Declar pierdută țară

Ziua de poimâine ar trebui să fie doar una a bucuriei pentru că se încheie cu un concert mare un an excelent pentru formația noastră. Nu este însă așa pentru simplul fapt că ar trebui să fii nebun să nu observi ce se întâmplă în jurul tău și să continui să fii exuberant. Am muncit enorm în ultima lună conectat la o producție mai ambițioasă decât ne putem permite astfel că ultimele întâmplări de la Pungești și mai apoi marțea neagră a Parlamentului României( mă întreb ce rost mai are p-ul majusculă) au ajuns la mine trunchiate, bucăți de indignare de la cunoscuți sau din presă, ca niște junghiuri în stomac pe care te forțezi să le ignori pentru că ai o treabă de dus până la capăt. Nu poate să existe bucurie într-o țară în care dacă vrei să trăiești decent trebuie să te izolezi pe propria insulă.

Cunosc mulți oameni care și-au creat insule de supraviețuire izolându-se de o Românie care i-a exasperat. Ce n-au luat în calcul este că România exasperantă, România corupților, a baronilor, a clanurilor mafiote, a ignoranților, România maselor de votanți orbi se umflă pe zi ce trece și va înghiți toate insulele celor care au căutat salvarea în izolare. Marțea neagră a Parlamentului confirmă tragic acest lucru. După această zi, locul nostru, celor rămași fără țară este doar în stradă. Suntem homeless-ii țării noastre. Am mai spus-o, atâta timp cât am ieșit în stradă solidar cu protestele împotriva exploatării de la Roșia Montană am simțit că am un sens, că aparțin unui grup care are aceleași idealuri pentru România ca și mine, că fac parte dintre niște oameni care nu vor țara lui Ponta, Băsescu sau Antonescu. Nu știu dacă strada va schimba ceva dar știu că acolo sunt oamenii care gândesc la fel ca mine.

În toată această perioadă în care nu am putut să ies m-am simțit ușor vinovat. Am dus protestul meu pe scena de la Alba Iulia pe 1 decembrie într-un oraș scindat în care unii văd dincolo de propaganda RMGC în timp ce alții visează la locurile de muncă promise de goana după aur. Am făcut atât cât am putut( poate prea puțin ) ca să pot să fiu împăcat cu mine, ca să fiu și eu unul dintre cei care arată că "s-a trezit".

Astăzi a trebuit să verific o listă cu fapte de corupție, privatizări frauduloase, condamnări și tot felul de evenimente care în ultimii douăzeci de ani au transformat România în ceea ce este ea acum( alegeți voi definiția). A fost o listă întocmită din titluri de ziar începând cu anii 90 care ar fi trebuit să încapă într-un filmuleț de trei minute. Nu ajung nici măcar trei ore ca să poti acoperi tot ce am citit eu. Este absolut de neconceput cât s-a furat în această țară la fel cum de neconceput este că o gloată incultă, lipsită de inteligentă, posesoare doar a unui instinct animalic de pradă a semenilor, a putut să conducă România timp de peste 20 de ani. Te uiți peste lista asta și te întrebi unde ai fost în totți anii ăștia ce fel de somn ai dormit încât să nu fi auzit galopul hoardelor care jefuiau totul în jurul tău? Unde?

Poate că cel mai important moment de la concertul VAMA de marți seara este acest cântec. Nu, nu fac reclamă concertului( cred că e sold out sau aproape) însă vreau să arăt că am luptat cu armele noastre. O să spuneți că am ieșit la luptă cu o păpădie și am să vă răspund că e mai bine decât nimic.

Sunt trist pentru că marți în ziua concertului de care ar trebui să mă bucur, parlamentarii rușinii se pregătesc să voteze legea amnistiei și să golească pușcăriile doar ca să-și salveze tovarășii( amar sens dublu). Sunt trist pentru că marți ar trebui să fiu în stradă și n-am să fiu. Îmi fac însă o promisiune din următoarea ieșire pentru că strada este tot ce ne-a mai rămas ca să ne mai putem uita în oglindă. Nu sunt vorbe mari, sunt vorbe potrivite, atâta tot.

Eroina mea din ultimele luni este o femeie care se numește Anna Politkovskaia. O femeie care a ales să lupte cu însuși Putin în speranța că vocea ei va reuși să trezească vocea civică din Rusia adormită. Pentru asta ea a plătit cu moartea - un cadou care i s-a făcut lui Putin chiar de ziua lui. De la femeia asta am învătat că fără voce civică o democrație pur și simplu nu poate exista. Pentru că politicienii derapează și derapează și derapează iar vria asta nu poate fi oprită decât de tampoanele de pe marginea șoselei. Ele sunt vocea civică. Poate această clasa politică nu poate fi eradicată în România însă cu siguranță poate fi obligată să se schimbe. Nu există putere mai mare decât o masă de oameni furioși. Ei nu pot fi păcăliți la nesfârșit. Anna Politkovskaia este un exemplu de jurnalist pe care Româmnia nu îl are. Nu am nici măcar o uncie din curajul acestei femei care s-a luptat cu neo-stalinismul rusesc de tip Putin, însă măcar atât am învățat de la ea: că acolo în stradă trebuie să ajungi când politicienii vor să plece de pe șosea. Pentru asta am ieșit în stradă în București, la Cluj, pentru asta am spus ce cred la Alba-Iulia de 1 decembrie.

Cei care s-au aflat în stradă, la Pungești, în Piața Universitătii, la Cluj, Timișoara și în alte orașe din țară, cei care încearcă să-i trezească pe semenii lor - hipnotizați de luminițele de sărbători - sunt adevărata comoară a României. Desigur, vor fi voci care vor spune că și ei sunt manipulați, însă mă întreb: cine nu manipulează? Manipularea e în natura omului, altfel nu ar mai fi nevoie de goana asta eternă și nebună după adevăr. Doar că noi românii nu de adevăr avem nevoie acum, e un lux prea mare pentru noi, noi vrem ceva mai mic și mai palpabil: decență, educație, cultură, muncă, onestitate, legi pentru toți - o țară. Da, noi vrem o țară.

Declar pierdută tară. Mă duc să o caut în stradă.

Vama feat. Guess Who - Zile fericite (videoclip oficial)

Dacă vă place, răspândiţi-l! :)

Ce poți scrie în șapte minute?

E tara lui nu se poate. Portarii te privesc cu suspiciune de parca intreaga cladire e a lor. Visele au nevoie de ajustare. Dar cine naiba e dispus sa-si ajusteze visele? Si totusi, daca nu o faci, te trezesti ca esti privit ca un idiot. Ma rog. Daca renunti complet la bautura cand iti mai relaxezi creierul? Dupa 16 ore in care ti se spune NU ai nevoie de un pahar cu whisky. Sa stai sa privesti in gol. Leaga-ti fericirea de profesie si risti sa ajungi un trist. Damnat. E mult mai bine sa stai pe o banca in parc si sa privesti lumea. Cine naiba se mai uita acum la filmele lui Fellini. Paolo Sorrentino e noul Fellini cu al lui La Grande Belezza.

Nimic nu dureaza.

Poate ca banca din parc e singura solutie. Ne uitam la homelessi ca la niste proscrisi. Ii destestam, au pierdut totul. Noi suntem smecheri si puternici si n-o sa pierdem nimic. E un gand atat de necesar asta:

poti pierde totul.

In tara lui nu se poate, lucrurile se castiga greu. Sentimentul e ca nu suntem departe de anii 90. Rotatia cadrelor.

O ultima frunza se leagana in bataia cracilor suprapusa peste zidurile galbene, luminate de soare, ale blocului de vis-a-vis. E frig, se apropie decembrie si nici iarna asta n-o sa mai fie revolutie. Au avut grija de asta. Cele sapte minute au expirat. 

Este cocktailul Molotov singura soluție?

Când zeci de mii de oameni protestează în toată țara, ar trebui să-i bagi în seamă, nu? Așa e normal într-o democrație în care se presupune că oamenii ăia te-au învestit. Chiar și prin absența de la urne. Într-un mod indirect ei te-au ajutat să obții puterea.

Guvernul nici măcar nu se mai sinchisește să ascundă faptul că are o agendă paralelă cu protestele împotriva exploatării de la Roșia Montană. Singurul calcul rece, cinic, nesimțit este cum să reușească să pornească această exploatare fără să piardă prea multe voturi. Și pentru că cei din stradă nu i-au votat niciodată, pentru că au ales( bine sau nu) să nu mai voteze mereu cel mai mic rău, guvernul nu îi bagă în seamă. Ce zic eu guvernul? Președintele, guvernul, parlamentul. Se pare că singurul conflict real între partidele politice este cel pe justiție. Dar cum să fii într-un total acord și în același timp împotriva a zeci de mii de oameni pe care îi ignori cu bună știință și a unei comunități care refuză să iasă din casă tot restul vietii pentru ca să privească cratere în loc de munți? E, uite că, Băsescu, Ponta și Antonescu, niște indivizi mediocri, necultivați, needucați, fără dragoste de țară și mai ales de oameni, fără stil și fără nuanțe, fără programe sau direcție, fără viziune, reușesc să se unească împotriva propriului popor. Există vreun singur argument care să stea în picioare la întrebarea: de ce nu peste treizeci de ani? de ce nu cu altă tehnologie peste treizeci de ani?

Cunosc placa conform căreia exploatarea de la Roșia Montană se decide în America. Nu cred că Uniunea Europeană care stă ca un ghimpe în coasta americană datorită monedei unice nu ar apăra interesele legitime ale României. Nu cred că guvernul n-ar putea să renegocieze o redevență în mod drastic. Asta dacă ar da vreun ban pe ce se întâmplă cu aurul. Doar că politicienii nu dau doi bani nici pe aur( lucru extrem de curios) nici pe mediu( asta știam).

După scrisoarea deshisă e Eugeniei Vodă, brusc, CNA a interzis - de parcă doamna Vodă a acționat ca un medicament miraculos asupra conștiinței audiovizualului - spoturile RGMC. Ce i-a oprit pe cei de la CNA în tot timpul ăsta lung al difuzării reclamelor să constate ilegalitatea lor? Nimic. Este doar praful aruncat în ochii celor care cred că se poate juca cinstit și cu cărțile pe față. Din păcate jocul de poker este în spatele oglinzii.

În spatele oglinzii legea amendată de ministerul Justiției își așteaptă liniștită aprobarea. În spatele oglinzii Comisia Parlamentară e de mult hotărâtă. În spatele oglinzii se pregătește un lac de cianură. Mat, fără luciu. Opac precum politicienii noștri. Opac ca Ponta, Băsescu, Antonescu. În oglindă ne privim doar noi, fraierii care încă mai sperăm în valori democratice și civilizație. Doar că ne privim chipurile desfigurate de oboseală.

Ce ar trebui să facă zecile de mii de oameni care protestează la Cluj, București, Iași, Timișoara etc. Când nimeni nu îi bagă în seamă sub pretextul jenant că nu au reprezentanți, ce ar trebui să facă? Cum să obțină un dialog? Poate că ar trebui să-i invite pe B, P și A la un cocktail. Molotov. Poate că doar așa o să înțeleagă politicienii noștri că energia oamenilor nu se disipează cu cât sunt mai ignorați ci se adună, se tot adună. Sunt sigur că odată protestele devenite violente Ponta n-ar rata ocazia să aplice lecția învățată de la părintele lui drag: niște golani, niște huligani, niște elemente extremiste. Da' cine ne-a adus în situația de a fi extremiști? Cine?

Cazul Pungești demonstrează că românul nu iese în stradă decât când este vorba de tarlaua lui. Sătenii din Pungești nu s-au gândit vreodată să îi susțină pe colegii lor de la Roșia. Și aici este vorba de egoismul nostru care i-a adus la putere pe javrele care ne conduc. Egoismul nostru i-a lăsat să fure, a instalat confortabil o generație de securiști. Am mai spus-o aici, cei care au ieșit în stradă au înțeles că e nevoie de forța colectivă a vocii civice. Ceilalți încă dorm. Doar că somnul lor a născut monștrii care ne conduc. Iar monștrii ăștia nu par să țină seama de oameni. Ci mai degrabă se sperie de cocktailul molotov.

Textul ăsta nu se vrea un îndemn la violență. Mi-aș dori doar să contribuie la creșterea numărului celor care protestează pașnic. Poate că trebuie să fim sute de mii, nu zeci de mii, poate că adevăratul cocktail Molotov e numărul nostru în continuă creștere.

PS. Directorul Institutului Geologic a fost demis ca urmare a poziției contra RMGC.
Legea exploatării miniere se pregătește să treacă în parlament.
Ponta vizitează America și nu își dă demisia.
Băsescu susține proiectul.
Antonescu e nehotărât pentru că nu știe care poziție îl ajută să devină președintele țării care doarme.
Marea majorității a României doarme visând aventuri frumoase la mall.

România și Roșia Montană sau De ce am mers la proteste?

Duminică seară am participat la protestele din Piata Universității care vizează stoparea proiectului Roșia Montana.  Rândurile care urmează se vor un amestec de reportaj cu un soi de pagină de jurnal și ceva dicteu liber.

Am ajuns la Universitate pe la ora 18 30 când lumea începea să se adune. Eram în compania unor prieteni. Urma să mai apară și alții ceva mai târziu. Primul lucru care m-a suprins a fost componența eterogenă a grupului de manifestanți care avea să se păstreze și mai târziu când pe străzile Bucureștiului vor fi fost vreo douăzeci de mii de oameni. Am văzut mulți tineri, unii studenți, alții absolvenți, am văzut părinți cu copii, doamne și domni în vârstă care purtau pancarte fabricate naiv, am întâlnit oameni din companii de producție sau agenții de publicitate, patroni de bar, actori, medici, oameni din bănci. Toți cei enumerați sunt oameni pe care i-am salutat sau pe care i-am văzut și îi cunoșteam din diverse împrejurări. Aspectul vestimentar poate la rândul lui să vorbească despre componența unei mulțimi. Erau oameni în blugi și tricou care purtau pantofi sport sau oameni în pulover și pantaloni simpli care nu ieșeau cu nimic în evidență, oameni îmbrăcați absolut normal și fară vreo pretenție de a fi la modă. Ei erau cei mai mulți. Am vazut și câteva acte de exhibiționism vestimentar din zona “hipster” sau “rock gotic”, “post punk” sau acte vestimentare de reînviere a identității naționale. Erau apoi “sportivii”, fie că erau bicicliști sau pietoni aleseseră să vină în piață îmbrăcați lejer. Una peste alta, grupul de la Universitate și mai târziu cei douăzeci de mii de oameni nu formau deloc o nișă ci mai degrabă un eșantion reprezentativ pentru clasa de mijloc.

Absent la nunta mea

Stau așezat într o cafenea cochetă și intimă de pe strada Cetății din Sibiu. Mi-a fost recomandată de Andra, "omul nostru din Havana", aici la Media Music Awards. Sunt fericit că am posibilitatea să citesc Jurnalul Rusesc al Annei Politkovsaya în tihnă, pentru că (în sfârșit) am timp. În salonul cu câteva mese în jurul cărora se aflã  scaune din diverse epoci și stiluri ca să exprime un soi de fuziune temporală, mă aflu eu și încă un cuplu. O muzică de lift se revarsă puțin cam tare din boxele care îți amintesc că ne aflăm în anul 2013. Pe pervazul ferestrelor care dau în stradă sunt aruncate "dezordonat" diverse obiecte de interior cândva posesoarele unor utilități practice: un sfeșnic, niște cești de cafea din metal, farfurii, partea superioară a unei mașini de cusut( Singer, probabil). Vremea afară este înnorată, aproape mohorâtă ca Rusia lui Putin din cartea Annei. În salon își fac apariția unu fotograf și doi viitori miri. Se învârt puțin și schimbă câteva cuvinte din care înțeleg că sunt în căutarea unui loc bun pentru o fotografie din albumul nunții. Genul ăla de fotografie în avans. Un instantaneu aranjat, dacă-mi pemiteti oximoronul. Mirele este nemulțumit de loc. Are un aer plictisit, ușor preocupat și este evident că el e de fapt liderul ședinței foto. Fotograful declanșează, exprimă sugestii și își ia banii. Mireasa are un aer ușor speriat e descumpănită și parcă blazată.
 
 Nu-mi plac nunțile. Nu mi-au plăcut niciodată. Poate și pentru faptul că la mine în familie nu s-a pus accentul pe partea festivă a acestui eveniment. Părinții mei s-au căsătorit la Mangalia și au petrecut la un restaurant cu un grup de patru, cinci prieteni. Întotdeauna mi s-a părut că din momentul în care au luat hotărârea să facă nunta, mirii sunt supuși unui calendar plictisitor de mici pasi imposibil de ocolit. Fotografia de nuntă, exercitarea opțiunii costumelor de nuntă, planificarea strategică a meselor, brainstormingul meniului, războiul muzicii ( e posibil ca mirele să prefere Pink Floyd, nașul mare să nutrească o nostalgie zdrobitoare pentru Giana Nanini - sau cum s-o scrie corect - iar familia miresei să nu renunțe în ruptul capului la Gheorge Turda sau Mirabela Dauer) O să spuneți că exagerez și că nu e realist să existe asemenea divergențe între miri și familiile lor. Pe naiba, sigur că e realist, consultați rata divorțurilor dacă nu mă credeți.
 
 Revenind, organizarea nunții mi se pare un calvar de la cap la coadă. Iar mirii - cei care ar trebui să fie beneficiarii unui eveniment memorabil - ajung să fie isterizați de mulțimea deciziilor pe care trebuie să le ia în cunostiinta de cauză. Visul că nunta poate fi organizată fără aportul lor se prăbușește a doua zi după ce au semnat contractul cu firma organizatoare. Ce mi se pare grav este că la fel ca în cazul instantaneului "aranjat" în care cei doi pozează de cele mai multe ori forțat zâmbitori, implicarea mirilor în organizarea nunții elimină orice formă de bucurie spontană. Practic pe miri propria lor nuntă nu-i mai surprinde cu nimic pentru că ei știu pe de rost desfășurătorul. Trebuie să fii cu adevărat detașat ca să te mai surprindă o data ceea ce cunoști în amănunt.
 
 Până la urmă nunta azi se înscrie într-un curent universal. Suntem pregătiți să trăim mimetic, ne dorim să mimăm toate lucrurile pe care ni le vindem ca ideale. Lumea ideală este în publicitatea care ne invadează viețile și care propune un anumit model de erou urban la a cărui înălțime dacă nu te ridici ai senzația că ești descalificat din lume. Nu pot să nu mă întorc la Viktor Pelevin ( Generation P, Mitraliera de lut ) care spune că de fapt publicitatea nu vinde produse ci fericire. Cât de fericiți suntem dacă ne spălam pe  dinți cu pasta x sau dacă ne cumpărăm mașina y sau dacă ne asigurăm la z. Starea de fericire este locul comun al tuturor produselor vândute publicitar. Nu ne rămâne decât să rămânem nefericiti când nu putem să accesăm acest mod de viață.
 
 Până la urmă cel mai simplu mod în care poți să ratezi nunta ta e să participi la ea. La fel cum, probabil, cel mai simplu mod de a rata fericirea este să-ți pui zilnic problema existenței ei.

Roșia Montana

M-am ferit să emit o opinie personală în ceea ce privește Roșia Montana pentru că am responsabilitatea de a fi profund documentat atunci când o fac.  Nu am putut însă să nu remarc acest "dialog" între autorul unui articol și un comentator al aceluiași articol. Mai jos aveți linkul la articol și comentariul. În urma lecturii procedați în consecință. 

Articolul

AICI

Comentariul

 (Marţi, 3 septembrie 2013, 18:25)

nova [utilizator] i-a raspuns lui un domn

"nu sunt de acord cu: pentru multi dintre ei, a salva Rosia Montana,... este inainte de toate o chestie cool" si "nici cu unii se comporta ca si cum ar fi fost deja supusi unei operatiuni de brainwashing de durata, altfel n-ar sustine lucruri pe care nu le inteleg pana la capat" Si acum sa aducem argumente : Daca ar vrea sa fie numai "cool" ar face cu totul altceva si nu si-ar pierde timpul in strada.
Ceea ce analizati d-le Tapalaga nu trebuie bagat in sabloanele pe care le-am citit toti prin carti. Acest tineret este totusi "altfel" cu un simt al dreptatii, echitatii, respect fata de natura mult mai pronuntat. DA, lucreaza in multinationale, DA, este educat si DA, are convingere sincera de aparare a mediului dar in acelasi timp nu are respect pentru multinationala in care lucreaza si care realizeaza milioane profit pe munca sutelor de angajati ca el, care sunt pur si simplu exploatati.Capitalismul adevarat incepe sa se traduca in toata lumea cu - vreau mai multi bani CU ORICE PRET ( micul patron care face profit 100000 euro pe luna cu trei angajati platiti cu salariul minim este adevaratul nostru capitalist, la fel cu parvenitul care a stiut sa fure prin contracte cu statul). Legat de Rosia Montana totul este atat de simplu ca aproape nu inteleg de ca impartiti pe caprararii. Romanii nu sunt in stare sa-si faca singuri exploatarea. Daca o fac altii creeaza fix atatea locuri de munca cat creeaza o fabricuta in lohn. Preocuparea pentru ecologizarea zonei este chiar o copilarie -nici un copil nu ar mai putea sa creada acest lucru- iar faptul ca ne imbogatim cu milioane de euro - pe care sa le pape politicienii - asta ramane valabil orcand ba chiar ne putem organiza sa castigam miliarde. Nu au nevoie de mai multa informatie ca sa judece. Generatiile viitoare pot sa faca o treaba mai buna decat o putem face noi acum. De ce tinem mortis sa le lasam o TARA GOALA ?"