Batranul care vinde carti

Pe terasa la Starbucks un batran vinde carti. Carti vechi, uzate, citite sau pur si simplu imbatranite de prea mult stat in biblioteca. Se plimba agale printre mese cu un brat de volume intr-o mana si o geanta ponosita intr-alta. E o imagine pe care n-am mai vazut-o de mult. E un spectacol induiosator intarit de contextul social. E atat de important contextul, fundalul pe care se desfasoara orice crampei de poveste.
Acum traim intr-o Romanie saraca, acaparata si franata de hoti, pe strazi nu se rostogoleste lapte si miere, multi romani traiesc la limita subzistentei, pentru inca si mai multi speranta a devenit un lux. Asa stand lucrurile, mersul tarsait al mosneagului nostru capata alte dimensiuni in sufletul unui privitor.
Il vad cum se aseaza la masa unor tineri. Am sentimentul ca nu va fi bagat in seama si ca popasul lui e doar pentru a-si trage sufletul, sa-si regleze putin respiratia asta care o ia razna din ce in ce mai des. Ma insel insa, tinerii il retin pe batran la masa lor. Circumspect, la inceput cred ca e vorba de un prilej de amuzament pentru ei, iata o ciudatenie care ar putea sa ne faca sa radem. Ma insel si de data asta. Tinerii se uita la carti, rasfoiesc cateva, nu stiu daca vor cumpara. Batranul vorbeste cu ei zambind si ma uit la pielea lui zbarcita la chipul obosit, apoi ma uit la fetele netede si intinse ale copiilor din fata lui si mai ales la sclipirile din rasetele lor. Ma uit si imi dau seama ca mi se pare extraordinar ca trei tineri poarta o converstie de peste douazeci de minute cu un batran decrepit care vinde carti.
E trist ca e o imagine iesita din comun pentru mine. Pentru ca viata se compune din varste, iar varstele trebuie sa se intalneasca tocmai pentru a compune spectacolul complet al vietii. Batranul sigur are o poveste fabuloasa de spus pentru ca cei trei s-au oprit si il asculta de o buna bucata de vreme fara sa-l mai intrerupa.
Societatea noastra atat de bolnava cateodata, ii exclude prea devreme pe batrani din vietile noastre. Traim cu impresia ca se poate invata doar din experientele proprii, ca suntem atotputernici si ca nu mai e nimic de invatat de la cei care si-au construit asa cum au putut vietile si destinele. Suntem convinsi ca ne suntem noua suficienti, o generatia care acopera douazeci de ani, avem resurse sa ne descurcam fara batranii astia despre care credem adesea ca sunt niste vestigii vii pe care trebuie sa le toleram, trecem pe langa ele fara sa ne punem problema ca vom ajunge ireversibil sa se treaca si pe langa noi, fara sa facem un exercitiu de substitutie care sa ne arate viitorul asa cum va fi el: vom rasufla mai greu, o sa ne doara oasele dimineata si o sa ne miscam mai incet dintr-o parte intr-alta a unui oras pe ale carui strazi alergam candva.
Nu, nu ne gandim la asta acum ba mai mult nu ne face placere sa-i privim pe batranii care au dreptul la viata la fel ca si noi, daca nu cumva mai mult, mult mai mult. Imi dau seama ca e un tablou normal acela al batranului inconjurat de tineri. El cu viata lui, ei cu vietile lor dar undeva ele se intersecteaza, batranul se bucura ca nu e exclus din lumea asta in care a venit fara voia lui, tinerii asculta o poveste care ii face sa rada sau le largeste orizonturile sau ii invata ceva nou.
E vremea trupurilor tinere pentru ca suntem inca tineri dar intelepciunea insusita de mic te face mai puternic si intelept ar fi sa realizam ca lumea asta in care ne e dat sa traim nu e doar a noastra a celor care pare ca avem TOTUL numai pentru faptul ca sangele inca fierbe ne vene. Imi zboara ganudl la refrenul unuia din cantecele de pe 2012, Faust si Mefisto:
- Mefisto da-mi inca o viata, undeva e un drum nestiut; la capatul lui voi gasi un sens si un raspuns...
- Faust, viata ta dureaza cat Dumnezeu clipeste; nu exista sens decat in ce vede el...

Women on Web LIVE

De la 13:30 vorbesc la Women on Web. Puteti urmari transmisiunea live aici.

SEAT caută formație de deschidere pentru concertul VAMA de la Sala Palatului

Pe 28 mai VAMA lansează noul album, “2012”,  la Sala Palatului. Cu această ocazie SEAT a lansat un concurs pentru formațiile rock care își doresc să cânte în deschiderea VAMA la concertul de lansare. VAMA și SEAT doresc să ofere șansa unei formații rock tinere, care are un repertoriu de cel puțin 3 cântece originale, să susțină un mini concert în fața a 4.000 de oameni.

Concursul se desfășoară pe pagina VAMA de Facebook, într-o platformă specială, creată de SEAT. Între 18 aprilie și 3 mai formațiile rock se pot înscrie în concurs completând un formular, urmând ca între 3 și 10 mai fanii să voteze formația pe care doresc să o vadă la Sala Palatului în deschiderea VAMA.  Cele patru formații care au acumulat cele mai multe voturi vor susține un concert-audiție în Garajul Europa FM, in urma căruia VAMA va alege câștigătorul concursului "SEAT te conduce la Sala Palatului".

"Parteneriatul cu Vama a venit ca ceva natural pentru SEAT. Suntem tineri, plini de energie și puțin nonconformiști. Și împreună căutăm o formație care să ne semene. Și căreia să îi oferim șansa unui start bun în concertul Vama." a declarat Elena Apostol, Marketing and Communication Manager SEAT.

"Când am început să facem muzică am avut norocul să cântam în deschiderea unor trupe care cu generozitate ne-au oferit scena lor. A fost un ajutor extrem de important. În general, pe tot parcursul drumului nostru profesional, am fost ajutați de oameni cărora trebuie să le fim recunoscători. Lor și întâmplărilor care au venit în urma acestor întâlniri. În viață întâlnirile sunt vitale. A venit momentul să putem face și noi ceva pentru niște artiști tineri și talentați. Le oferim scena pe care Vama va lansa noul său album, "2012". Și le oferim și un public bun care îi va asculta. Nu rămâne decât să alegem această trupă din cele care se vor înscrie. Ne bucurăm că SEAT a ales să sprijine alături de noi acest demers pentru că este nevoie mereu de suflu proaspăt în muzică. Așa că așteptăm înregistrările "demo". Baftă tuturor!" Tudor Chirilă.

Adevar de lemn

Aseara un prieten m-a invitat entuziast la atelierul lui de tamplarie. Vino sa vezi cum arata bancul tau de lucru. Ce imbinari frumoase i-am facut.
Am ajuns la atelier si am ridicat cu greu o bucata lunga de frasin dupa care am pus-o pe doua capre. De fapt erau patru bucati lungi de frasin masiv imbinate aproape perfect incat iti trebuia ceva timp sa intuiesti linia subtire unde lemnele se imbratisau strans.
Am comandat bancul asta lung ca sa pot sa ma desfasor in liniste. Mult spatiu pentru "biroul" meu de acasa. Acum insa el devine mai mult decat o masa lunga. E o bucata de mestesug, Un mestesug care imi pare ca se pierde intr-o lume a prefabricatelor usor de asamblat in familie. Lumea furnirelor, a palului tubular, rumegus presat sau mai stiu eu ce.

Mobila din lemn masiv e scumpa. E scumpa pentru ca e inca nevoie de om ca s-o slefuiasca, s-o imbine in "dinti", sa o indrepte atunci cand se curbeaza incapatanat, s-o sculpteze.
Am vazut lucrari minunate in atelierul prietenului meu care face productie de toate felurile, fie ca e vorba de teatru, mobila de interior, productie publicitare sau diverse evenimente.
Am vazut un tamplar batran care manuia strungul cu dexteritate si relaxare, uimindu-ma cu forme perfecte. L-am intrebat daca mai exista scoli de tamplarie. Mi-a zambit amar. "E o meserie pe cale de disparitie. La mine n-a venit nimeni sa-l invat. E prea multa munca".

In ultima vreme, mai precis de cand am fost la Stockholm si am vazut cat de legati sunt oamenii aceia de natura, am inceput sa ma gandesc din ce in ce mai des la lemn. Ma intreb de ce facem atatea eforturi sa-l alungam din viata noastra.

In ce ma priveste, mi-am dat seama tarziu, lemnul mi-a fost cel mai apropiat sprijin. Scandura scenei mi-a suportat rolurile, lemnul chitarei de Reghin a vibrat la primele mele incercari, lemnul clarinetului meu, masa de stejar a bunicilor mei careia de prea multe ori i-am aplicat un tratament nu tocmai corect ca si lavitei uitate pe balcon peste care au trecut prea multe ierni.

Cand plecam din lumea asta si florile zac proaspat aruncate peste mormantul de-abia inchis, numai o cruce de lemn ramane marturie a trecerii noastre prin lume. Iisus a fost rastignit pe lemn. Oare cat o fi plans lemnul crucii Lui?

Am mangaiat indelung lemnul mesei mele de lucru. Parea umed. Prietenul meu mi-a spus ca e doar rece. Ca nu e umed. Si nu e mort, am zis. "Nu, nici vorba. Lemnul nu moare. Dupa zeci de ani, cand reconditionam mobila veche de pe care dam jos toata vopseaua, incepe sa curga si rasina".

Intr-adevar lemnul traieste, ia formele lucrurilor care il preseaza, se imbiba cu timp si aer, miroase a ceea ce se intampla pe langa el. Absoarbe orice, e ca un copil curios care baga te miri ce in gura, de aia lemnul trebuie tratat cu grija pentru ca el creste impreuna cu noi.

Am ciocanit de cateva ori cu falangele stranse lemnul viitoarei mele mese. A raspuns usor, dar raspicat. Sunt aici domnule si am ceva de spus de cate ori ma atingi. Apoi l-am mangaiat pe toata lungimea si din frecarea moleculelor lui cu pielea nehidratata a palmei mele s-a nascut un fosnet ca de vant.
In curand ai sa scartai in casa mea, mi-am zis.

Spectacolul sonor al unei viori Stradivarius este unic si devine magnific prin comparatie cu o vioara normala. Pentru ca lemnul traieste si raspunde omului. Si asa cum exista har si excelenta la Om, asa exista si in lumea lemnului.

Inchei cu o imagine in gand: o padure de mesteceni scartaind usor in bataia vantului. In felul lui, lemnul raspunde pana si presiunii invizibile a vantului care sufla peste coaja aspra. Insa acelea sunt sunete pe care nu le auzim usor. Oamenii tind sa respecte mai mult ceea ce misca. Cu atat mai fragila mi se pare viata lemnului.

Si poate mai intensa, in nemiscare.
Sent via BlackBerry from Vodafone Romania

Mare smecherie sa faci un cantec

Ma intreb daca oamenii isi imagineaza cat efort se depune pentru un cantec. Ies din discutie fast food-urile muzicale. Prin cate stagii trece o piesa. Au fost cantece pe discul asta la care am lucrat si cate doua luni. Am schimbat structuri, am modificat linii vocale, am tras zeci de riff-uri de chitara si, cand credeam ca este totul gata, am luat-o de la capat. Alte linii de voce, alte ritmuri la tobe, alte chitari sau o structura complet diferita. Intotdeauna iese mai usor la suprafata, precum uleiul in candela, partea ideala a lucrurilor. Cinci baieti relaxati intr-un studio vin cand vor, pleaca oricand, au concerte, sex, drugs and rock'n roll. Ce e de muncit intr-o gasca rock? Faci un cantec, il inregistrezi si gata.

Ar fi frumos sa fie asa. Poate ca ar fi trebuit sa scriu mai des despre momentele grele: cand vii cate o saptamana la repetitii si nu iese nimic, cand ai sentimentul ca orice inspiratie iti mai ramasese a secat, cand lansezi un cantec in care crezi orbeste si lumea il arunca la gunoi, copilul tau este lovit, nimeni nu-l place, toti il arata cu degetul, iar tu trebuie sa mergi inainte, sa te intorci in studio si sa faci alt copil, pardon, alt cantec, de care ajungi sa te indragostesti si in a carui sansa crezi orbeste. Te lupti sa nu fii comercial, caci pana si comercialul pe care il stiai a ajuns un soi de nisa, o elita, esti artist si vrei ca lumea sa auda mesajul tau si sa-l duca mai departe, iti pierzi increderea, esti aproape la pamant, dar apare o vorba buna ca o mana intinsa si te scoate un timp din prapastie. Ar fi trebuit sa vorbesc mai mult despre toate momentele astea.

Ar fi trebuit sa afle lumea ca un cantec este o poveste, iar o poveste se scrie foarte greu. Un cantec bun creaza imagini, creaza stari, e o chestiune de viata si de moarte cand intra toba si cand va canta pianul, cand tace vocea si cat de tare se aude cantarea. Poate sa fie o diferenta de la cer la pamant daca basul canta optimi sau patrimi. O diferenta de la cer la pamant si totusi insesizabila pentru publicul larg care aude o piesa, stie ca are versuri si o linie melodica si aia e, dar habar n-are ca el da din cap la refren tocmai pentru ca basul canta optimi, nu patrimi asa ca se afla mai aproape de cer, mai departe de pamant. Cand am inceput sa fac muzica mi-am pus intrebarea daca ar trebui sa tin cont de public, fie el si imaginar, cand compun: mi-am spus, instinctiv, nu.

Acum stiu ca nu trebuie sa tii cont decat de tine. Tu scrii povestea, tu o spui, e copilul tau, esti tu intreg acolo, e pariul tau, e viata ta, pasiunea ta. Publicul o va taxa fara sa stea pe ganduri intr-un sens sau altul. Asa ca nici macar nu trebuie sa stie cat de greu e sa faci un cantec sau sa spui o poveste. Retrag tot ce am spus si revin: e foarte usor sa faci un cantec si e de cinci ori mai usor sa faci un hit. Va pup.

Fata visurilor

Ma aflu pe Calea Victoriei chiar peste drum de Muzeul de istorie. E o zi in care vantul zboara peste Bucuresti si se strecoara printre blocuri, parsiv. Cand razbeste cu putere, cand se insinueaza molcom ca si cum ar vrea sa treaca neobservat. Dincolo de cheiul Dambovitei si intersectia cu Splaiul Independentei se afla un bloc turn. Pe bloc atarna o fata imbracata intr-o rochie de vara. Vantul se inghesuie navalnic in spatiul dintre bannerul pe care e imprimata fata asta intr-o rochie de vara si peretii gri ai blocului. Cearsaful prinde viata, fata incepe sa tremure, zambind. Pare atat de real incat raman suspendat cu privirea de zambetul ei. Insa repetitia zambetului ma trezeste curand din visare.

 Fata continua sa se zbata vesel, prizoniera ghidusiilor vantului. Corpul ei executa un dans dictat.
Ma gandesc la lupta asta acerba asupra controlului fanteziilor. In cateva secunde, un tremur de cearsaf, declanseaza un mecanism care porneste un film in care fara sa-ti dai seama esti personajul principal alaturi de o fata care ti-e aservita, nu? E ea fata fricilor tale, e fata care vindeca spasmele, e fata adevarului? Greu de spus. When you get what you want but not what you need...spune Coldplay. Ma gandesc ca merita sa te lupti ca sa afli cine esti. Ca sa nu cazi prada unui cearsaf care zambeste pentru ca foarte curand sa n-o mai faca..aici in viata reala ( parca a scris un pusti un cantec pe tema asta prin '99, despre cearsafurile care nu mai zambesc)...

asta-i tineretea noastra

Imi face placere sa va recomand o noua premiera care va aveal loc pe 25 martie la Godot Cafe, orele 21 30. Prietenii mei, Radu Iacoban si Paul Ipate( alaturi de care impart aceeasi scena in spectacolul Biloxi Blues) au demarat acest proiect impreuna cu Ioana Blaj si Conrad Mericoffer. Este vorba de un text nou(o premiera nationala) a carui prezentare o aveti mai jos. Radu se afla de data aceasta intr-o ipostaza noua, aceea de regizor, iar de la Paul Ipate stiu ca are mare pofta de joc. 
Eu zic ca talentul si entuziasmul acestor baieti ar trebui sa va poarte pasii catre Godot, duminica seara. Eu ma duc sa-i vad.

"Asta-i tineretea noastra"

Spectacolul care urmeaza sa fie realizat la Godot-Cafe Teatru porneste de la textul "This is our Youth" scris de Kenneth Lonergan.  Piesa acestui autor a stat la baza nenumaratelor productii de teatru realizate in mai multe tari, incluzand aici mega productiile finantate pe West End si Broadway, avandu-i in distributie pe deja celebrii Matt Damon si Jake Gylenhall.

Trei tineri se maturizeaza intr-o noapte. Pe scurt, aceasta este povestea acestui spectacol. Dennis, Warren si Jessica se intalnesc accidental intr-o noapte de martie si printr-o suita de intamplari hazlii intampina zorii diminetii cu verticalitatea unor oameni maturi. Poti sa o numesti lectie de viata, poti sa-i spui intamplare, oricum ai formula-o, ceea ce ramane e vacarmul, pasiunea, nervul cu care trei pusti intra pe drumul anevoios si plin de capcane pe care ni-l ofera viata. Dennis e fiul unui pictor faimos, Warren e fiul unui afacerist, Jessica provine dintr-o familie instarita si , cu toate astea, nici unul nu e sigur de viitorul lui..Fiecare din ei are problemele  specifice varstei: se cearta cu parintii - unul ajunge la performanta sa fie dat afara - se lupta pentru castigarea unui statut, dar autorul are grija sa ne releve aceste aspecte de fiecare data cu umor, parcimonie si multa, multa duiosie. Spectatorul va rade de fanfaronadele lui Dennis, de gafele interminabile ale lui Warren, de paranoia inexpilcabila a Jessicai. Va rade si se va sensibiliza deoarece situatiile propuse in acest spectacol contin elemente ale tineretii fiecaruia dintre noi.

            

Distributia spectacolului " Asta-i Tineretea Noastra" este in mare pas cu moda :)...Paul Ipate - Hartia va fi Albastra, regia Radu Muntean, California Dreaming, regia Catalin Nemescu -  si Ioana Blaj se numara printre figurile urbane des intalnite pe micul si marele ecran, indeosebi in campania publicitara promovata de o firma importanta de telefonie mobila, iar Conrad Mericoffer este bine cunoscut publicului din spectacolele "Livada de Visini" montata la Teatrul National de Felix Alexa si "Visul Unei Nopti de Vara", Teatrul Mic, regia Gelu Colceag. Regia este realizata de Radu Iacoban, aflat la prima experienta de acest gen, iar scenografia este realizata de .surpriza ..Ana Ularu, proaspat "Shooting Star" si nominalizata la premiile Gopo de anul acesta pentru rolul principal feminin din "Periferic"