Astazi se decerneaza Premiile Ioan Chirila. A sasea editie. O editie facuta cu greu in absenta finantarii. De aceea, cred ca e mai important acum decat in alt context mai fericit sa le multumim celor de la BRD pentru ca au inteles sa ne ajute si reusim astfel sa nu rupem lantul acestor premii devenite deja traditionale pentru gazetaria sportiva din Romania.
Au trecut multi ani de la prima editie si entuziasmul care ne incerca pe toti in preajma acelui prim eveniment. Au fost ani fastuosi cu gale gazduite la Ateneul Roman, cu artisti care au adus prin prezenta lor plusul de eleganta care a facut diferenta. Anul acesta suntem mai saraci, dar mai bogati cu o istorie.
Am fost criticati, suspectati de "aranjamente", ne-am lovit de orgoliile breslei, dar am incercat sa fim o institutie serioasa si cred ca am reusit. Talentul Anului si Kaptura sunt doua "subproduse" care au suscitat interes si au descoperit talente care ulterior au confirmat.
Imi dau seama chiar acum, cand scriu aceste randuri ca sunt oarecum protocolar si scriu, asa, in stilul unui comunicat de presa. Adevarul e ca mi-a fost mereu greu sa scriu despre Premii pentru ca e vorba cumva de tata. Iar el este parte a vietii mele intime chiar daca asta se intampla in trecut.
Pentru mine aceasta initiativa a insemnat prelungirea memoriei lui Ioan Chirila. De multe ori m-au durut criticile la adresa institutiei pentru ca n-am reusit intotdeauna sa le despart, in mintea mea. Ca si cum cei care atacau premiile l-ar fi atacat pe tata.
Nu cer nimanui sa inteleaga aceste lucruri. Poate doar celor care au pierdut un tata (celebru in profesia lui) si s-au luptat sa il tina in viata. Sa nu devenim melodramatici.
Dincolo, insa, de acest factor subiectiv, ceea ce ma face fericit este ca Premiile Ioan Chirila au depasit celebrarea unui om si au ajuns un concurs veritabil. Numele castigatorilor si concurentilor nominalizati si inscrisi in fiecare an stau marturie in acest sens.
As vrea sa adaug ca eu, Tudor Chirila, n-am avut niciodata, in nicio editie, legatura cu mecanismele de jurizare, nominalizari sau schimbarile de regulament. M-am ocupat doar de atragerea sponsorilor si de promovarea acestui eveniment alaturi de echipa Agentiei de Vise.
Multa lume l-a evocat pe Ioan Chirila. Colegi de breasla, gazetari mai tineri sau mai varstnici, artisti, persoane publice au scris, au vorbit despre el sau despre amintirile lor cu el. Nu stiu de ce, eu m-am ferit in toti anii acestia sa vorbesc despre tata in contextul Premiilor, ca si cum, daca as fi facut-o, n-as mai fi fost un organizator obiectiv, credibil. Stiu ca e o prostie, dar asa a fost.
Mi-e greu sa o fac acum. Mi-e greu sa povestesc ceva despre tata. Mi-e teama ca am s-o fac sec si fara talentul pe care simt (alta prostie) ca i-l datorez. Cu toate astea am sa incerc.
Tata a fost cel mai generos om pe care l-am cunoscut. Si cel mai bland. Blandetea lui venea dintr-un soi de detasare fata de lumea noastra imediata si problemele ei. Nu era neatent, era condescendent si bun. Am sa regret mereu ca nu am mostenit generozitatea lui. Cine stie, poate ca odata cu varsta.
Mi-aduc aminte de felul in care tata ma trezea din somn in diminetile in care trebuia sa plec la scoala. Era atata delicatete in gesturile lui. Vocea baritonala se insinua usor in somnul meu, caci tata incerca sa nu faca aceasta despartire brutala. Apoi o atingere, usoara si ea, dupa care cele cateva cuvinte care ma aduceau definitiv cu mintea pe lumea asta...
Tata nu era un om care sa ne arbitreze conflictele. De mici copii am fost invatati ca trebuie sa ne descurcam singuri, fie ca era vorba de curtea din spatele blocului, de liceu sau facultate. Interventiile lui au fost extrem de rare in acest sens.
Mi-aduc, insa, aminte de un moment important pentru mine. De-abia terminasem facultatea. A existat un spectacol in care eram distribuit pe acelasi rol cu un coleg si un regizor, al carui nume n-are rost sa-l pomenesc, simtea nevoia sa-mi plateasca niste polite pentru greseli trecute. Sa-mi dea o lectie. Astfel ca, desi veneam zi de zi la repetitii, regizorul gasea diverse motive ca sa nu ma urc pe scena. Dupa sase luni de "banca de rezerve" era evident ca n-as fi putut sa joc in spectacol, la premiera. Erau mult prea multe de facut ca sa le poti deprinde din sala. Eram deprimat si cazut. Si ma simteam nedreptatit pentru ca tocmai inlocuisem un actor in alt spectacol al aceluiasi regizor, salvand o reprezentatie. Iar aici... Nu intelegeam un astfel de comportament. Colegii imi dadeau dreptate, dar nimeni nu spunea nimic.
Tata a aflat si a pus mana pe telefon. Eu am facut o criza si l-am rugat sa nu sune, sa nu ma faca de rusine pentru ca eu nu de asta ii spusesem (oh, tinerete). Tata m-a lasat sa tip si a format:
- Alo, domnul x? Numele meu este Chirila, sunt tatal lui Tudor! Spuneti-mi, domnule x, baiatul meu este manta de vreme rea?. A urmat o pauza in care nu stiu ce a replicat x. Apoi vocea tatei impetuoasa, ridicata, mult mai puternica: - Domnule x , v-am intrebat daca baiatul meu este manta de vreme rea? Nu stiu ce a urmat, nu mai conteaza.
Nu-mi amintesc decat aceasta intrebare si vocea tatei al carui sunet puternic m-a facut sa ma linistesc, sa ma racoresc, ca dupa un pahar de apa rece intr-o zi fierbinte in care ai alergat mult... nedreptatea s-a scurs din mine usor. Au ramas, ascunse dupa reprosurile mele, doar bucuria si dragostea pentru tata si gestul lui.
O sa spuneti ca e normal ca un parinte sa isi apere copiii. Iar eu am sa va spun ca un parinte celebru poate fi adesea o povara pentru copilul care incearca sa-si ia zborul. Nivelul de implicare in drumul fiului tau e o chestiune extrem de delicata... Unde incepe viata si caracterul fiului, unde se termina rostul tatalui... greu de raspuns, insa tata s-a descurcat extraordinar in ceea ce ma priveste...
In seara asta se decerneaza Premiile Ioan Chirila. Nu mai sunt atat de implicat ca la inceput. Pentru ca ele au fost confirmate ani de-a randul de prezenta celor care au castigat si de importanta profesionala a celor care au jurizat.
Maine vom afla castigatorii.
luni, 22 noiembrie 2010
duminică, 21 noiembrie 2010
vineri, 19 noiembrie 2010
Va rog!! Cititi si mergeti sa vedeti!!!!
Sunt emotionat si fericit. Pentru ca am vazut un spectacol superb. Am ras, am plans si am plecat din sala cu intrebari profunde. Am vazut o actrita extraordinara. Maria Cassi in My life with Men...and Other Animals. Pare un titlu feminist dar va jur ca nu e. Spectacolul celebreaza viata si iubirea. Atat. Atat de simplu. Si atat de frumos.
Sunt atat de impresionat incat mi-as dori ca intreg Bucurestiul sa mearga la acest spectacol sa vada aceasta mare actrita si sa realizeze cat de important e sa traim simplu si frumos.
Vestea buna este ca spectacolul se joaca si maine(sambata) la ARCUB de la ora 19 30 si culmea( da, culmea) mai sunt bilete. Va rog mult, nu ratati.
Am realizat in seara asta ca rostul unui mare artist nu e sa ii faca pe altii sa creada in ceva ci sa faca arta care sa ii determine pe ceilalti sa creada in ceva.
Mergeti la acest spectacol sambata seara. Atat de simplu. Atat de frumos.
Sunt atat de impresionat incat mi-as dori ca intreg Bucurestiul sa mearga la acest spectacol sa vada aceasta mare actrita si sa realizeze cat de important e sa traim simplu si frumos.
Vestea buna este ca spectacolul se joaca si maine(sambata) la ARCUB de la ora 19 30 si culmea( da, culmea) mai sunt bilete. Va rog mult, nu ratati.
Am realizat in seara asta ca rostul unui mare artist nu e sa ii faca pe altii sa creada in ceva ci sa faca arta care sa ii determine pe ceilalti sa creada in ceva.
Mergeti la acest spectacol sambata seara. Atat de simplu. Atat de frumos.
Tehnologie, singuratate. Douazeci de ani.
Acum douazeci de ani daca faceai o pana de cauciuc pe un drum national si nu aveai cric nu erau foarte multe de facut. Te dadeai jos din masina si asteptai pana cand un binevoitor ar fi oprit sa te ajute. Si binevoitori erau destui pentru ca lumea obisnuia sa se substituie mai usor celui de pe marginea drumului. Acum, in zilele noastre atat de moderne, cand faci o pana, primul reflex e sa pui mana pe telefonul mobil. Iar cei care trec pe langa tine nu mai opresc atat de usor pentru ca se substituie rolului tau in care detii un telefon mobil.
Acum douazeci de ani daca iti dadeai o intalnire cu un prieten la Ceas la Universitate si se intampla ca acesta sa intarzie pana la un moment in care hotarai ca nu mai poti sa-l astepti, apucai usor-usor pe drumul catre casa ta. Usor nedumerit te intrebai daca nu cumva preopinentul tau a patit ceva sau daca pur si simplu nu a uitat de intalnirea voastra. Ajuns acasa puneai mana pe telefonul fix, la o ora mai tarzie, astfel incat sa te asiguri ca-l gasesti. Prietenul isi cerea mii de scuze pentru intarziere, tu te inflacarai putin pentru ca scuzele sa creasca in intensitate, apoi se fixa o noua intalnire si un angajament ferm din partea prietenului tau.
Acum daca fixezi o intalnire la Ceasul de la Universitate ea este sigur precedata de cateva apeluri telefonice executate de pe telefonul mobil. Exista si varianta mai ieftina a catorva sms-uri. Iti suni partenerul de intalnire ca sa afli pe unde e, apoi, mai intrigat, il suni ca sa afli ce se intampla, de ce nu ajunge, apoi te suna el sa te intrebe unde esti, ca nu te vede la Ceasul de la Universitate, tu ii raspunzi fluturand o mana, el continua sa nu te vada si in cele din urma ajungi fata in fata cu el, amandoi cu telefoanele la ureche.
Acum douazeci de ani daca ramaneai blocat pe munte, trebuia sa te descurci. Instinctul de conservare si puterea de adaptare a omului isi faceau imediat simtita prezenta. O situatie de criza era gestionata spontan prin analiza si capacitate de decizie. Erai singur pe munte. Singurul tau avantaj trebuie sa devii tu.
Astazi lucrurile s-au schimbat. Nu mai suntem singuri in niciun fel de ocazie. La bine si la greu, avem o prelungire aproape fireasca a fiintei noastre. Telefonul. Tentatia sa impartim analiza si deciziile cu cei din jur a devenit necesitate. Pui mana pe telefon si fugi de tine pentru ca pare mai comfortabil sa-ti impartasesti crizele, blocajele, impasurile psihologice sau emotionale cu terti dragi sau importanti. Mi se pare insa, desi e posibil sa gresesc, ca din tot acest forum decizional ai carui partasi ne-am facut fortati de progresul tehnologic, se naste o problema destul de grava: omul reuseste din ce in ce mai putin sa afle raspunsurile la intrebarile mari care framanta natura noastra. Cine sunt cu adevarat? Cum imi cunosc sinele?
Istoria psihologiei umane ne invata ca adevaratele revelatii asupra naturii sinelui nostru au loc in urma unor solitare procese de analiza si introspectie. Nu vom sti niciodata ce a aflat cu adevarat Iisus in urma celor patruzeci de zile petrecute in desert (o superba parabola a acestui moment din viata lui o gasiti in romanul lui Eric-Emmanuel Schmitt - Evanghelia dupa Pilat), dar suntem siguri ca a avut nevoie de meditatia in pustietate ca sa poata merge mai departe.
La inceput tehnologia ne-a ajutat sa comunicam. Mai bine, din ce in ce mai bine, mai mult, din ce in ce mai mult. Apoi tehnologia ne-a incurajat sa imparatasim. Timid, la inceput, apoi mai mult, din ce in ce mai mult. Acum, nu mai putem fara sa comunicam si am devenit dependenti de a impartasi.
Nu pare sa fie o chestiune grava pentru ca individul ar trebui sa fie stapan (inca) pe decizia de a-si pune viata la dispozitia celorlalti. Si totusi: Cat de singuri mai putem fi de fapt? Cat de speriati suntem de singuratate? Cat de mult stim noi despre noi si cat de mult stim prin cei de langa noi despre noi?
Acum douazeci de ani cand faceai o pana la masina pe un drum pustiu, iti aprindeai o tigara, priveai copacii si te gandeai la ce ai de facut. Dupa douazeci de ani, pe acelasi drum pustiu, cand faci o pana la masina pui mana pe telefon.
Acum douazeci de ani daca iti dadeai o intalnire cu un prieten la Ceas la Universitate si se intampla ca acesta sa intarzie pana la un moment in care hotarai ca nu mai poti sa-l astepti, apucai usor-usor pe drumul catre casa ta. Usor nedumerit te intrebai daca nu cumva preopinentul tau a patit ceva sau daca pur si simplu nu a uitat de intalnirea voastra. Ajuns acasa puneai mana pe telefonul fix, la o ora mai tarzie, astfel incat sa te asiguri ca-l gasesti. Prietenul isi cerea mii de scuze pentru intarziere, tu te inflacarai putin pentru ca scuzele sa creasca in intensitate, apoi se fixa o noua intalnire si un angajament ferm din partea prietenului tau.
Acum daca fixezi o intalnire la Ceasul de la Universitate ea este sigur precedata de cateva apeluri telefonice executate de pe telefonul mobil. Exista si varianta mai ieftina a catorva sms-uri. Iti suni partenerul de intalnire ca sa afli pe unde e, apoi, mai intrigat, il suni ca sa afli ce se intampla, de ce nu ajunge, apoi te suna el sa te intrebe unde esti, ca nu te vede la Ceasul de la Universitate, tu ii raspunzi fluturand o mana, el continua sa nu te vada si in cele din urma ajungi fata in fata cu el, amandoi cu telefoanele la ureche.
Acum douazeci de ani daca ramaneai blocat pe munte, trebuia sa te descurci. Instinctul de conservare si puterea de adaptare a omului isi faceau imediat simtita prezenta. O situatie de criza era gestionata spontan prin analiza si capacitate de decizie. Erai singur pe munte. Singurul tau avantaj trebuie sa devii tu.
Astazi lucrurile s-au schimbat. Nu mai suntem singuri in niciun fel de ocazie. La bine si la greu, avem o prelungire aproape fireasca a fiintei noastre. Telefonul. Tentatia sa impartim analiza si deciziile cu cei din jur a devenit necesitate. Pui mana pe telefon si fugi de tine pentru ca pare mai comfortabil sa-ti impartasesti crizele, blocajele, impasurile psihologice sau emotionale cu terti dragi sau importanti. Mi se pare insa, desi e posibil sa gresesc, ca din tot acest forum decizional ai carui partasi ne-am facut fortati de progresul tehnologic, se naste o problema destul de grava: omul reuseste din ce in ce mai putin sa afle raspunsurile la intrebarile mari care framanta natura noastra. Cine sunt cu adevarat? Cum imi cunosc sinele?
Istoria psihologiei umane ne invata ca adevaratele revelatii asupra naturii sinelui nostru au loc in urma unor solitare procese de analiza si introspectie. Nu vom sti niciodata ce a aflat cu adevarat Iisus in urma celor patruzeci de zile petrecute in desert (o superba parabola a acestui moment din viata lui o gasiti in romanul lui Eric-Emmanuel Schmitt - Evanghelia dupa Pilat), dar suntem siguri ca a avut nevoie de meditatia in pustietate ca sa poata merge mai departe.
La inceput tehnologia ne-a ajutat sa comunicam. Mai bine, din ce in ce mai bine, mai mult, din ce in ce mai mult. Apoi tehnologia ne-a incurajat sa imparatasim. Timid, la inceput, apoi mai mult, din ce in ce mai mult. Acum, nu mai putem fara sa comunicam si am devenit dependenti de a impartasi.
Nu pare sa fie o chestiune grava pentru ca individul ar trebui sa fie stapan (inca) pe decizia de a-si pune viata la dispozitia celorlalti. Si totusi: Cat de singuri mai putem fi de fapt? Cat de speriati suntem de singuratate? Cat de mult stim noi despre noi si cat de mult stim prin cei de langa noi despre noi?
Acum douazeci de ani cand faceai o pana la masina pe un drum pustiu, iti aprindeai o tigara, priveai copacii si te gandeai la ce ai de facut. Dupa douazeci de ani, pe acelasi drum pustiu, cand faci o pana la masina pui mana pe telefon.
miercuri, 17 noiembrie 2010
Un citat fermecat
Viata oricui e prea scurta
Ca sa afle vreun sens
Si cartile-s risipa
Ca sa afle vreun sens
Si cartile-s risipa
Charles Bukowski
marți, 16 noiembrie 2010
Cel mai bun scurtmetraj din ultimii zece ani.
Am un singur regret. Canu fac parte din acest film. Restul aici. Echipa are dreptate: volumul de munca este impresionant si asta se vede!
"Jurnalistii copy paste". O mostra de ignoranta si prostie
Priviti cat de cretini pot fi astia de la CanCan. "Un film de Sergiu Nicolaescu??????" O mostra perfecta de ignoranta si imbecilitate. Aici. Imi pare rau ca le fac trafic, dar prostia ignoranta si jurnalismul copy paste trebuie taxate. Cam asa scriu despre orice tabloidele de la noi. De fapt, nici copy paste n-a fost. Pentru ca Sergiu Nicolaescu ar fi fost fericit sa faca un film asa bun.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)