A dărâmat Roger Waters zidul?

Am scris din ce în ce mai rar pe blog în ultima vreme, însă concertul de aseara m-a făcut să mă așez la calculator. Nu vreau să fac o cronică ci mai degrabă simt nevoia să pun pe hârtie( o tempora!) ce s-a întâmplat cu mine și gândurile mele aseară. Încerc să pun ordine într-o sumă de stări si de reflecții prea amestecate ca să poată ieși cu ușurință un text ordonat. Am să încerc totuși să delimitez prin capitole experiența mea Waters.

Emoția 

Am început concertul cu o porție bună de plâns. Adesea izbuncim în plâns pentru că acumulăm tensiuni insuportabile iar eliberarea lor se manifestă așa. Nu a fost cazul de data asta. Nu am așteptat show-ul ăsta nici cu tremur, nici cu înfrigurare, nici cu așteptări supradimensionate. Îl așteptam cu dor. Când pe eranul imens au explodat primele imagini, imediat după solo-ul sfâșietor de saxofon, ceva s-a rupt în mine sau mai degrabă ceva s-a refăcut, o legătură parcă pierdută cu trecutul s-a restabilit pe loc și lacrimile au țâșnit firesc, izbăvitor, acompaniate de un fericit nod în gât. Mi s-a făcut rușine, până cănd m-am întors către medicul solid din spatele meu, purta un tricoul alb inscriptionat Pink Floyd, era însoțit de copiii lui și mă privea cu ochii în lacrimi bâiguind: Incredibil, Incredibil! 

Nu doar Roger Waters( narcisistic, cum a spus-o chiar el) l-a acompaniat din prezent cu chitara pe tânărul Roger Waters, ci noi toți cei care am crescut pe lângă Zidul lui ne-am întors în trecut să ne strângem în brațe. Și uite-l pe puberul Tudor care habar n-are nimic despre viață  și adulmecă totul în jur ca un mânz însetat, cum se chinuie în camera lui cu acordurile de la Mother, uite-l cum privește fascinat la filmul lui Alan Parker, uite-l cum începe să viseze de unul singur că poate el e cel ales să schimbe lumea, lumea lui și a altora. Zeci de mii de oameni au avut această întâlnire aseară sub privirile îngăduitoare ale celor mai tineri care nu știau sau nu credeau că adulții de lângă ei au vrut cândva să schimbe lumea doar cu o chitară, pe muzica și versurile Wall-ul-ui. 

Conceptul

Să privești spectacolul lui Waters( iată că termenul își face loc firesc, el transcende și în același timp înglobează ideea de concert) din perspectiva unică a unui act de divertisment reduce experienta la un show de proiecții și lumini. Pentru că fără justificare conceptuală un asemenea act grandios ar fi putut ușor să alunece în derizoriul unei megaproducții și atât. 

Când eram mic asociam Wall-ul cu un disc despre război, ororile lui, libertate și demnitatea umană, totalitarism, frică și dictatură. De fapt, în acest sens, albumul a și fost confiscat de căderea zidului Berlinului, prilej perfect pentru una din primele reprezentări uriașe în orașul german, dar și pentru accentuarea percepției ca Wall-ul este doar un album despre libertate.  

Am crescut apoi și am începu să înțeleg componenta psihanalitică a discului. M-am raportat mai mult la Pink, copilul traumatizat de absența tatălui sau de o mamă ultraprotectoare și pe care sistemul( reprezentat de crudul profesor marionetă pentru care scoala e debușeul propriilor disfuncții) nu îl ajută să identifice și să se identifice. Apoi am citit undeva că ideea Wall-ul-ui i-a venit lui Waters în timpul unui concert la Los Angeles, când, măcinat de rutina turneelor și relația distorsionată cu celebritatea, a simțit că între el si public e un zid de netrecut, o conexiune întreruptă și mi-am spus încă o dată că discul este despre traume și neputințe individuale care nasc frica paralizantă de viață care, la rândul ei ne face să construim zidul. 

Aseară însă mi-am dat seama că Waters reușește ceva incredibil. E o misiune aproape imposibilă să urmărești într-o poveste două sensuri, o simbolistică dublă, fără ca ele să se submineze unul pe altul iar substanța epică să se dilueze. Dar Wall-ul vorbește, după părerea mea, despre două teme mari. 

Prima ar fi alienarea individuală, omul devenit victima unui trecut pe care nu și l-a putut alege și cu care nu poate să lupte ( Daddy's flown across the ocean/Leaving just a memory/ A snapshot in the family album/Daddy what else did you leave for me?/Daddy, what'd'ja leave behind for me?!?/All in all it was just a brick in the wall) și căruia nu-i rămâne decât să trăiască în frică și izolare în spatele unui zid care te protejează de lume, dar nu și de propriile angoase (Will some cold woman in this desert land/Make me feel like a real man?/Take this rock and roll refugee/Oooh, baby set me free). Pink este ireversibil amputat emoțional, el nu reușește să se elibereze de la sânul sufocant al mamei și să se adăpostească în brațele femeii iubite, prea puțin dispusă să accepte sau să înțeleagă nevroza unui suflet scindat (Mother do you think she's good enough -- to me?/Mother do you think she's dangerous -- to me?/Mother will she tear your little boy apart?/Mother will she break my heart?) 

A doua temă este alienarea colectivă. Ea și numai ea poate face posibilă apariția sistemelor totalitare sau, mai nou, a terorismului de stat (cum îi spune Waters) manifestat în numele principiilor democratice. Oamenii - transformați pe nesimțite în masă de manevră, obligați să-și trăiască viețile captivi în șabloane desenate de o societate în care consumul abrutizează, creează dependențe, orbește și ucide conștința individuală. Oameni aliniați, înrolați, înregimentați, defilând orbește pe câmpurile de luptă ale guvernelor și corporațiilor instalate confortabil la putere ca rezultat al ignoranței populare.  Este însă alienarea colectivă posibilă fără manifestarea inițială a alienării indiviudale? Și aici Waters este genial pentru că aceste două teme se întrepătrund pe tot parcursul discului, semnificațiile glisează dintr-o tabără în alta, se creează tot soiul de subsensuri care alimentează și umflă ca pe un mare porc gonflabil tema principală: FRICA și consecințele ei. 

Cred că această dublă metaforă a alienării( individuală si colectivă) face ca WALL ul să fie unul din cele mai importante albume rock din toate timpurile. Un asemenea concept justifică pe deplin ce s-a întâmplat aseară în Piața Constituției. 

Tehnologia

Aici nu sunt multe lucruri de spus. Cei care au fost aseară în public sunt pe deplin lămuriți. Cei care n-au văzut show-ul își pot face o impresie din imaginile postate pe youtube sau pot căuta pe net articole despre dimensiunea tehnică a producției. 

Pe mine m-a izbit simplitatea de început a organizării scenografice. Un zid lung și înalt - alb și o scenă uriașă - neagră. Apoi zidul devine ecran de proiecție deci sursă de conținut pentru dubla lui funcție: de protest popular pe de-o parte și de angoasantă izolare pe de alta. 

M-am simțit, timp de două ore, manipulat vizual în cel mai pur sens al cuvântului. Am privit cu gura căscată, am fost scuturat, uimit, m-am bucurat, am fost influențat, am vrut să urlu, am vrut să fiu mai bun, am uitat de mine, de public, de context, am călătorit. Mai mult decât atât, spectacolul ăsta m-a făcut să vreau să scotocesc înăuntrul meu și să-mi pun acele întrebări înfricoșătoare fără răspuns unic și pe care e mai comod să le băgăm sub preș în speranța că vom uita de ele și viața noastră va fi mai liniștită. Care sunt ele? Sunt absolut convins că fiecare dintre voi le știți. Sunt absolut convins că toți cei din public, aseară, și le-au pus. 

Roger Waters

Da, e adevărat, la 69 de ani, gagiul e bestial. A cântat excelent, a alergat, a fost actor, a condus, a avut unor, a știut să fie discret în prezență scenică, lăsând spectacolul și mesajele lui să iasă la rampă. Mi s-a părut că producția s-a aflat la granița dintre grandios și cultul personalității Waters, cu o subțire linie de demarcație pe care însă nu a încălcat-o. Cred că ăsta este exclusiv meritul lui. I-am admirat condiția fizică, "prospețimea" dacă vreți. Mi s-a părut că în unele ipostaze semăna cu un Richard Gere sexy. Mi-a plăcut modul simplu în care era îmbrăcat. În definitiv ce altceva ar fi trebuit să poarte având în vedere ce se desfășura în spatele lui? Orice, în afară de pantaloni si tricou negre ar fi fost disonant. O mostră de bun gust. 

Paradoxul unei producții care printre altele condamnă capitalismul, corporatismul și consumismul e că tocmai prin mijloace capitaliste, fonduri corporatiste și speculând consumismul reușește să stea în picioare. Sigur că Roger Waters ar putea fi acuzat de ipocrizie. Apărătorii lui ar spune că arta nu se poate face fără subvenție. Argumente pro și contra sunt destule, dar la momentul acestor rânduri sunt irelevante. Pentru că rostul primordial al unui artist e acela de a crea emoție prin povestea pe care o spune. Iar Roger Waters spune o poveste uluitoare despre natura umană. Ca spectator am fost dispus să uit compromisul artistului și să mă bucur de oferta grandioasă a mesajului propus de el.

Mă frământă o altă întrebare la care nu voi primi niciodată răspuns. Cu brațele întinse spre mulțime, cu chipul amplificat magnific de tehnologie, Waters părea că se oferă pe sine în schimbul adulației unui public pe care ar fi vrut să-l îmbrățișeze.  Mă întreb dacă fostul copil care și-a pierdut tatăl în al doilea razboi mondial a reușit să dărâme zidul.

A dărâmat Waters zidul fricilor lui? Sau această producție are rostul să-l pună la adăpost de cea mai mare dintre frici - frica lui de singurătate? Mai are el nevoie de confirmări în beneficul propriului ego? Sau show-ul este expresia desăvârșită a unei opere șlefuite și reșlefuite la maximum? Este Wall-ul o operă apăsătoare, obsesivă care nu mai poate fi depășită? Cum trebuie să te simți, singur, în camera de hotel, după un asemenea spectacol când adulația s-a terminat și publicul nu mai poate să te strângă la piept ca să compenseze spațiile lipsă din viața ta?

Iată că întrebarea mea s-a transformat în întrebările mele. Mi-aș dori sincer să știu - după un asemenea spectacol - că Roger Waters e un om liber. E important să știi că omul care cântă așa despre libertate și abolirea fricii este liber. Mi-aș dori ca show ul lui Waters să nu fie zidul lui. Mi-aș dori să fiu sigur că a dărâmat zidul. Pe cel nevăzut, pe cel despre care știe doar el, când ajunge în camera de hotel.

Rostul artei

All alone, or in two's/The ones who really love you/Walk up and down outside the wall/Some hand in hand/And some gathered together in bands/The bleeding hearts and artists/Make their stand.

And when they've given you their all/Some stagger and fall, after all it's not easy/Banging your heart against some mad bugger's wall

O mână de muzicieni îmbrăcați modest cântă cu instrumente simple epilogul de mai sus. Își iau la revedere de la cei șaptezeci de mii de oameni buimăciți. Și atunci, înțelegi.

Arta nu va schimba lumea. Spectacolul lui Waters nu va opri luptele din Siria și nici raidurile americane aflate în plină pregătire la ora acestor rânduri. Rostul artei nu este să schimbe lumea, chiar dacă o fi făcut-o în câteva rânduri. Niciun artist nu-și fundamentează opera pe acest demers.

Artiștii vor să se exprime, vor să-și spună povestea, vor să-și urle durerea acumulată în lumea asta în care de când intră Omul trebuie să înfrunte deziluzia. Cineva spunea: Creativity is God's gift to the suffering child. 
Nimic mai adevărat. Artiștii nu vor schimba lumea. Oamenii însă o vor schimba. Dar pentru ca să o schimbe e nevoie să-și trezească conștinta. Constința se trezește când omul se confruntă cu sine și își pune întrebări. Ăsta cred eu că e rostul artei. Să declanșeze în noi războaie interne. Să ne zdruncine.

Un artist urcă pe scenă și oamenii se adună în jurul lui să audă ce are de spus. Și își dau seama că așa ar fi spus-o și ei dacă ar fi putut. Și omul ăla de pe scenă devine o oglindă în care ei sunt fericiți să privească, să se admire. Pentru că fiecare dintre noi simte nevoia din când în când să se ia pe sine în brațe. Marii artiști ne ajută să ne luăm în brațe. Și după fiecare îmbrățișare ne simțim mai buni și mai puternici gata să dăm și noi mai departe iubire. Și iubirea poate să schimbe lumea. Toate astea mi-au trecut prin cap când o mână de muzicieni îmbrăcați modest își lua la revedere de la noi - pe ruinele unui spectacol uriaș - supervizați blând de Roger Waters. Fără bis. Pentru că povestea se încheiase. Pentru că nici ei nu mai puteau oferi, nici noi nu mai puteam primi.