VIU

Într-un final orice poveste poate fi interesantă dacă intri în detaliu. Detaliul care contează. Spuse în câteva cuvinte poveștile noastre sunt în general mediocre, comune, jigărite. Îmbrăcate în detalii se schimbă ceva. Și orice viață are detaliu. Chiar și a mea, deși adesea mi s-a părut că trăiesc conformist și nespectaculos. Aș putea spune scurt că am luat la facultate după un examen greu. Și să merg mai departe. Dar povestea mea ascunde mai mult. N-ar trebui să omit faptul că, într-o zi, între examene sau mai exact înaintea examenului eliminatoriu la facultatea de teatru eram acasă, întins pe canapea, sufrageria noastră era scăldată de o lumină puternică (îmi făcea și mai rău), mama trebăluia pe undeva prin bucătărie și-și mai făcea din când în când apariția ca să arunce o privire îngrijorată și iscoditoare.

Întins pe canapea nu e destul, eram întins cu fața în jos, obrazul presa pe cuvertura bej-murdar așternută să protejeze tapițeria. Practic de la atâta stat, mohorât și apăsat, obrazul meu se impregnase de romburile minuscule ale cuverturii. Zăceam pe canapea supărat pe lume ca văcarul pe sat. Lipsit de atenția care consideram că trebuie să mi se acorde într-un moment de o asemenea importanță, îmi promiteam sau încercam să mă conving că n-am să mai merg la următoarea probă. Credeam că mi-era frică, dar de fapt nu aveam nevoie decât de un imbold. De fapt, aici amintirea devine ușor incertă, cam de culoarea cârpei de bucătărie pe care ar fi putut s-o țină mama în mână când mai apărea, din când în când, în sufragerie. Cred totuși că mi-era frică, mai degrabă de înfrângere decât de spectrul nestudenției. Acum nu sunt sigur că mama ținea în mână cârpa de bucătărie, dar sigur ea exista (cârpa). Un picior spânzura în afara geometriei canapelei. Îl balansam disprețuitor. În capul meu nu rulau gânduri. Mai degrabă imagini. Mă vedeam pe o scenă, în fața comisiei, incapabil să rostesc monologul sau poezia din repertoriu. Vedeam un cerc galben de lumină pe podea și niște capete fără contur în penumbra din fața mea. Eu singur în mijlocul cercului și cam atât. Cumva știam că starea asta de abandon nehotărât nu duce nicăieri, de fapt îmi face chiar rău, aș fi putut, de pildă, să repet, dar nu mă puteam abține. Era o voluptate în jocul cu fantezia înfrângerii.

Pe vremea aceea frânele troleibuzelor erau mult mai pregnante și claxoanele isterice sau sirenele ambulanțelor mult mai puține. Practic zgomotul orașului avea o cu totul altă natură. N-am nicio fotografie cu momentul canapelei. Mi-aduc aminte și de o fărâmă de dialog: - Nu mă mai duc la examen! Sunt foarte slab, o să pic, sunt prost, n-are rost să mă mai duc! N-aș vrea să-i atribui cuvinte mamei, dar mi-aduc aminte că mă taxa destul de ferm. Nu-mi făcea jocul. Ea era deja de mult timp actriță și știa câteva lucruri în plus despre materialul din care trebuie să fii făcut pentru meseria asta. În niciun caz molusca deprimată de pe canapea. Cred că o durea să-l vadă așa pe fi-su, dar masca bine.

Acum sunt actor de ceva vreme, am jucat în vreo nouăsprezece spectacole de teatru, am ajuns să fac și muzică și lumea mă cunoaște mai mult pentru asta. Ăla care cântă. Paranteză cu cerșetorul român de pe podul care leagă malurile Senei în dreptul Notre-Dame, pe celălat mal este miniona librărie Shakespeare, traversam podul, cerșetorul m-a reperat, m-a recunoscut, ochii s-au dat peste cap, era rost de un ban bun, poate chiar foarte bun, cu o singură condiție, să-și aducă aminte cum îl cheamă pe ăla care cântă și de la care cere, bucuria se transformă în grimasă, grimasa în chin de memorie și disperare, mutrele sunt de premiu, gesticulează, se plesnește peste fruntea transpirată, eu nu mă opresc, nu îl ajut, nici el nu întreabă, are demnitate de cerșetor, mă bucur sadic trec mai departe și îl las fără bani. Închid paranteza.

M-am mai șlefuit de atunci (de pe canapea), am mai lucrat cu mine, am reușit să formulez întrebări necesare. Nu am răspunsuri edificatoare, dar e o chestiune de timp. Ce păcat că devenim înțelepți doar la capăt. Până atunci ne izbim de viață ca fluturii de lampă. Între momentul în care m-am ridicat de pe canapea și examenul la care totuși m-am prezentat s-au întâmplat multe, dar memoria mea nu a înregistrat. Nu pot să umplu cu niciun detaliu.

Dacă ar fi un film aș tăia la ridicarea de pe canapea, poate aș insera un detaliu cu maică-mea în bucătărie, apoi, plan general cu mine în fața comisiei într-una din sălile de clasă de la ATF (Academia de Teatru și Film). Eram slab, extrem de slab, cu părul lung și aveam de spus monologul lui Spiridon din Noaptea furtunoasă, ăla în care se plânge de Jupân Dumitrache. Îl repetasem și îl tot repetasem era învățat bine, dar mecanic. Adică, în cazul meu, unul din lucrurile indispenabile unui posibil actor - gândul sau firul gândurilor - ei bine, tocmai acest lucru era bine ascuns după mecanica vorbelor. Comisia știe asta, vede și aud o împușcătură, dar nu simt încă glonțul,  e clar totuși că nu m-a ratat, este o chestiune de timp până voi simți cum intră în mine, am auzit că întâi simți arsură, apoi durere și de-abia după aia, dacă ai noroc, îți pierzi cunoștința: - Stop, stop. Chirilă, am înțeles că te-ai pregătit cu cineva, foarte drăguț, ai învățat monologul, dar noi altceva vrem să vedem aici. Reia te rog și spune monologul ca și cum Jupân Dumitrache este el. Un student apare în fața mesei comisiei. Sunt disperat, știu că totul este pierdut, aud vocea tatei (dacă nu intri la facultate va trebui să te angajezi) iau chitara în mână, nu sunt sigur, dar mi-aduc aminte că era o chitară acolo, schimb starea (asta își doreau), doar n-o să mai am atâta tupeu cu Jupân Dumitrache de față și mă împart în doi Tudori unul care cade în gol în timp ce urlă povestea a ce va fi după ce va fi picat la facultate, cu detaliile cele mai monstruoase, bântuit de spectrul ratării definitive și celălat care rămâne pe scenă și rostește monologul lui Spiridon până este întrerupt din nou de doamna Sanda Manu (așadar ea m-a întrerupt și prima dată) care îi mulțumeste. Aș tăia din nou aici, deși mi-aș dori totuși să-mi văd mutra la ieșirea din sala de examen, cred că merită din plin. Acum sunt actor. Și iubesc asta. Și știu și de ce iubesc asta atât de mult.

Textul ăsta care este cumva sugestia celor de la Jack Daniel’s m-a ajutat să descopăr asta. Ei m-au invitat să fac parte din campania care îl sărbătorește pe Jack în septembrie. Am acceptat. Sigur, sunt plătit pentru asta. Într-un fel recuperez ceva din investiția pe care am făcut-o de-a lungul timpului. Bine, nu se recuperează total, dar e un început. Invitația este să îți scrii povestea. Sau o mică parte din ea. Pe site-ul lor. Câștigătorul poate să ajungă în state la distileria Jack Daniel’s. Dar, dincolo de premiu, cred că există un alt soi de câștig. Ăla care vine din faptul că dacă spui onest o poveste poți descoperi ceva despre tine. Eu mi-am dat seama de ce iubesc meseria asta de actor. În timp ce scriam textul ăsta am realizat că teatrul te ajută să fugi de tine din când în când (asta știam, de fapt) și te obligă să găsești soluții personale, să faci lucrurile “your way”. Prima mea lecție de actorie am primit-o de fapt în timpul unui examen pe care eram convins că l-am pierdut. Nu l-am pierdut. Tocmai pentru că în timp ce o parte din mine se lamenta, cealaltă a reușit să găsească o soluție originală, alta decât șablonul în care performam. Teatrul te ține viu. Și asta e ceva.

………

Unii dintre voi, dată fiind natura postării, poate așteptați o poveste cu ceva alcool. Hm, cei de la Jack Daniel’s îndeamnă la consum responsabil. E posibil ca sub impulsul imaginației emfatice de care se îmbibă orice scriitor amator, povestea mea să fi derapat ușor de la acest comandament :) Dar nu există poveste săracă, ci doar povești fără detalii.