemplul unui regizor care nu poate să își abandoneze opera, când toată lumea pare să fi renunțat. Și, iată, împins ușor de la spate Biloxi se ridică precum un zmeu într-o zi cu vânt și zboară deasupra mării.