Premiile Ioan Chirila si Tatal meu

Astazi se decerneaza Premiile Ioan Chirila. A sasea editie. O editie facuta cu greu in absenta finantarii. De aceea, cred ca e mai important acum decat in alt context mai fericit sa le multumim celor de la BRD pentru ca au inteles sa ne ajute si reusim astfel sa nu rupem lantul acestor premii devenite deja traditionale pentru gazetaria sportiva din Romania.

Au trecut multi ani de la prima editie si entuziasmul care ne incerca pe toti in preajma acelui prim eveniment. Au fost ani fastuosi cu gale gazduite la Ateneul Roman, cu artisti care au adus prin prezenta lor plusul de eleganta care a facut diferenta. Anul acesta suntem mai saraci, dar mai bogati cu o istorie.

Am fost criticati, suspectati de "aranjamente", ne-am lovit de orgoliile breslei, dar am incercat sa fim o institutie serioasa si cred ca am reusit. Talentul Anului si Kaptura sunt doua "subproduse" care au suscitat interes si au descoperit talente care ulterior au confirmat.

Imi dau seama chiar acum, cand scriu aceste randuri ca sunt oarecum protocolar si scriu, asa, in stilul unui comunicat de presa. Adevarul e ca mi-a fost mereu greu sa scriu despre Premii pentru ca e vorba cumva de tata. Iar el este parte a vietii mele intime chiar daca asta se intampla in trecut.

Pentru mine aceasta initiativa a insemnat prelungirea memoriei lui Ioan Chirila. De multe ori m-au durut criticile la adresa institutiei pentru ca n-am reusit intotdeauna sa le despart, in mintea mea. Ca si cum cei care atacau premiile l-ar fi atacat pe tata.
Nu cer nimanui sa inteleaga aceste lucruri. Poate doar celor care au pierdut un tata (celebru in profesia lui) si s-au luptat sa il tina in viata. Sa nu devenim melodramatici.

Dincolo, insa, de acest factor subiectiv, ceea ce ma face fericit este ca Premiile Ioan Chirila au depasit celebrarea unui om si au ajuns un concurs veritabil. Numele castigatorilor si concurentilor nominalizati si inscrisi in fiecare an stau marturie in acest sens.

As vrea sa adaug ca eu, Tudor Chirila, n-am avut niciodata, in nicio editie, legatura cu mecanismele de jurizare, nominalizari sau schimbarile de regulament. M-am ocupat doar de atragerea sponsorilor si de promovarea acestui eveniment alaturi de echipa Agentiei de Vise.

Multa lume l-a evocat pe Ioan Chirila. Colegi de breasla, gazetari mai tineri sau mai varstnici, artisti, persoane publice au scris, au vorbit despre el sau despre amintirile lor cu el. Nu stiu de ce, eu m-am ferit in toti anii acestia sa vorbesc despre tata in contextul Premiilor, ca si cum, daca as fi facut-o, n-as mai fi fost un organizator obiectiv, credibil. Stiu ca e o prostie, dar asa a fost.

Mi-e greu sa o fac acum. Mi-e greu sa povestesc ceva despre tata. Mi-e teama ca am s-o fac sec si fara talentul pe care simt (alta prostie) ca i-l datorez. Cu toate astea am sa incerc.

Tata a fost cel mai generos om pe care l-am cunoscut. Si cel mai bland. Blandetea lui venea dintr-un soi de detasare fata de lumea noastra imediata si problemele ei. Nu era neatent, era condescendent si bun. Am sa regret mereu ca nu am mostenit generozitatea lui. Cine stie, poate ca odata cu varsta.
Mi-aduc aminte de felul in care tata ma trezea din somn in diminetile in care trebuia sa plec la scoala. Era atata delicatete in gesturile lui. Vocea baritonala se insinua usor in somnul meu, caci tata incerca sa nu faca aceasta despartire brutala. Apoi o atingere, usoara si ea, dupa care cele cateva cuvinte care ma aduceau definitiv cu mintea pe lumea asta...

Tata nu era un om care sa ne arbitreze conflictele. De mici copii am fost invatati ca trebuie sa ne descurcam singuri, fie ca era vorba de curtea din spatele blocului, de liceu sau facultate. Interventiile lui au fost extrem de rare in acest sens.

Mi-aduc, insa, aminte de un moment important pentru mine. De-abia terminasem facultatea. A existat un spectacol in care eram distribuit pe acelasi rol cu un coleg si un regizor, al carui nume n-are rost sa-l pomenesc, simtea nevoia sa-mi plateasca niste polite pentru greseli trecute. Sa-mi dea o lectie. Astfel ca, desi veneam zi de zi la repetitii, regizorul gasea diverse motive ca sa nu ma urc pe scena. Dupa sase luni de "banca de rezerve" era evident ca n-as fi putut sa joc in spectacol, la premiera. Erau mult prea multe de facut ca sa le poti deprinde din sala. Eram deprimat si cazut. Si ma simteam nedreptatit pentru ca tocmai inlocuisem un actor in alt spectacol al aceluiasi regizor, salvand o reprezentatie. Iar aici... Nu intelegeam un astfel de comportament. Colegii imi dadeau dreptate, dar nimeni nu spunea nimic.

Tata a aflat si a pus mana pe telefon. Eu am facut o criza si l-am rugat sa nu sune, sa nu ma faca de rusine pentru ca eu nu de asta ii spusesem (oh, tinerete). Tata m-a lasat sa tip si a format:
- Alo, domnul x? Numele meu este Chirila, sunt tatal lui Tudor! Spuneti-mi, domnule x, baiatul meu este manta de vreme rea?. A urmat o pauza in care nu stiu ce a replicat x. Apoi vocea tatei impetuoasa, ridicata, mult mai puternica: - Domnule x , v-am intrebat daca baiatul meu este manta de vreme rea? Nu stiu ce a urmat, nu mai conteaza.
Nu-mi amintesc decat aceasta intrebare si vocea tatei al carui sunet puternic m-a facut sa ma linistesc, sa ma racoresc, ca dupa un pahar de apa rece intr-o zi fierbinte in care ai alergat mult... nedreptatea s-a scurs din mine usor. Au ramas, ascunse dupa reprosurile mele, doar bucuria si dragostea pentru tata si gestul lui.

O sa spuneti ca e normal ca un parinte sa isi apere copiii. Iar eu am sa va spun ca un parinte celebru poate fi adesea o povara pentru copilul care incearca sa-si ia zborul. Nivelul de implicare in drumul fiului tau e o chestiune extrem de delicata... Unde incepe viata si caracterul fiului, unde se termina rostul tatalui... greu de raspuns, insa tata s-a descurcat extraordinar in ceea ce ma priveste...

In seara asta se decerneaza Premiile Ioan Chirila. Nu mai sunt atat de implicat ca la inceput. Pentru ca ele au fost confirmate ani de-a randul de prezenta celor care au castigat si de importanta profesionala a celor care au jurizat.

Maine vom afla castigatorii.