[ascunde postari]
arhiva

rss | facebook | twitter | vama | contact

joi, 10 septembrie 2015

VIU

Într-un final orice poveste poate fi interesantă dacă intri în detaliu. Detaliul care contează. Spuse în câteva cuvinte poveștile noastre sunt în general mediocre, comune, jigărite. Îmbrăcate în detalii se schimbă ceva. Și orice viață are detaliu. Chiar și a mea, deși adesea mi s-a părut că trăiesc conformist și nespectaculos. Aș putea spune scurt că am luat la facultate după un examen greu. Și să merg mai departe. Dar povestea mea ascunde mai mult. N-ar trebui să omit faptul că, într-o zi, între examene sau mai exact înaintea examenului eliminatoriu la facultatea de teatru eram acasă, întins pe canapea, sufrageria noastră era scăldată de o lumină puternică (îmi făcea și mai rău), mama trebăluia pe undeva prin bucătărie și-și mai făcea din când în când apariția ca să arunce o privire îngrijorată și iscoditoare.

Întins pe canapea nu e destul, eram întins cu fața în jos, obrazul presa pe cuvertura bej-murdar așternută să protejeze tapițeria. Practic de la atâta stat, mohorât și apăsat, obrazul meu se impregnase de romburile minuscule ale cuverturii. Zăceam pe canapea supărat pe lume ca văcarul pe sat. Lipsit de atenția care consideram că trebuie să mi se acorde într-un moment de o asemenea importanță, îmi promiteam sau încercam să mă conving că n-am să mai merg la următoarea probă. Credeam că mi-era frică, dar de fapt nu aveam nevoie decât de un imbold. De fapt, aici amintirea devine ușor incertă, cam de culoarea cârpei de bucătărie pe care ar fi putut s-o țină mama în mână când mai apărea, din când în când, în sufragerie. Cred totuși că mi-era frică, mai degrabă de înfrângere decât de spectrul nestudenției. Acum nu sunt sigur că mama ținea în mână cârpa de bucătărie, dar sigur ea exista (cârpa). Un picior spânzura în afara geometriei canapelei. Îl balansam disprețuitor. În capul meu nu rulau gânduri. Mai degrabă imagini. Mă vedeam pe o scenă, în fața comisiei, incapabil să rostesc monologul sau poezia din repertoriu. Vedeam un cerc galben de lumină pe podea și niște capete fără contur în penumbra din fața mea. Eu singur în mijlocul cercului și cam atât. Cumva știam că starea asta de abandon nehotărât nu duce nicăieri, de fapt îmi face chiar rău, aș fi putut, de pildă, să repet, dar nu mă puteam abține. Era o voluptate în jocul cu fantezia înfrângerii.

Pe vremea aceea frânele troleibuzelor erau mult mai pregnante și claxoanele isterice sau sirenele ambulanțelor mult mai puține. Practic zgomotul orașului avea o cu totul altă natură. N-am nicio fotografie cu momentul canapelei. Mi-aduc aminte și de o fărâmă de dialog: - Nu mă mai duc la examen! Sunt foarte slab, o să pic, sunt prost, n-are rost să mă mai duc! N-aș vrea să-i atribui cuvinte mamei, dar mi-aduc aminte că mă taxa destul de ferm. Nu-mi făcea jocul. Ea era deja de mult timp actriță și știa câteva lucruri în plus despre materialul din care trebuie să fii făcut pentru meseria asta. În niciun caz molusca deprimată de pe canapea. Cred că o durea să-l vadă așa pe fi-su, dar masca bine.

Acum sunt actor de ceva vreme, am jucat în vreo nouăsprezece spectacole de teatru, am ajuns să fac și muzică și lumea mă cunoaște mai mult pentru asta. Ăla care cântă. Paranteză cu cerșetorul român de pe podul care leagă malurile Senei în dreptul Notre-Dame, pe celălat mal este miniona librărie Shakespeare, traversam podul, cerșetorul m-a reperat, m-a recunoscut, ochii s-au dat peste cap, era rost de un ban bun, poate chiar foarte bun, cu o singură condiție, să-și aducă aminte cum îl cheamă pe ăla care cântă și de la care cere, bucuria se transformă în grimasă, grimasa în chin de memorie și disperare, mutrele sunt de premiu, gesticulează, se plesnește peste fruntea transpirată, eu nu mă opresc, nu îl ajut, nici el nu întreabă, are demnitate de cerșetor, mă bucur sadic trec mai departe și îl las fără bani. Închid paranteza.

M-am mai șlefuit de atunci (de pe canapea), am mai lucrat cu mine, am reușit să formulez întrebări necesare. Nu am răspunsuri edificatoare, dar e o chestiune de timp. Ce păcat că devenim înțelepți doar la capăt. Până atunci ne izbim de viață ca fluturii de lampă. Între momentul în care m-am ridicat de pe canapea și examenul la care totuși m-am prezentat s-au întâmplat multe, dar memoria mea nu a înregistrat. Nu pot să umplu cu niciun detaliu.

Dacă ar fi un film aș tăia la ridicarea de pe canapea, poate aș insera un detaliu cu maică-mea în bucătărie, apoi, plan general cu mine în fața comisiei într-una din sălile de clasă de la ATF (Academia de Teatru și Film). Eram slab, extrem de slab, cu părul lung și aveam de spus monologul lui Spiridon din Noaptea furtunoasă, ăla în care se plânge de Jupân Dumitrache. Îl repetasem și îl tot repetasem era învățat bine, dar mecanic. Adică, în cazul meu, unul din lucrurile indispenabile unui posibil actor - gândul sau firul gândurilor - ei bine, tocmai acest lucru era bine ascuns după mecanica vorbelor. Comisia știe asta, vede și aud o împușcătură, dar nu simt încă glonțul,  e clar totuși că nu m-a ratat, este o chestiune de timp până voi simți cum intră în mine, am auzit că întâi simți arsură, apoi durere și de-abia după aia, dacă ai noroc, îți pierzi cunoștința: - Stop, stop. Chirilă, am înțeles că te-ai pregătit cu cineva, foarte drăguț, ai învățat monologul, dar noi altceva vrem să vedem aici. Reia te rog și spune monologul ca și cum Jupân Dumitrache este el. Un student apare în fața mesei comisiei. Sunt disperat, știu că totul este pierdut, aud vocea tatei (dacă nu intri la facultate va trebui să te angajezi) iau chitara în mână, nu sunt sigur, dar mi-aduc aminte că era o chitară acolo, schimb starea (asta își doreau), doar n-o să mai am atâta tupeu cu Jupân Dumitrache de față și mă împart în doi Tudori unul care cade în gol în timp ce urlă povestea a ce va fi după ce va fi picat la facultate, cu detaliile cele mai monstruoase, bântuit de spectrul ratării definitive și celălat care rămâne pe scenă și rostește monologul lui Spiridon până este întrerupt din nou de doamna Sanda Manu (așadar ea m-a întrerupt și prima dată) care îi mulțumeste. Aș tăia din nou aici, deși mi-aș dori totuși să-mi văd mutra la ieșirea din sala de examen, cred că merită din plin. Acum sunt actor. Și iubesc asta. Și știu și de ce iubesc asta atât de mult.

Textul ăsta care este cumva sugestia celor de la Jack Daniel’s m-a ajutat să descopăr asta. Ei m-au invitat să fac parte din campania care îl sărbătorește pe Jack în septembrie. Am acceptat. Sigur, sunt plătit pentru asta. Într-un fel recuperez ceva din investiția pe care am făcut-o de-a lungul timpului. Bine, nu se recuperează total, dar e un început. Invitația este să îți scrii povestea. Sau o mică parte din ea. Pe site-ul lor. Câștigătorul poate să ajungă în state la distileria Jack Daniel’s. Dar, dincolo de premiu, cred că există un alt soi de câștig. Ăla care vine din faptul că dacă spui onest o poveste poți descoperi ceva despre tine. Eu mi-am dat seama de ce iubesc meseria asta de actor. În timp ce scriam textul ăsta am realizat că teatrul te ajută să fugi de tine din când în când (asta știam, de fapt) și te obligă să găsești soluții personale, să faci lucrurile “your way”. Prima mea lecție de actorie am primit-o de fapt în timpul unui examen pe care eram convins că l-am pierdut. Nu l-am pierdut. Tocmai pentru că în timp ce o parte din mine se lamenta, cealaltă a reușit să găsească o soluție originală, alta decât șablonul în care performam. Teatrul te ține viu. Și asta e ceva.

………

Unii dintre voi, dată fiind natura postării, poate așteptați o poveste cu ceva alcool. Hm, cei de la Jack Daniel’s îndeamnă la consum responsabil. E posibil ca sub impulsul imaginației emfatice de care se îmbibă orice scriitor amator, povestea mea să fi derapat ușor de la acest comandament :) Dar nu există poveste săracă, ci doar povești fără detalii.

24 de comentarii:

  1. Eu in schimb am picat la examenul de admitere la FSJC .Si a fost foarte amar gustul infrangerii .Si tristetea din ochii mamei , femeie simpla ,de la tara , ce se simtea mandra printre doamnele din curtea facultatii ,in timp ce asteptam rezultatele .E ciudat cum la varsta aia ,simtim atat de intens esecurile de genul asta .Sau bucuriile .Apoi ,cu anii ,nimic nu ne mai multumeste ,pana si esecurile ,dramele ,le acceptam ca pe ceva firesc .

    RăspundețiȘtergere
  2. Puteti vizita si blogul meu :http://xuxiblogro.blogspot.ro/2015/09/cum-sa-faceti-o-holograma-in-telefon.html?m=0

    RăspundețiȘtergere
  3. Puteti vizita si blogul meu :http://xuxiblogro.blogspot.ro/2015/09/cum-sa-faceti-o-holograma-in-telefon.html?m=0

    RăspundețiȘtergere
  4. ''Ce păcat că devenim înțelepți doar la capăt. Până atunci ne izbim de viață ca fluturii de lampă.'' - nu puteai sa exprimi mai bine acest aspect! Si...m-am regasit extraordinar de mult in articolul tau...acum 5 ani am fost si eu o molusca pe canapea, doar ca nu am trecut de momentul in care Dl Vlad Radescu a spus...Stop! Ia-o mai incet...e prea repede. DA! TEATRUL MA TINE VIE, dar din pacate sub alta forma...ca simplu spectator cu regrete.

    RăspundețiȘtergere
  5. Sa-mi aduci aminte sa-ti povestesc eu cum aratai cind ai iesit de la examen.

    RăspundețiȘtergere
  6. ... am mers pe mana ta si mi-am scris bucata de poveste. Ai dreptate, la final recitind ce am scris, am realizat ca am castigat mai mult dacat mi-am imaginat... povestind trairi, resimti emotiile la o intensitate neasteptata ... poate e cam ca la voi, actorii, cand inviati piese "administrandu-le" propriile trairi, sau dupa caz experimentati trairi nebanuite transpunandu-va in piese . Asa ca, oricat de siropos ar parea ... multumesc Tudor pentru inspiratie ...👍

    RăspundețiȘtergere
  7. Oricine isi poate exprima gandurile in poeme, dar nu toti sunt atat de curajosi incat sa stea dezgoliti in fata lumii. Tu faci asta cu fiecare postare si ni te arati noua, chiar daca nu in totalitate. Tudor, asta inseamna sa fii artist. Bravo 👍

    RăspundețiȘtergere
  8. Oricine isi poate exprima gandurile in poeme, dar nu toti sunt atat de curajosi incat sa stea dezgoliti in fata lumii. Tu faci asta cu fiecare postare si ni te arati noua, chiar daca nu in totalitate. Tudor, asta inseamna sa fii artist. Bravo 👍

    RăspundețiȘtergere
  9. "Sunt foarte slab, o să pic, sunt prost, n-are rost să mă mai duc ! " M-a durut sa-l aud asa pe fi-miu. Am bagat carpa in buzunarul sortului, am luat cartea de pe jos si am inceput sa citesc cu voce tare rezumatele. Din cand in cand, poceam cate o denumire geografica, insa eram prompt corectata … A doua zi, dupa pranz, am primit un telefon : “ A fost usor, am facut tot, aseara am fost un prost ! Multumesc mama ! “
    S-a intamplat acum cateva luni,

    RăspundețiȘtergere
  10. Tudor as vrea sa vad articolul care-l vei scrie pentru Jack Daniel’s sau care l-ai scris.
    Intotdeauna in momentul in care emotiile ajung la un nivel inalt o parte din nou cade, cedeaza, nu-si mai doreste sa simta si sa auda, deoarece dorinta de a reusi e foarte mare iar esecul nu-l vrem. Atunci apare esecul in mintea noastra si creste exponential si poate chiar avem un esec interior care ne ajuta sa ne ridicam si sa gasim solutii pentru a reusi la exterior.
    De multe ori m-am simtit bine cand chiar daca personal am simtit ca este un esec dar in imaginea altora a fost un succes chiar daca obiectivul nu a fost atins. Asta pentru ca eu am vazut doar obiectivele mele... iar ei au vazut alte obiective marunte de care s-au putut bucura.

    RăspundețiȘtergere
  11. imi amintesc perfect..nu a vrut sa merg cu ea !din acest capat de tara asteptam cu stomacul in gat telefonul.
    a sunat si nu putea vorbi, avea vocea inecata in plans si mi-a spus ca sa terminat totul pentru ea, ca urca in primul tren si vine acasa..ca nu trebuia sa o incurajez sa isi urmeze visul! nu au placut-o..ca si cum ar fi fost posibil! si eu nu eram langa ea!
    peste cateva ore am citit pe blog poezia..
    toate emotiile si toate trairile ei erau acolo.
    acum este in anul al doilea.la iasi nu la bucuresti cum a visat.
    e bine! va fi bine! mi-am promis ca niciodata nu am sa mai fiu intr-un capat de lume cand va avea momente grele.
    necurajul de la 04:18
    SEPTEMBER 22, 2014 BY BURKAVERDE
    Dacă din toate amintirile mele
    mi-aș scoate toate fricile mele
    și din toate momentele grele
    aș păstra doar un buchet de lalele…

    …ți-aș face cuib pe creanga mea
    și ne-am legăna
    și ne-am șopti secretele
    lunii
    să ne audă notele de iubire
    tocmai din copilăria noastră
    de înainte să ne naștem și
    de înainte să se nască pământul
    de când bătaia inimii
    își bătea propria inimă
    ca să bată, să nu doarmă
    și ne-am legăna
    și ne-am zâmbi toți dinții
    toate buzele
    soarelui
    să ne vadă sclipirea din privire
    tocmai din moartea noastră
    tocmai de când a murit și inima
    cu tot cu privire
    dar nu și bătaia
    care stă să bată-n
    suflet
    dar nu și bătaia
    căntecului
    dar nu și emoția
    zâmbetului

    Dacă din toate gândurile mele
    mi-aș șterge toate fricile mele
    te-aș îmbrățișa cu toate fețele
    și-aș pune la uscat pe sârma ta
    toate clipele mele
    să faci ce vrei cu ele
    sa ștergi petele rele
    sa rămână loc numai
    pentru tine
    pentru mine
    pentru stele.

    RăspundețiȘtergere
  12. Orice lucru- in cazul tau teatrul, de l faci din placere te tine viu! Cate povesti avem si o sa mai adunam de a lungul timpul dar avem norocul ca suntem unii dintr aia care stiu ce i placerea si raman vii si reusesc sa respire aerul asta poluat! Si placerea cea mare e ca tu singur le ai descoperit in tot acest timp! ai citit cateva povesti, ti ai creat o poveste a ta si ai descoperit acel lucru de te tine viu! :)

    RăspundețiȘtergere
  13. Ce frumos ai scris! Mi e drag sa ti citesc povestile, au un calm aparte, sunt sincere. Am facut cateva greseli de exprimare in comentariul anterior si mi cer scuze.

    RăspundețiȘtergere
  14. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  15. "Prima mea lecție de actorie am primit-o de fapt în timpul unui examen pe care eram convins că l-am pierdut. Nu l-am pierdut. Tocmai pentru că în timp ce o parte din mine se lamenta, cealaltă a reușit să găsească o soluție originală, alta decât șablonul în care performam. Teatrul te ține viu. Și asta e ceva."--- este valabil nu doar pentru actori, zic eu, se referă la fiecare examen din viața omului, important este care parte învinge. Toți avem cite un așa „examen”. Important este să învingă partea cu soluție originală, partea cu originalitate. Din ăștia noi suntem mulți, și nu neapărat actori!

    RăspundețiȘtergere
  16. Te admir Tudor!Eu nici pana azi nu m-am ridicat de pe canapeaua aia,tu in schimb ai reusit sa-ti depasesti temerile,parintii si nu in ultimul rand te-ai autodepasit,nu am cunoscut pe nimeni ca tine care sa emane mai multa siguranta ,niciodata! Nu esti prins pe picior gresit,tot timpul pregatit,debordand inteligenta si spontaneitate!Sa nu te opresti nicicand, esti o incantare pt suflet si ochi,si cel mai important niciodata dar niciodata sa nu mai indraznesti sa te arunci pe canapeaua aia!ps.poti sa te asezi pe ea cand mergi in vizita la mama ta,as fi absurda altfel.As fi vrut sa pun o fata zambitoare dar nu ma ajuta tableta azi!Sanatate si multa fericire,iti doresc!

    RăspundețiȘtergere
  17. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere