Ziua in care am risipit ceata. Vama la Cerbul de Aur (2)

Pauza de nesomn

Imi place drumul catre Poiana. Ma linisteste. Ma concentrez la serpentine. Trec pe langa locurile de unde poti privi Brasovul noaptea. Cate priviri s-au numarat pe aici de cand au inceput luminile. Plesnesc de energie in continuare. Stiu ca n-am sa adorm in cusca. Da, camera de hotel e o cusca. O sa fiu distrus maine. Nici macar gandul asta nu-mi induce putina oboseala. Nici nu stiu cand se face zece dimineata. Am dormit vreo trei ore. Baietii sunt deja la probe. Stau cu Alina pe messenger. Cobor? Nu cobor? Au venit fetele? Suntem in timp? Suntem in timp? Suntem in timp? Suntem in timp? Nu mai astept. Ma reped la masina si-o iau spre Brasov. Mi-e teama sa nu ne certam jos. Criza de timp.

Singura repetitie pe scena

Ajung. Lumea e pe pozitii. Se fac probe. Totul e in timp. Fetele asteapta. Sunt obosite. Fortez un zambet, incerc sa le motivez. Baietii termina de facut monitoarele. Toata lumea se aude bine. Mi le fac si eu. Incepem introducerea. Si iarasi, ca prin minune, ma cuprinde o energie inexplicabila. E forta sunetului, e muzica in sine, e apropierea cantarii sau toate la un loc. Incep sa alerg ca nebunu’. La buza scenei se aduna gasca de la 18 ani. Trebuie sa repetam si cu ei. I-am vazut si ieri. Le-am zis cam asa: Nu vreau nimic de la voi decat sa explodati de energie. Voi sunteti cantecul 18 ani mai mult decat noi. Nici macar cand am scris versurile n-aveam 18 ani. E cantecul vostru mai mult decat al nostru, asa ca vreau sa urlati toata tineretea din voi. Folositi versurile din cantec si faceti ce vreti pe scena. Grija la cabluri, atat. Ma priveau mirati. N-am ce sa va spun, nu e nevoie de nicio organizare. Inca un lucru, daca dupa momentul asta va dati jos de pe scena si nu sunteti ragusiti, inseamna ca nu v-a iesit. Mai avem jumatate de ora de probe. Fetele se urca pe scena. E prima repetitie cu muzica live. Tare. Mii de watti doar din monitoare. Pe marginile arenei, oamenii se opresc. Da, nu poate da gres. Opt fete frumoase in camasi albe, barbatesti. Visul oricarui barbat, sa se trezeasca asa dimineata. Zambesc. Fetele se misca bine, dar gresesc din nou intrarea. Inca o data. Mihaela le aranjeaza. Opt, opt, patru, patru, opt, opt, patru, patru. Bai, va rog eu, nu puteti rata asta. Va rog. Hai inca o data si dupa aia sa repetam si cu gasca de la 18 ani. Ce bine e in picioarele goale pe scena, ma gandesc. Si ce bine ca nu mai e timp de nimic. Incerc un discurs mobilizator pentru fete. Imi dau seama insa ca n-are rost, isi doresc sa faca, sunt si ele cuprinse de importanta momentului. La repetitii am simtit ca lumea nu se astepta la momentul asta din partea noastra. Plec la conferinta cu gandul ca am facut tot posibilul. E zvon de ploaie. NU O SA PLOUA. Nu dupa atata munca. Daca o sa ploua inseamna ca undeva am gresit si asta e, nu trebuie sa se intample spectacolul. Asta ma linisteste brusc. Se anunta cod galben. Nu-mi pasa. Cineva incearca sa-mi vorbeasca despre ploaie: - Taci!!! Acum iti spun sa taci si taci!!! Nu porti discutia asta cu mine!!!

Cat nap

Ajung din nou in Poiana. Ploua. Norii se prefigureaza oribil si lugubru peste muntele din fata mea. E inca timp. Cinci jumate. Ne adunam la sapte. E timp. Ma uit spre cer si incerc sa ghicesc spartura salvatoare, care va face loc soarelui. Comand fructe. Sunt frant. N-am timp sa adorm. Ma trezeste un telefon peste patruzeci si cinci de minute. Inca un Cosmin vine sa-mi ia hainele. Am senzatia ca am fost pana intr-o groapa comuna a amintirilor mele. Amintiri peste care au presarat var, ca sa nu se raspandeasca molima. E o senzatie de dezradacinare somnul scurt de dupa masa. Cat nap, spun englezii. E mai rau decat spleen-ul englezesc acum. Cosmin urca. Il privesc buimac. Nu pot sa leg cuvintele. Aproape ca am uitat ca avem un concert in Brasov in seara asta. Trebuie sa revin la viata cumva. Fructe, cat mai multe fructe. E sase jumate. Cobor. Ma uit spre cer. S-a spart intr-un loc. Si bate vantul destul de tare. Zambesc. E clar, n-am gresit cu nimic. Ii scriu Alinei. Si ea zambeste, jos in Brasov.

Ultimele doua ore

Ne uitam unii la altii si vorbim diverse. Dan are emotii. Raul vorbeste cu Tamasz . Recapituleaza ce clape foloseste pe fiecare piesa. Nordlead, Oasis, NordStage. Eugen a coborat la o terasa cu niste prieteni. Clopo se invarte si el prin camera. Sunt momentele in care fiecare incearca sa priveasca in sine. S-a vorbit atat de mult despre cantare incat e nevoie sa facem abstractie. Aman la nesfarsit momentul in care ar trebui sa ma schimb si fac drumuri intre machiaj si apartamentul nostru. Fetele arata bine asa dezabuzate. Au avut reticente la inceput. Sunteti frumoase oricum, credeti-ma. O femeie frumoasa, daca e incercanata, ramane o femeie frumoasa incercanata. O femeie frumoasa, daca plange, va fi o femeie frumoasa care plange. Nimic din interior nu ne urateste. Poate doar suferinta in exces. Nu e cazul acum... dar avem nevoie de metafora machiajului. Nu stiu cum trece timpul si ca prin vis ajung in culise. Alina e acolo. Carina. Multa lume necunoscuta. Or avea ei vreo treaba pe aici. Ma duc la locul meu. Emotiile ma gatuie. Stiu ca mai e putin pana sa scap de asta. Aud ca prin vis: - VAMA. Baietii nu mai sunt langa mine. Imi dau seama ca sunt pe scena. Alerg la toaleta. E psihologica goana asta. Stiu. Ma intorc la locul meu. Una din fete se uita la mine din culisele opus. Ne privim. Un semn super energic de la mine catre ea. Stiu ca mi-e mult mai frica. Intra fetele in scena. E bine, nu gresesc. Gata, s-a terminat, ceata s-a risipit definitiv, nu mai e cale de intoarcere, uite-i ca urla, da, usurarea este fabuloasa. Vocea tasneste din mine si ma elibereaza definitiv din stransoarea Emotiei. Acum nu mai suntem decat noi si ei, pana la capat. As putea sa continui, dar nu vreau sau poate chiar nu pot. Ce a urmat e intre noi si cei patru mii de oameni de acolo. Ne-am trait povestea impreuna. Le-am dat si ne-au dat. Ne-am dizolvat in ei pana la orgasm, pana la momentul in care iti venea sa urli ca vrei sa nu se mai termine niciodata. N-au rost cuvintele. Singurul lucru care are rost e muzica, teatrul, dorinta de a fi pe scena, pentru tine si pentru ei. Dorinta de a mai face spectacolul asta inca o data si inca o data si inca o data, sa imbatranesti asa, frumos si neviciat de nimic din raul care ne inconjoara. Sa tot canti si sa tot joci. Pentru ei. Pentru totdeauna. Pana cand moartea ne va desparti.

Ultimele ganduri

Am vrut sa scriu aici despre bucuria de a vedea o echipa ca a noastra la lucru. Despre oamenii putini din jurul meu care ma cunosc cu adevarat si care ma accepta asa cum sunt. Despre relatia dintre niste oameni care impartasesc aceleasi valori si sperante. Despre bucuria si linistea pe care o incerci cand stii ca pentru cel de langa tine CONTEAZA. Ca sufera ca naiba cand fara voia ta il jignesti, dar trece peste asta pentru ca, ce naiba, avem lucruri mai importante de facut. As fi vrut sa scriu aici despre entuziasmul molipsitor si ochii puri ai unor pusti de 18 ani, a caror bucurie de a fi pe scena a insemnat pentru noi mai mult decat isi pot ei inchipui. As fi vrut sa scriu despre bucuria de a lucra cu niste fete mai profesioniste si mai talentate decat multe actrite cu diploma pe care le cunosc. Despre bucuria lor de a fi intr-un proiect ca asta. As fi vrut sa scriu despre privirile obosite si fericite ale echipei dupa concert. As fi vrut sa scriu despre dimineata de a doua zi cand inca nu paream sa ne trezim, anesteziati de oboseala si fericire. As fi vrut sa scriu despre cat de mult au insemnat fiecare dintre cei cu care am lucrat si cu care sigur vom mai lucra. As fi vrut sa scriu inca o mie de lucruri, despre o mie de stari, dar ma opresc aici pentru ca am de gand sa inchei altfel. Am sa inchei cu mailul pe care l-am primit de la unul din pustii din grupul care a evoluat la 18 ani. Nu de alta, dar pentru ca si daca el ar fi fost singurul nostru spectator toate astea ar fi meritat chiar daca am fi suferit ca niste caini de dorul celorlalti 3999.

Salut Tudor,

Sunt unul dintre pustii din grupul "18 ani" - De la Cerb, cel care in seara cerbului te-a intrebat de clubul de Karaoke(nu stiu sigur daca ma mai tii minte, dar nu conteaza :P), dupa 2 zile pur si simplu am simtit sa-ti scriu, am incercat sa tin legatura cu toti cei din grupul 18 ani, si acum mai incerc, si toti parca suntem inca intr-un vis, nu ne-am revenit.. stam pe mess ascultam Vama non-stop, si vorbim despre ce s-a intamplat.. all day long.. nu stiu daca ai trait senzatia, este ca atunci cand te uiti la un film, traiesti odata cu el, isi face un loc in sufletul tau, iar cand se termina, locul acela ramane gol.. exact asta simt eu dupa experienta asta, a fost pur si simplu ca un vis! Sincer, cred ca nici unul din noi nu va uita clipele acelea magice, si tot ce a fost - de la repetitii si pana la concert.

Voiam doar sa zic ca sper sa tinem cumva legatura, noi cu tine, sau macar unii din noi cu tine, am ascultat "Scrisoare Pentru Liceeni" si cred eu ca am inteles mesajul tau, stateam cu my best friend si ascultam.. si dupa ce s-a terminat, am ramas amandoi fara cuvinte, pur si simplu stateam ca prostii si ne uitam unul la celalalt.. dupa care am inceput sa vorbim despre ce ai spus tu acolo.. nici unul dintre noi nu era cu cititul, cu alea alea.. si ne-am dat seama ca tot ce ai spus tu acolo este atat de adevarat.. iar acum facem amandoi sa ne schimbam.. am inceput sa citim.. in fine, ideea este ca mesajul tau a fost ca un wake-up call pentru noi, si pentru asta vreau sa-ti multumesc mult de tot..

Ce mai voiam sa-ti zic, a da.. stii ca atunci cand ai plecat, varul meu ti-a dat un CD, cu melodiile mamei mele, nu stiu daca l-ai ascultat sau nu, dar in cazul in care l-ai ascultat, lasa-mi si mie o parere despre ele, te rog. :D

Cam atat am de spus pentru moment, din nou spun, sper sa tinem legatura in continuare, si daca imi vei raspunde, am sa-ti mai scriu de fiecare data cand simt ca vreau sa-ti spun ceva, ca acum.

Peace! :)