Absent la nunta mea

Stau așezat într o cafenea cochetă și intimă de pe strada Cetății din Sibiu. Mi-a fost recomandată de Andra, "omul nostru din Havana", aici la Media Music Awards. Sunt fericit că am posibilitatea să citesc Jurnalul Rusesc al Annei Politkovsaya în tihnă, pentru că (în sfârșit) am timp. În salonul cu câteva mese în jurul cărora se aflã  scaune din diverse epoci și stiluri ca să exprime un soi de fuziune temporală, mă aflu eu și încă un cuplu. O muzică de lift se revarsă puțin cam tare din boxele care îți amintesc că ne aflăm în anul 2013. Pe pervazul ferestrelor care dau în stradă sunt aruncate "dezordonat" diverse obiecte de interior cândva posesoarele unor utilități practice: un sfeșnic, niște cești de cafea din metal, farfurii, partea superioară a unei mașini de cusut( Singer, probabil). Vremea afară este înnorată, aproape mohorâtă ca Rusia lui Putin din cartea Annei. În salon își fac apariția unu fotograf și doi viitori miri. Se învârt puțin și schimbă câteva cuvinte din care înțeleg că sunt în căutarea unui loc bun pentru o fotografie din albumul nunții. Genul ăla de fotografie în avans. Un instantaneu aranjat, dacă-mi pemiteti oximoronul. Mirele este nemulțumit de loc. Are un aer plictisit, ușor preocupat și este evident că el e de fapt liderul ședinței foto. Fotograful declanșează, exprimă sugestii și își ia banii. Mireasa are un aer ușor speriat e descumpănită și parcă blazată.
 
 Nu-mi plac nunțile. Nu mi-au plăcut niciodată. Poate și pentru faptul că la mine în familie nu s-a pus accentul pe partea festivă a acestui eveniment. Părinții mei s-au căsătorit la Mangalia și au petrecut la un restaurant cu un grup de patru, cinci prieteni. Întotdeauna mi s-a părut că din momentul în care au luat hotărârea să facă nunta, mirii sunt supuși unui calendar plictisitor de mici pasi imposibil de ocolit. Fotografia de nuntă, exercitarea opțiunii costumelor de nuntă, planificarea strategică a meselor, brainstormingul meniului, războiul muzicii ( e posibil ca mirele să prefere Pink Floyd, nașul mare să nutrească o nostalgie zdrobitoare pentru Giana Nanini - sau cum s-o scrie corect - iar familia miresei să nu renunțe în ruptul capului la Gheorge Turda sau Mirabela Dauer) O să spuneți că exagerez și că nu e realist să existe asemenea divergențe între miri și familiile lor. Pe naiba, sigur că e realist, consultați rata divorțurilor dacă nu mă credeți.
 
 Revenind, organizarea nunții mi se pare un calvar de la cap la coadă. Iar mirii - cei care ar trebui să fie beneficiarii unui eveniment memorabil - ajung să fie isterizați de mulțimea deciziilor pe care trebuie să le ia în cunostiinta de cauză. Visul că nunta poate fi organizată fără aportul lor se prăbușește a doua zi după ce au semnat contractul cu firma organizatoare. Ce mi se pare grav este că la fel ca în cazul instantaneului "aranjat" în care cei doi pozează de cele mai multe ori forțat zâmbitori, implicarea mirilor în organizarea nunții elimină orice formă de bucurie spontană. Practic pe miri propria lor nuntă nu-i mai surprinde cu nimic pentru că ei știu pe de rost desfășurătorul. Trebuie să fii cu adevărat detașat ca să te mai surprindă o data ceea ce cunoști în amănunt.
 
 Până la urmă nunta azi se înscrie într-un curent universal. Suntem pregătiți să trăim mimetic, ne dorim să mimăm toate lucrurile pe care ni le vindem ca ideale. Lumea ideală este în publicitatea care ne invadează viețile și care propune un anumit model de erou urban la a cărui înălțime dacă nu te ridici ai senzația că ești descalificat din lume. Nu pot să nu mă întorc la Viktor Pelevin ( Generation P, Mitraliera de lut ) care spune că de fapt publicitatea nu vinde produse ci fericire. Cât de fericiți suntem dacă ne spălam pe  dinți cu pasta x sau dacă ne cumpărăm mașina y sau dacă ne asigurăm la z. Starea de fericire este locul comun al tuturor produselor vândute publicitar. Nu ne rămâne decât să rămânem nefericiti când nu putem să accesăm acest mod de viață.
 
 Până la urmă cel mai simplu mod în care poți să ratezi nunta ta e să participi la ea. La fel cum, probabil, cel mai simplu mod de a rata fericirea este să-ți pui zilnic problema existenței ei.