Ciudata viziune a Ecaterinei Andronescu

Ministerul Educației a publicat și pus în dezbatere viziunea pe educație până în 2030, sub

forma unui document care se numeste “Educația care unește”. Am și eu câteva lucruri de spus, dar înainte aș vrea să fac un preambul. 

Context 

În iunie anul trecut am participat la un workshop pe tema educației finlandeze organizat la  București de Ambasada Finlandei. Au participat oficiali de rang înalt de la Agentia Națională de Educație din Finlanda, profesori sau specialiști. Au fost diverse prezentări care au acoperit diferite subiecte: trainingul profesorilor, organizarea sistemului de învățământ finlandez, relația profesor-elev, învățământul vocațional, conceptul de long life learning și reconversie profesională, etc. 

Workshop-ul m-a entuziasmat și mi-am dorit să aflu mai multe despre sistemul finlandez. A durat ceva până am reușit să găsesc timp pentru o vizită în Finlanda ca să văd la fața locului care e treaba cu educația finlandeză. Mi-am finanțat această excursie (la începutul lui aprilie) și am reușit, cu ajutorul Ambasadei Finladei, să stabilesc un număr de vizite și întâlniri care să mă ajute să-mi fac o imagine mult mai detaliată asupra reformei finlandeze a educației. De pe urma acestei vizite cred că m-am ales cu niște articole de blog (vor urma) și câteva vloguri pe youtube pe care le voi lansa curând. Vreau să ajut părinții, profesorii și elevii români să înțeleagă mai mult

Ministrul  Educației din România este Ecaterina Andronescu al cărui nume se leagă în mod nefericit de educația românească din ultimii douăzeci de ani. Incapabilă să formuleze o viziune coerentă și pe care s-o pună în practică doamna Andronescu a adoptat de multe ori măsuri care au creat confuzie în rândul actorilor din educație, ineficiență administrativă, haos curicular și organizatoric la nivelul diverselor instituții de învățământ. 

Mai mult, doamna Andronescu face parte dintr-un partid care a demonstrat în repetate rânduri că nu privește educația ca pe un domeniu fundamental pentru dezvoltarea individului și a unei societăți care ar să poată construi și apăra o democrație. În general, partidul se adresează unui electorat needucat și ușor manipulabil. 

Același partid a ajuns în situația de a fi condus de oameni cu probleme penale și de corupție, oameni cu un nivel îngrijorător de scăzut al competențelor profesionale și administrative. Practic, se poate spune că partidul este condus de inculți, incompetenți a căror unică preocupare este să conserve un sistem de guvernare bazat pe  o organizare piramidală de tip mafiot, fără legătură cu încurajarea depolitizării instituționale și organizarea unui aparat adminstrativ bazat pe meritocrație ca formă de accedere în funcții publice.

Acesta este contextul în care Ministerul Educației lansează documentul despre care voi vorbi mai jos și pe care îl puteți accesa aici. 

"Educația ne unește" . O viziune.

În primul rând cred că trebuie să vorbim despre ce e aia o viziune. O viziune nu este același lucru cu un proiect de reformă, nu este nici un scenariu de implementare în detaliu a unei reforme. Viziunea nu este nici măcar un document care să țină cont de realitate. Din contră, viziunea se rupe de realitatea imediată, ea reprezintă proiecția unor așteptări și obiective pe termen lung. Este o fotografie din viitor. 

Din perspectiva acestor precizări mie mi se pare că Educația ne unește este un document bun. Fără să folosesc cifre, aș zice că un procent extrem de mare din document este inspirat de modelul finlandez și afirm asta pentru că am încercat să studiez recent modelul finlandez, după cum am și scris în deschiderea acestui text. Aș vrea să trec în revistă câteva din numeroasele idei “importate” din educația finlandeză: 

• organizarea ciclurilor de învățământ: toată organizarea este identică cu modelul finlandez actual
• centrarea pe elev - relația profesor elev pe orizontală, nu pe verticală, adică cooperare în loc de subordonare
• autonomia școlară urmată implicit de autonomia curiculară (scoala este finanțată de autoritățile publice locale)
• accentul pe long life learning (învățare continuă) 
• regândirea importanței aspectelor și provocărilor sociale în dezvoltarea armonioasă a copilului
• implicarea părinților în actul educațional 
• eliberarea elevului de povara curiculară care la noi se traduce prin teme complexe care necesită timp + meditații. 
• pregătirea profesionistă a profesorului și ideea de reprofesionalizare permanentă
• folosirea funcției pedagogice a evaluării și eliberarea elevului de evaluarea inhibitorie
• profesorul creează contexte de învățare individuale (provocarea învățământului de masă)
• autoevaluarea ca instrument principal de măsurare a profesorului
• dreptul porfesorului de a preda se menține prin participarea la programe de formare continuă (long life learning)
• flexibilitatea ca principiu de organizare a învățării și colaborarea/cooperarea în actul de învățare
• rolul sporit al cercetării ca instrument pentru predare și învățare (în condițiile în care cercetarea este descurajată în prezent)
• școala asigură hrană pentru toți copiii pe durata programului școlar, precum și rechizite și alte mecanisme de suport social care să garanteze egalitatea de șanse. (în Finlanda reforma a început cu introducerea unei mese calde/zi în timpul școlii) 
• în școala primară și gimnazială “a învăța să înveți” devine obiectiv curicular
• posibilitatea, la finele ciclului superior, de a suplimenta cu încă un an încercarea de a te perfecționa la anumite materii pentru a putea ridica media generală de admitere la liceu
• accent mult sporit pe educația civică din timpul liceului (acum inexistentă)
• reformarea bacalaureatului pe categorii de pregătire

Reformă? 

Din punctul meu de vedere această viziune pe educație până în 2030 invită la un anumit tip de reformă. De exemplu, autonomia școlară reclamă treptat reformarea inspectoratelor și, de ce nu, într-un final, desființarea lor în momentul în care școala, sub conducerea liderului educațional și în parteneriat cu autoritățile locale ajunge la autonomie reală și capacitate de autoevaluare. Deasemenea, accentul pe pregătirea intensă și continuă a profesorilor, responsabilizarea lor față de elev, curiculă și actul educațional propune o nouă abordare, dar și depolitizarea treptată a unui sistem de ale cărei slăbiciuni la ora actuală beneficiază (adesea) chiar profesorii. Extrem de bizar venind de la PSD pentru care politizarea ministerelor și instituțiilor publice reprezintă deja ideologie de partid

Am văzut foarte multe reacții contra acestei viziuni și mai ales comentarii care intră într-un soi de micro lectură, la lupă, a fiecărei măsuri în parte. Nu e rău să despici firul în patru, dar nu cred că o viziune de ansamblu este atăt de mult despre detalii, cât despre un soi de cadru general pentru împlinirea reformei, un set de valori la care să simți că poți să aderi și care să te guverneze pe parcursul schimbării. Valori pe care să le urmărești.  Din această prespectivă rămân la părerea că în ansamblul ei viziunea este bună, un punct de plecare de la care ar trebui pornită o dezbatere care să ducă într-adevăr discuția ÎNAINTE. 

Din păcate, cel mai mare obstacol în calea împlinirii acestei viziuni este chiar ministrul care o promovează. Și asta nu cred că face dreptate colectivului care a elaborat acest document. Radu Szekely cel care a condus această echipă are o experiență bogată în educația finlandeză, a fost profesor în Finlanda, este expert în educație și a asistat la diversele etape ale reformei finlandeze. Ar fi păcat ca el și colegii lui să ajungă victimele încă unui exercițiu de imagine al Ecaterinei Andronescu. 

Pe de altă parte o bună parte din opinia publică consideră (pe bună dreptate) că această viziune este idealistă în contextul socio-politic din România. Oamenii nu pot să-și imagineze că un partid care beneficiază de analfabetismul funcțional  al unei bune părți din electorat și un partid care defilează cu incompetența la cel mai înalt nivel ar putea să elibereze voința poltică necesară schimbării. Deasemenea, scepticismul vine și de la realități sociale dure, cum ar fi tratamentul la care sunt supuși copiii în familiile din România unde autoritatea bazată pe pedepse corporale, agresivitate, coerciție sau violență de limbaj este privită ca o formă de educare acceptabilă. Prin urmare există un clivaj profund între viziune și realitatea de la care s-ar putea pleca spre împlinirea ei. 

Eu nu cred că România se află într-o poziție în care poate elabora o viziune educațională creativă, originală, izvorâtă din realitățile ei imediate. Cred că în foarte multe domenii ne aflăm în situația de a importa lucruri bune, testate în alte părți.  Ăsta este motivul pentru care am fost entuziasmat să văd o viziune care se revendică de la un model de succes și să aplaud lucrurile pozitive conținute în document. 

Aș avea câteva remarci critice, doar din perspectiva profanului sau, dacă vreți, a părintelui. Sau, mai degrabă, a unui individ căruia încă îi place să învețe. Cunoscând importanța pe care o acordă Finlanda actului de pregătire a profesorilor aș spune că în viziunea românească lucrurile sunt mai diluate și asta pentru că centrele de formare pedagogică (responsabile cu formarea profesorilor) ar trebui să fie integrate în acțiunile de reformă, nivelul de specializare al trainerilor ar trebui să fie o preocupare asumată chiar în document. Chiar la acest moment este în derulare un program în colaborare cu UE de abilitare curriculară a 55000 de profesori, programul CRED. Detalii aici.  Mi-ar fi plăcut să văd o legăură între propunerile din viziune și acest program despre care nu poți afla foarte multe de pe site-ul ministerului (schimbul de mailuri s-a oprit când am cerut adresa de mail a managerului de proiect). Tocmai pentru că viziunea propune o reformare a curriculum-ului, iar programul presupune “abilitare curriculară”. 

La fel cum cred că importanța educației timpurii în formarea individului competent socio-emoțional, independent și mai ales conștient de impactul său în societate, a fost un pic neglijată de echipa ministerului în cadrul viziunii. Cred că se pot găsi numeroase obiecții viziunii puse în dezbatere, dar aș vrea să mă concentrez pe aspectele pozitive. 

Marea Unire?

Educația românească este într-o situație atât de critică încât numai o abordare pozitivă (oricât de idealist ar suna, dat fiind contextul) ne mai poate ajuta. Și pentru toate argumentele enumerate mai sus consider că "Educația care unește" este un prim pas bun pentru a vorbi despre reformarea sistemului într-un mod organizat și etapizat. 

Însă aici cred că e momentul ca politicienii să se responsabilizeze (știu, sună absurd) o dată pentru totdeauna (…și utopic) Asta înseamnă ca toate partidele politice să se unească și să împărtășească o viziune unică asupra educației naționale. Este un domeniu care are nveoie de o strategie multianuală, nu de ciuntiri, reșapări, adăugiri sau cosmetizări la fiecare patru ani. Dacă partidele politice ar semna un memorandum, “dom'le ăsta este documentul care conține principiile și obiectivele pe care vrem să le atingem în următorii zece ani și ne angajăm să legiferăm și să guvernăm doar în sensul și limitele acestui document”, atunci poate că am mai avea o șansă.

La un an după centenarul Unirii cea mai bună reparație pentru scindarea națională în care ne-a adus clasa politică în ultimii treizeci de ani ar fi un acord asupra unei viziuni multianuale pe educație. Iar la desăvârșirea acestei viziuni ar trebui să contribuie cu adevărat toți actorii implicați: profesori, părinți, elevi, minister, autorități locale și partidele politice. Pentru că de-abia atunci am avea un document de autoritate colectivă, iar participarea la elaborarea lui ar trebui să însemne și o garanție pentru implementare. Asta dacă ne mai intersează să ne salvăm ca popor. 

PS. Uniunea Europeană deține un instrument, începând cu 2020, prin care un stat poate cere auditarea propriului sistem de învățământ, pentru a identifica problemele, dar mai ales soluțiile care să poată demara reforma.  Despre document aici.https://ec.europa.eu/education/sites/education/files/document-library-docs/et-2020-peer-counselling-brochure_en.pdf Auditarea se face atât cu experți/strategi în politici educațoinale de pe lângă Comisia Europeană, căt și cu experți independenți din mediul academic euripean. De acest proiect am aflat vizitând Liceul franco-finlandez din Helsinki al cărui director (Kari Kivinen) este consilier european pe problem de educație. Dealtfel, una din misiunile lui era evaluarea nivelului de democratizarea învățământului în Danemarca. Doamna Andronescu are șansa de a folosi acest instrument pentru a identifica lucrurile care merg rău în sistemul românesc privit din perspectivă academică europeană. Activarea acestui instrument ar însemna o dovadă de bună credință și ar mai împrăștia un pic din suspiciunea că viziunea pusă în dezbatere este doar un exercițiu de imagine, nicidecum un prim pas către reformă.