Visul omenirii e un căcat

Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,
Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte
Eterna alergare... ş-un gând te-ademeneşte:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.

Mihai Eminescu - Împărat și proletar.

Un bărbat ține în brațe un copil în fața unui gard de sârmă ghimpată. Nu este singur, alți bărbați, femei, copii formează un grup de câteva zeci de persoane. Bărbatul ăsta, însă, are o corporalitate aparte. Parcă tremură, între momentele în care își mai saltă băiețelul ca să prindă o poziție mai comodă. Un tată pirpiriu. Obosit. Speriat. Și slab sau slăbit. Și ochii de vulpe surprinsă în bătaia farurilor caută iscoditori o soluție. Dincolo de gard sunt grănicerii bulgari. Sau macedoneni. Sau unguri. Sunt grănicerii. Și bărbatul ăsta care-și saltă copilul din ce în ce mai greu știe că n-are multe soluții. Dacă ar fi fost singur s-ar fi descurcat. Un salt disperat peste gard, un umăr în grămada care forțează intrarea în Europa. Noi privim la laptop. Și distribuim. Apoi schimbăm ferestrele și ne vedem de viață. Și avem probleme. Și problemele noastre sunt cele mai mari chiar dacă nu ne ținem copiii în brațe lângă garduri de sârmă ghimpată sau grăniceri cu chipuri de cauciuc. Avem probleme în universurile noastre mici. Suntem nefericiți că nu iubim cât am putea, nu găsim slujba ideală, salariul corect, înțelegere colegială, empatie. Lipsește empatia în România. Suntem nefericiți cu ratele noastre la bănci și blazările noastre familiale. Ne smiorcăim în capcanele pe care ni le-am organizat singuri și suntem dezamăgiți de cursurile de yoga. Au promis echilibru și ne-am luat țeapă. Plătim taxe cu ochii cârpiți de somn și suntem furați de politicieni pe care nu reușim să-i schimbăm. Statul e contra noastră. Sistemul e corupt și nimic nu se poate schimba. Ne-au intrat în sânge vorbele astea. Suntem fataliști și nefericiți. Vacanțele sunt obositoare, familiile gălăgioase, nu găsim liniște, grătarul nu mai e ce-a fost, e o obligație. Obligația de a fi bucuros. Fumăm iarbă. Iarba ne deprimă și asta ne dă speranță. Speranța că vom depăși starea asta de căcat. Am și uitat de unde vine starea asta. Mocirla călduță. Avem probleme. Suntem bolnavi într-un sistem bolnav și arată din ce în ce mai rău. Nu sunt orizonturi. Soarele răsare din spatele unor clădiri mizerabile. Cultura e la pământ. Reforma nu mai vine. Nici aia agrară, nici aia culturală. Cercurile sunt mai vicioase ca niciodată. Amantele nu-și mai fac datoria. Candoarea e futilă. Nici nu mai căutăm. Visele sunt prefabricate. Tebuie doar să le bagi în cuptor și să citești instrucțiunile. Suntem nefericiți planificat. Planificat e și eșecul. Avem probleme mari, create pe tiparul universurilor noastre mici. Universul meu, problema mea. Ca o manea cool. Dar e ceva fals în toată suferința asta atât de reală. E o notă disonantă care se înalță deasupra orchestrei. Avem probleme, dar EXISTĂ acoperiș deasupra capetelor noastre, în cele mai multe cazuri, seara, când ne întoarcem acasă. Și mai există vecinul mizerabil a cărui viață e posibil să meargă mai bine ca a noastră și asta ne dă putere. Și toti oamenii ăștia din jurul nostru care ne fac viața amară, cu care înotăm în rahatul ăsta mizerabil din care nu ne scoate nici Osho și nici Tolle, toți nemernicii ăștia, s-au născut aici și vorbesc aceeași limbă cu noi. Și acoperișul și vecinii și nemernicii sunt notele disonante care dau în vileag falsul nefericirilor noastre.

Știm asta pentru o secundă când deschidem laptopurile și ne uităm la bărbatul pirpiriu care-și ține în brațe băiețelul în fața gardului de sârmă ghimpată. Durerea lor e perfectă, e rotundă, cercul este închis pentru totdeauna. Disperarea nu e burgheză. Acoperișul nu există, nu mai sunt nici vecinii, nimeni nu mai vorbește aceeași limbă. Bărbatul cu ochi iscoditori de vulpe așteaptă o breșă în gardul de sârmă ghimpată, una prin care să-și strecoare copilul obosit și speriat și apoi să fugă cu el în brațe către lumea civilizată care comentează pe forumuri despre eșecul Europei. Mulți dintre bunicii noștri au cunoscut exodul și noi știm că și-au târât bătrânețile privind în gol, nu e cale de întoarcere, nu te mai vindeci niciodată când îți părăsești casa și părinții și totul. Știm asta despre bunicii noștri, dar asta e viața trebuie să închidem laptopurile și să ne jelim nefericirile. Copilul privește chipurile de cauciuc și vede bulanul plesnind ochii de vulpe. Nu l-a atins pe el, măcar atât, doar tata e lovit, dar tata zâmbește către mine, înseamnă că nu e chiar atât de rău, dacă tata zâmbește, unde o să dormim în noaptea asta, când o să dormim, iar m-am scăpat pe mine, ce bine că tata nu simte, o să miroasă în curând, mi-e foame, nu mai vreau să merg pe jos, niciodată n-aș mai merge atâta pe jos, mi-e dor de mama, n-am voie să întreb de mama, mama când vine tată, bine tata, tac, nu mai zic nimic. 

Europa deschide laptopurile și privește atinsă drama băiețelului de la gard, e frig noaptea în Ungaria sau Macedonia, dar laptopurile se închid, și noi avem problemele noastre, e ordine în suburbie, copiii și parcurile și utilitățile, serviciile sociale, doar n-o să ne trezim cu ăștia aici la noi pe verandă, nu? Europa e mare, cineva ar trebui să aibă grijă de ei, noi avem problemele noastre, am muncit mult pentru liniștea asta de după orele 22, în Elveția nu rulează motociclete noaptea, e dramatic, dar toți băiețeii ăștia fără mame, cu tați cu ochi de vulpe, ăștia nu se integrează și n-o să muncească și o să fure de la ai noștri, n-are nimeni nevoie de asta, un val de delincvenți.

La Anița Nandriș Cudla, țăranca din Bucovina, mă gândesc acum. La trenurile siberiene care au dus-o cu doi copii departe de casă. 20 de ani de coji de cartofi, barăci insalubre cu bârne lipsă și ger rusesc. Și luminile alea bolnave pe care nu le ștergi în veci. Și s-a întors Anița și nimic nu mai era cum a fost. Nici casa, nici amintirile, nimic. Și atunci unul din băieți se duce înapoi în Siberia, în năpastă, ca să muncească pentru o nouă casă. Anița a fost dintre noi și durerea ei zbiară din fiecare pagină. Neamul nostru nu e străin de deportare, dar nici natura noastră de uitare. Și uităm. Tata mi-a spus că bunicul nu s-a vindecat niciodată după ce au fugit din Basarabia. 

Am ajuns și noi să privim detașat refugiații. Printre picături, printre nefericirile noastre burgheze. Închidem laptopurile și ne declarăm de stânga sau de dreapta. Soluții la cafea. Poate că băiețelul a ajuns undeva în Germania sau poate e doar într-un lagăr în Austria. Alt gard, altă sârmă.Poate face pe el noaptea. Poate își visează casa. Sau poate e undeva mai bine. Nu știu cum să închei. Probabil am să închid și eu laptopul. Undeva într-un birou cu vedere panoramică niște siluete gârbovite încă (cred că) împart lumea. Pe o stradă obscură într-un oraș de povincie un bețiv se împleticește spre casă. Se sprijină de ulucile unui gard. Vomită. Visul omenirii e un căcat.