[ascunde postari]
arhiva

rss | facebook | twitter | vama | contact

marți, 26 martie 2013

A momentary lapse of reason

Fapt: n-am mai scris de mult pe blog. Cauza: ar fi mai multe. Una dintre ele e că mi-a pierit cheful pe fondul unei senzații că nimic din ce scriu/fac/dezvolt/creez nu e important sau nu contează. Nu spun asta ca să aud un cor de voci strigând "avem nevoie de post-urile tale", pur și simplu asta îmi trece prin cap și nu am nevoie de niciun fel de reacție. De fapt, senzația de inutilitate vine de la o stare de lehamite generală și blocantă care pare să fi molipsit societatea noastră. Lehamite blocantă. Poate îmi pare un sentiment general și pentru că eu sunt foarte molipsit de starea asta. Trăiesc cu senzația că Romania a făcut un pas în jos de la "merge și asa" la "ei, și?" sau "așa, și? (formule cinice menite să minimalizeze și să exprime nepăsarea).

În jurul meu miroase a frică de acțiune și lipsă de entuziasm. Lucrurile sunt complicate într-o lume sau țară în care expresia oricărui tip de succes pare a fi exprimată doar material. Banii reprezintă criteriul respectabilității sociale. Unicul criteriu, de altfel. Inițiativele, de orice fel, au nevoie de bani și se măsoară în bani. Dar cultura nu se poate măsura în bani deși modelul american se impune din ce în ce mai mult în viziunea multor artiști (ideea că actul de cultură se poate autosubvenționa și poate deveni profitabil). La noi cultura este subvenționată, însă e subvenționată de un stat nepasător ai cărui conducători nu sunt preocupați de substanța și relevanța culturală, ci mai degrabă bifează un capitol bugetar care trebuie să existe.

Te simți mic și inutil printre tot felul de inițiative născute din celebrul lanț al slăbiciunilor relaționale și ierarhice. Nu contezi (și nici măcar nu ești judecat) pentru performanțele sau ideile tale, ci pentru cunoștințele pe care ți le-ai făcut. Independenții, fie că e vorba de teatru, muzică, literatură sau arte plastice, nu sunt bine văzuți. Trebuie musai să fii înregimentat, dacă nu într-o structură oficială a statului atunci măcar într-o gașcă sau grup de interese - acolo unde succesul se măsoară din nou în bani. Valoarea propunerilor de acte culturale nu este cuantificabilă după niște criterii cât mai apropiate de o analiză obiectivă. Mai mult decât atât, lumea nu mai pare că are nevoie de întrebări profunde pe care actul cultural are rostul de a le formula. Să fie ceva de râs dacă e teatru, să fie cu versuri simple "să le înțeleagă tot omul" dacă e muzică, refrenul să fie extrem de ușor fredonabil, să nu pună probleme.

Există o ofensivă fără precedent a mediocrității și subculturii la care în mod normal elitele culturale ar trebui sa facă opoziție. Doar că elitele sunt dezbinate, nu există o voce colectivă care să taxeze radical atacurile prostului gust. Ba mai mult, sentimentul că starea de lehamite a cuprins și vârfurile culturii noastre e din ce în ce mai pregnant. Pare că s-au ascuns în turnurile lor de fildeș, mulțumiți cu existența în cadrul unor comunități fidele, la care nu e nevoie să faci mari eforturi ca să ajungi. Dar oare arta nu trebuie să educe, să schimbe, să-și facă loc cu coatele? Cum să schimbi mentalități găunoase și nefericite dacă nu ajungi la oameni? Întrebările astea nu-și mai au rostul pentru că bătălia pare pierdută. Cea mai mare scârbă mi-o provoacă politizarea fenomenului cultural.

Actul artistic are nevoie de finanțare. În Europa cultura nu este productivă. Însă țările civilizate reușesc să vadă în cultură izvorul direcțiilor socio-morale ale unui popor. Cultura este un bazin de la care se adapă identitatea unui popor. În țările civilizate acest lucru este bine înțeles și eforturile făcute în sensul independenței culturale sunt mari. E un loc neatins de politicieni, iar încercările de a-și însuși câte o bucățică din această insulă liberă sunt aspru taxate. La noi e tocmai invers. Dacă nu ești într-un fel sau altul înregimentat politic nu poți face nimic. Și asta e cu atât mai rău cu cât marile corporații nu mai au bugete pentru cultură și oricum am convenit mai devreme că nu îi mai interesează decât actele culturale care justifică investiția printr-un "return" pe partea de marketing sau vânzări. Cu alte cuvinte, cultura de masă. Pentru proiecte relevante cultural prin altceva decât numărul mare de oameni vizați nu există bani privați.

Și iată cum statul ajunge unica sursă de finanțare a actului cultural. Doar că statul este o dihanie mare care hrănește o rețea politică de funcționari instalați pe criterii de "familie" (nu spun nimic nou, știu). Este absolut înspăimântător ce pregătire au majoritatea persoanelor din diversele instituții culturale ale statului (sigur, există și excepții). Pentru că ei nu sunt altceva decât copiii clasei politice. Cei mai mulți dintre ei fară nicio pregătire în domeniu. N-a mai fost loc pe la alte ministere sau organizații. Caracatița are tentacule prea multe ca să lupți de unul singur. Si uite așa, apar artiștii de casă sau artiștii care intră în acest joc politizat al subvenționării culturii. Dacă ai ceva relații, dacă pari om de înțeles, dacă nu ești prea ciudat, dacă ai și un nume cât de cât (că doar promovăm valoarea, nu?) te poți înscrie pe lista celor care așteaptă câțiva lei de la statul preocupat de cultură. Dacă însă ai doar un proiect extrem de interesant și de bine prezentat, nu spera la nimic.

Dacă ești doar un artist bun, fără management personal (de unde bani pentru așa ceva), ia-ți gândul și de la fondurile europene. Statul nu are interesul să le poți accesa vreodată, mai ales de unul singur. Și asta pentru că celor câteva sute de politicieni și altor câteva zeci de mii de asistenți politici nu le pasă de niște bani pe care nu și-i pot însuși. Bine, nici asta nu este nimic nou. Doar că nu este o stare tolerabilă și totuși este mai mult decât tolerată, este deja acceptată și într-un anume fel, asumată. De aici cred că sunt îndreptățit să vorbesc despre un sentiment de lehamite generală. Probabil că pot fi contrazis de diverși oameni, mișcări, inițiative culturale care se zbat să-și creeze drum prin pădurea birocratică. Nu-mi pare util. E absurd să te lupți cu monstrul pe care îl hrănești.

Uităm că statul este finanțat de fiecare dintre noi și doar faptul că suntem în mod individual o celulă prea mică din "sângele statului" nu ar trebui să ne descurajeze de la a ne cere drepturile. În definitiv ce cerem? (cerem? care noi?) Cerem relevanță și criterii în organizarea culturii. Cerem ca statul să formeze strategii culturale și să devină un arbitru echidistant al implementării lor, cerem ca bugetele culturale să nu mai fie administrate pe principiul piramidelor de clan. Cerem ca fenomenul cultural să sprijine actul independent fără ca - dacă o face - să încerce să și-l asume în totalitate. Probabil că e prea mult deși pare atât de puțin și atât de simplu. E mult într-o țară în care majoritatea oamenilor nu-și dorește să devină lider.

Pare că noi românii ne simțim mult mai confortabil în poziția de subaltern. E locul perfect de unde poți "ciupi", fără bătaie de cap, cu aprobarea tacită a stăpânului. Cei care ajung totuși lideri nu o fac dintr-o nevoie reală de a ajuta comunitatea, ci pentru că este o cale simplă de a fura. Liderii politici români cunosc foarte bine mantalitatea majorității, ei știu că majoritatea nu are nevoie să fie condusă, ci stăpânită. Când conduci pe cineva către ceva ai o responsabilitate, se presupune că știi unde vrei să ajungi, ești proprietarul unei metode, știi drumul, îți asumi responsabilitatea expediției, ești până la urmă o călăuză. Nu e cazul la noi. Pentru că liderii sunt formați de nevoile majorității, iar majoritatea românilor nu are nevoi care să reclame lideri, ci mai degrabă stăpâni. Stăpânul, așa cum s-a definit el în istoria noastră, închide ochii, liderul are obligația să n-o facă. Cred că asta explică destul de bine situația în care ne aflăm.

Cu toate astea, cultura noastră are vârfuri și performează, mi se va răspunde. E adevărat există vârfuri, dar felul în care ele se ridică nu e de natură să creeze o paradigmă viabilă și valabilă. Sunt excepții fericite care după părerea mea au doar rostul de a infirma o regulă incapabilă de a multiplica valoarea, ci doar surogate înlănțuite subiectiv. V-am plictisit probabil cu teoriile mele exprimate prea general. "Vrem cazuri particulare, domle!" Rezolvarea unui caz particular nu rezolvă o problemă uriașă, kafkiană prin dimensiuni și cantitatea de absurd pe care o înglobează. Mă opresc aici fără să trag o concluzie. A fost un post izvorât dintr-un soi de lehamite pe care sper să o surmontez. A momentary lapse of reason, cum spunea Pink Floyd.

Mulți dintre prietenii mei consideră că în România nu se mai poate face nimic. Nimic pentru ce? E bună întrebarea pentru că sunt atâția oameni împăcați sau resemnați cu situația de facto încăt cei care-și mai pun problema par niște neadaptați. Problema lor, nu? Sau, mai simplu: așa, și?

25 de comentarii:

  1. Frumos articol! Mult adevar in el. :) Succes in continuare!

    RăspundețiȘtergere
  2. ne mai ramane speranta..speranta de a incerca sa schimbam ceva..poate fara rezultat dar stim macar ca am incercat .. unfortunately Romania is my country :|

    RăspundețiȘtergere
  3. ne mai ramane speranta..speranta de a incerca sa schimbam ceva..poate fara rezultat dar stim macar ca am incercat .. unfortunately Romania is my country :|

    RăspundețiȘtergere
  4. Din pacate aceasta este cruda realitate...parca toti am cazut intr-o amorteala, intr-un somn profund, scarbiti, satui de tot ceea ce ni se intampla...si nu mai avem forta sa reactionam...De ce? Poate pentru ca acesta este caracterul nostru, al romanilor...lasam lucrurile sa se rostogoleasa pana pe fundul prapastiei si cand e foarte tarziu, ne trezim si noi...dar uneori e prea tarziu.

    RăspundețiȘtergere
  5. Păcat că oamenii cu astfel de păreri îi mai găsesc doar pe blog-uri... ''așa și ?''

    RăspundețiȘtergere
  6. Întradevăr banul primează în societatea modernă. Cu riscul să devin filozofică nu cred că banul în sine e problema ci cum s a ajuns în momentul în care marea majoritate consideră ca asta e unica soluţie.Pe lângă toate problemele care le ridică ţara asta,cum ai zis şi tu nimic nou, mai sunt şi altele care nu pot fi rezolvate nici dacă din punct de vedere politic situaţia ar fi stat altfel. Se pune accent mai mult pe partea materiala,decât pe conţinut tocmai pentru că asta pare a fi o cale mai uşoară. de aici şi starea de lehamite şi ce mai vrei tu.Omul modern şi a pierdut liniştea interioară şi o caută sub alte forme. Vorbesc din punctul de vedere a unei adolescente pe terminate de acum şi sunt convinsă că mai am şi altele de descoperit,analizat,înţeles de asta nu voi sfârşi nici eu cu o concluzie.

    RăspundețiȘtergere
  7. 'Resping "aşa, şi?", deci trăiesc!' :)

    Interesant articol, cum mult adevar in cuprinsul lui.

    RăspundețiȘtergere
  8. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  9. cu totii speram ca macar la oamenii ca tine aceasta stare sa fie una "temporara". mereu ne-ai bucurat cu toata activitatea ta. poate iarna asta prelungita e de vina si pentru starea ta:) te salut

    RăspundețiȘtergere
  10. ai dreptate, exista o ofensiva fara precedent a mediocritatii, a subculturii...si mai exista o ofensiva fara precedent a calcarii in picioare a valorilor. "asa, si?" e ca si cum lupta a incetat. asta inseamna ca am fost invinsi, nu?

    RăspundețiȘtergere
  11. Gândurile mele nu au logică, dar ...

    1. Acum ceva timp a cântat Phoenix, i-a prezentat seful consiliului judetean, un tip care la acea vreme aparea mereu la tv cu monumentele pe care le-a restaurat (nu zic nu, dar era ceva de genul "ce-i lipseste chelului, tichie de margaritar") si proiectele pe care le-a initiat. Oamenii l-au huiduit, nici n-au vrut sa-l asculte. Daca l-a deranjat vreun pic sau nu, nu stiu, si-a dus discursul la bun sfarsit si a eliberat scena pt Phoenix, formatia tineretii multora dintre cei prezenti si un model acceptat de cei tineri.

    2. In ultimii 2 ani am lucrat in Germania, sunt multi romani, multe familii de tineri cu copil mic. Vreau sa ma intorc in tara (sunt convinsa ca si ei), chiar daca de acasa imi spun ca in Romania nu se poate face nimic. Si cred ca pot sa fac ceva. Imi doresc sa fac ceva. Singura, intr-adevar, fara sa astept ceva de la stat si fara sa gadil macar caracatita. Dar poate prin ceea ce fac, prin felul in care fac ceea ce fac, ii molipsesc si pe altii. Daca lehamitea este molipsitoare, de ce nu ar fi si ceva bun?
    Cu cateva saptamani in urma a sunat un angajat cu o falca-n cer si una-n pamant, s-a rastit la mine ca nu ii raspund la telefon, mi-a dictat un numar si mi-a ordonat sa il sun. Acum! Am ramas paf. M-am executat, i-am raspuns frumos la toate intrebarile, i-am spus ca sunt raspunsuri pe care nu i le pot da, dar intreb si revin cu un telefon; s-a convins si ca in tot acest timp apelase alt numar. A incheiat spunand ca de fapt ma poate suna el, are minute.
    A doua zi a sunat. Sarut-mana. Multumesc. (Ce satisfactie am avut : )
    Cred ca mai sunt sanse. Si ca trec si zilele in care totul pare pierdut. Ori de cate ori mi se intampla sa cred ca nimic nu are rost (si se intampla destul de des), imi iese-n cale cate-un om care ar fi avut tot dreptul sa puna armele jos, dar n-a facut-o. Astazi in tramvai era un tip in scaun cu rotile. Nu avea picioare, nu avea insotitor. L-am privit cum, intorcandu-se cu spatele la usa si-a wheeled his way out of the tram. Si m-am bucurat ca pot sa merg, chiar daca ma plimb singura si mai mult seara, chiar daca bate un vant taios.
    De cand sunt plecata, spun cu drag ca Romania is my country.

    RăspundețiȘtergere
  12. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  13. Traim intr-o tara in care cultura inseamna cancer... Iar starea de lehamite inseamna ca, din pacate cancerul va fi vindecat...

    RăspundețiȘtergere
  14. misto titlul, de altfel, un album exceptional marca Pink Floyd!

    RăspundețiȘtergere
  15. Nu voi striga in gura mare: "Te rog Tudor...continua sa scrii, avem nevoie de postarile tale" pentru ca este prima data cand intru pe blogul tau. Nici nu voi putea spune sa nu mai scrii avand starea asta de lehamite...despre care ai scris destul, stare pe care o putem prelua in momentul in care citim randurile scrise de tine, din suflet. Insa, mi-as dori sa citesc si alte carti scrise de tine. A fost de ajuns sa aud la radio (nu mai stiu ce post era) un mic fragment din "O relatie speciala", moment in care am vrut sa citesc cartea despre care era vorba. Am primit cartea cadou in urma cu o o luna. Fix o luna. M-am bucurat ca un copil mic care isi deschide cadourile de Craciun :) spre rusinea mea este prima carte citita din scoarta in scoarta, si poate daca ar fi fost alta m-as fi oprit dupa ce o terminam. Daca incepeam prin a citi blogul poate ma opream dupa 5 postari. Dar dupa acele "Exercitii de exhilibru" nu vreau decat sa citesc tot mai mult.
    Iti multumesc :)
    P.S.: ma repet, insa, e prima data cand intru pe blog, poate si ultima data. Motivul: este obositor sa stai in fata calculatorului sa citesti atatea randuri.
    Nu aveam de gand sa te intreb dar sper sa ma poti ajuta. Ai idee daca si unde gasesc cartea "Atlas shrugged - Ayn Rand" tradusa in romana? Multumesc. Multumesc pentru 'Exercitii'.

    RăspundețiȘtergere
  16. Mi-a placut consecinta starii tale de lehamite...acest articol...ce-ar mai fi de spus?? Se ofera ce " se vinde" , dar scopul ne transforma intr-o finalitate " care ne vinde!" . Deci ....fara concluzii! :)......ar fi pacat sa le tragem, ar parea ca ni le asumam...dar intrebari vin in avalansa. De ce nu putem sfida cu neadaptarea raspunsurilor la acestea ? Pe de alta parte, daca n-ar fi trasate limite, cum s-ar mai observa cei care le pot trece? Pacat ca aceasta sunt din ce in ce mai aproape de resemnare... iar varfurile s-ar putea sa nu mai aiba curajul sa se ridice...

    RăspundețiȘtergere
  17. ai scris curat,fara artificii interesante, fara spectacol, ai scris in cuvintele clare ale limbii romane ce avem nevoie sa auzim de la altcineva pentru a redeveni adevarat si prezent

    RăspundețiȘtergere
  18. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  19. Datoria ta este sa nu ai nicio datorie. Ai scris complex, e ceea ce vezi si simti.
    Blocajul si lehamitea nu cumva ar fi existat in orice alta situatie socio-spirituala?
    Dar daca datoria ta ar fi fost sa nu ai nicio datorie la tine, cum ar fi aratat textul? Nu-mi rapunde mie. :)

    RăspundețiȘtergere
  20. Ai dreptate. “Frica de actiune si lipsa de entuziasm” in randul oamenilor “trecuti prin viata” dar iti spun, NU SI IN RANDUL TINERILOR de 15-25 ani (in categoria asta de varsta ma aflu). Nu ai cum sa schimbi mentalitatile oamenilor care s-au lasat batuti de la bun inceput si nu au “strigat” atunci cand era cazul, adaptandu-se la toate situatiile IMPUSE. In schimb, generatia tinerilor, cei care il “cunoastem” pe Nicolae Ceausescu doar din povestirile parintilor/bunicilor si ne-am nascut intr-o tara in care gandirea libera nu ne “incarcereaza” suntem gata pentru a “ridica” tara, cel putin cu o treapta mai sus.
    “Batalia pare pierduta” dar nu este pierduta. Cu totii ne spunem parerile in moduri diferite dar observ acelasi numitor comun. Singura problema este ca “elitele sunt dezbinate” si nu are cum sa existe “o voce colectiva”. Noi nu cunoastem consecintele “strigatului” deci nu ne este frica. Ne lipseste doar “semnalul de alarma”. FAPTE nu VORBE.

    RăspundețiȘtergere