 |
| strange dream |
 |
| Insomnia |
duminică, 23 octombrie 2011
joi, 13 octombrie 2011
luni, 10 octombrie 2011
joi, 6 octombrie 2011
La moartea lui Steve Jobs.
Sentimentul pe care il incerc, si cred ca e valabil pentru multa lume, e ca a murit un prieten. Cineva foarte apropiat. Pentru ca Steve Jobs a reusit sa intre in vietile noastre si sa ne farmece continuu cu descoperirile lui. Fiecare dintre noi i-a multumit macar o data pentru ca poate sa-si care aproape toata muzica intr-un dispozitiv de cateva sute de grame. Multi dintre noi i-au multumit macar o data pentru un alt fel de computer. Mai prietenos, mai simplu, mai simpatic. Sentimentul ca un om e undeva acolo sus si gandeste lucruri care sa-ti faca viata mai frumoasa si mai usoara e nu numai reconfortant, dar iti inspira siguranta si incredere. Cati dintre noi nu ne-am ratacit neputinciosi in padurea driverelor, a erorilor si a instalarilor windows?
Steve Jobs a reusit sa se infiltreze in vietile noastre non invaziv, aproape pe nesimtite, devenind indispensabil. Discursul sau de la Stanford ramane cel mai important discurs motivational pentru o generatie de tineri care s-a rostit vreodata. Acum, cand scriu aceste randuri, o prietena imi atrage atentia: milioane de oameni citesc despre vestea mortii lui Steve de pe dispozitivele pe care el le-a inventat. Pentru foarte multi dintre noi astazi s-a stins din viata un Prieten. Si nu numai atat. Probabil ca este unul dintre cei mai iubiti oameni ai planetei. Pentru ca Steve Jobs a oferit lumii nu doar produse, ci un mod de viata. Iar lumea a platit fericita pentru asta.
Dumnezeu sa-l ierte.
Steve Jobs a reusit sa se infiltreze in vietile noastre non invaziv, aproape pe nesimtite, devenind indispensabil. Discursul sau de la Stanford ramane cel mai important discurs motivational pentru o generatie de tineri care s-a rostit vreodata. Acum, cand scriu aceste randuri, o prietena imi atrage atentia: milioane de oameni citesc despre vestea mortii lui Steve de pe dispozitivele pe care el le-a inventat. Pentru foarte multi dintre noi astazi s-a stins din viata un Prieten. Si nu numai atat. Probabil ca este unul dintre cei mai iubiti oameni ai planetei. Pentru ca Steve Jobs a oferit lumii nu doar produse, ci un mod de viata. Iar lumea a platit fericita pentru asta.
Dumnezeu sa-l ierte.
luni, 3 octombrie 2011
Melancholia
Am vazut Melancholia. Lars von Trier ramane unul din cineastii mei preferati si probabil unul din primii cinci ai ultimelor doua decenii. Am vazut un film care, ca si la Antichrist, mi-a dat mult de gandit. Si o va mai face probabil. Cred ca trebuie sa mergeti sa vedeti. Iubire, moarte, fericire, depresie, singuratate. Toate la un loc. O viziune extrem de precisa cu care poti sau nu sa fii de acord. Un film de o frumusete vizuala emotionanta. Un film care sapa in tine. Adanc. Nu-mi pot aduna gandurile pentru mai multe cuvinte. Si nici nu vreau.
vineri, 30 septembrie 2011
Dor de Repin
Scriu tarziu despre concertul lui Repin la Bucuresti. Cand poate toate ecourile Festivalului Enescu se vor fi stins de mult printre melomani. Mereu mi s-a parut ca "meloman" suna pretentios. Ca sunetul unei copite pe o strada cu pavele. La fel cum pline de pretentii au fost remarcile catorva prieteni care sustin ca Repin n-a fost la "inaltime". Ca n-a sarit, ca Bubka, propria stacheta. Ca n-a pregatit concertul. Ca ar fi putut mai mult. Ajung sa ma intreb ce conteaza in muzica. Sau chiar la Repin. Virtuozitatea? Tonul? Precizia elvetiana a saisprezecimilor? Nuantele? Sau toate astea la un loc?
Cel mai mare violonist al lumii nu s-a ridicat la pretentiile catorva ascultatori exigenti care n-au facut un arpegiu simplu pe o vioara in viata lor. Dar cand mi-au tasnit lacrimile din ochi si un nod in gat s-a instalat pentru vreo zece minute, ce a fost? Cand mi-am revazut copilaria, langa tatal meu si am simtit ca tanjesc dupa ceva necunoscut, ceva ce nu pot defini, cum as putea sa denumesc asta? Cand stateam in scaun si plangeam cu zambetul pe buze in fata unui siberian care fixa o sala intreaga cu demnitate si mirare, asta cum se numeste?
Pana la urma nu este rostul muzicii acela de a-ti provoca introspectie? Nu trebuie ea sa te ajute sa cazi in tine ca sa gasesti sau sa regasesti? Daca muzica nu creaza stari e degeaba. Si nu orice stari. Ci stari profunde, abisale, ca impactul unei sedinte de hipnoza din care, desi nu stii nimic din ce ai facut, ceva ti s-a revelat.
Pentru mine concertul lui Repin a fost mai mult decat reusit. M-a frapat modul in care atingea corzile mai groase ale viorii astfel incat se nastea un sunet plin, viril, ca de violoncel, intr-o sala fara acustica. N-am mai auzit sunet ca al lui Repin. Joshua Bell e mai construit, unda sunetului se formeaza in valuri simetrice, fara surprize. Unda lui Repin e imprevizibila ca rusii. Are mojicie, fatalism si candoarea unui betiv care iubeste in zorii zilei. Si dor.
Si mai are ceva Repin. O gravitate plina de liniste in privire. In scurtele pauze ale instrumentului, cand orchestra se dezlantuie eliberata de stransoarea viorii, Repin sta drept si priveste sala patrunzator, grav si seren. Si parca ceva din fiinta lui adauga: stai linistit, asisti la un mare concert, nu ti se pare.
Nu mi s-a parut. A fost un mare concert. Poate nu cel mai bun al lui Repin. Dar oare nu e femeia pe care o iubesti cea mai frumoasa?
marți, 20 septembrie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)