Vama @ Cluj

Cateva sfarsituri de lume

Adrian Georgescu scrie bine. Asta nu mai e un secret pentru nimeni. El a si fost, de altfel, castigator si de mai multe ori nominalizat la Premiile Ioan Chirila.

Acum aflu ca lanseaza o carte intitulata "Cateva sfarsituri de lume". Ma bucur foarte mult sa pot sa promovez aceasta carte pe care inca nu am citit-o. As avea insa curajul - si cred ca nu gresesc - sa o recomand inainte de lectura. Pentru ca Adrian Georgescu scrie bine.


"Câteva sfârşituri de lume", o carte de Adrian Georgescu from billy boy on Vimeo.

Multumiri fanilor nostri

In Romania concertul unei formatii rock nu mai e de mult o stire care sa merite atentia presei. In definitiv ce face o formatie rock care sa merite sa fie consemnat? Canta, se simte bine cantand, transmite un mesaj si bucurie unui numar mare de oameni. Mare cacat, ar spune presa noastra. Nu curge sange, nu e nimeni dezbracat, nimeni nu se porcaieste, nu e interesant. Cititorii n-au nevoie de asemenea platitudini. Si uite asa, nimeni nu mai comunica un concert sau un turneu. Nu am scris randurile de mai sus ca sa-mi exprim vreo frustrare. As vrea sa spun ca in contextul dat este cu atat mai importanta prezenta fanilor nostri de aseara care au umplut clubul Silver Church.
E foarte important pentru noi ca s-au adunat atat de multi la un concert care n-a avut parte de sprijinul presei. Pentru asta va multumim. Poate ca word of mouth ramane cea mai puternica forma de comunicare.

Ati fost un public absolut senzational!

Tudor

Salveaza Vieti

Dicteu de parc

Adevarata tragedie s-ar intampla cand copacii nu s-ar mai indoi sub povara vantului. Sau daca cerul n-ar mai fi albastru, atat de albastru. O tragedie ar fi sa percepem acest albastru la fel. Daca albastrul meu ar fi egal cu al tau asta ar fi o adevarata tragedie. Stau in parc si o alta generatie galagioasa trece pe langa mine. Si-mi dau seama ce obositor e sa incerci sa fii profet. Cred sincer ca Iisus a fost fiul lui Dumnezeu. Pentru ca se comporta ca si cum a invatat din toate greselile milenare ale semenilor lui. Or un om normal nu invata din greseli. El practica repetitia. Mai trece prin fata mea un barbat pe role care-si plimba copilul impingand un carucior. Copacii se indoaie batuti de vant. Eu incerc sa stau drept in fata deciziilor mele. Inutil. Sentimenul asta perfid care-ti da senzatia ca decizi. Putere. Corporatie. Constructie. Echipa. Pozitivism. Pozitiv. Pozitiv. Masinile au invadat piata copilariei mele. Acum douazeci de ani nu erau masini. Si nici pungi pentru rahatul cainilor. Asta e un lucru bun. Desi asta va duce la disparitia mustelor verzi. Imi dau tarcoale doi porumbei. Cine stie ce destine or mai fi survolat azi? Zece minute pe o banca in parc. E un lux pe care mi l-am permis fara sa vreau.
Sent via BlackBerry from Vodafone Romania

Un cantec nou

N-am disparut definitiv. Am luat o pauza de la acest blog, dupa cum am mai spus. Era o vreme cand imi facusem o profesiune de credinta din a scrie in fiecare zi. Mi-am pus ceva din mine aici in fiecare zi. Cateodata am reusit sa fiu extrem de sincer. Nu e putin lucru intr-o lume in care totul se rastalmaceste si se deformeaza. Exercitiile de sinceritate ajung sa fie o joaca intr-o sala de oglinzi care maresc sau micsoreaza. Cred ca absenta mea se datoreaza faptului ca vreau sa aflu mai multe despre mine. Era un miros incredibil de primavara ieri seara pe strada Toamnei, dupa ultima ploaie. Am facut cativa pasi pana la masina. Sigur ca m-am gandit ca nu stau destul pe afara in luna asta frumoasa a lui mai. Sigur ca mi-am pus din nou toate intrebarile legate de rostul meu in lumea moderna. Oare viteza mai e cu adevarat spatiul inmultit cu timp. Oare nu alta necunoscuta a intervenit in ecuatia asta?

Pe Ion Mihalache norii reuseau sa formeze un ochi imens care ma privea impersonal. Ar fi putut fi si altceva in afara unui ochi, dar cred ca imaginatia mea se multumea cu ideea unui ochi. Strazile ude, ca in filmele americane. Ce voiam de fapt sa spun la inceputul acestui post? Ah, da. Ne vedem joi. Pe 12 mai in Silver Church. Ora 22. Avem un cantec nou. Poate-i gasim numele impreuna.


Tudor

La naiba, niciodata n-am titluri bune la post-uri

In seara care tocmai a trecut am vazut un artist mare. Nu, am vazut un spectacol mare. Cel mai bine ar fi sa spun ca am vazut marele spectacol al unui mare artist.

Realizez un lucru care nu are valoare generala. E o constatare personala: Un spectacol mare te face sa te simti bine singur.

Mi-am mai dat seama de ceva aseara si spectacolele care te ajuta sa reflectezi in vederea revelatiei sunt mari. Mi-am dat seama ca eu sunt in cautarea emotiei. Emotia m-a inaripat si m-a facut sa visez aseara. Si imi lipsea asta.

Presupun ca ma incapatanez cu disperare sa caut emotia in cele mai diverse locuri. Uneori nepotrivite. Ca si cum ai cauta apa in desert. Dar ce sens are viata asta daca nu cauti apa tocmai in desert?

Am iesit din teatru si umblam singur pe strazi. A venit un aer retro cu primavara asta. Bucurestiul respira amintiri parca.

Mergeam pe strada rememorand toate momentele care m-au emotionat. Mergeam, cazut in mine, oricine as fi eu. Dintr-o data o voce ca de nicaieri, ca o rafala de vant, ma incremeneste: - Cat e ceasul? Ma intorc, smuls din mine de vocea asta suierata care s-a agatat de launtrul meu ca o cange in care se agata carnurile in macelarii.
In spatele grilajului ferestrei unui apartament de la un parter de bloc ma priveste o batrana cu parul valvoi. Ochii goi se agata dincolo de mine, in mine. Cat e ceasul, repeta disperata batrana. Ma apropii si ii spun: - E zece si optsprezece minute. Ma fixeaza neincrezatoare si aproape ca drama vietii incepe sa i se citeasca in ochii umezi, ca o ceata care se risipeste lasand privirii mlastinile aburinde - Cat? Suiera sever. Ridic tonul speriat: - Zece si optsprezece minute. Batrana incaseaza informatia apoi izbucneste: - Lasa minutele, cat e ceasul, ceasul cat e? - E zece, zic. - Zece. Zece zi, lasa minutele. Pe batrana din spatele grilajului n-o mai intereseaza minutele desi timpul e din ce in ce mai zgarcit cu ea. Plec cu paradoxul asta in cap si cu ochii ei care ma fixau dincolo de mine.

Ma intorc apoi la nebunul din spectacol. La conflictele lui interioare si ma intreb. Ce s-ar fi ales din lumea asta fara eterna cautare care ne sfasie vietile?

Poti sa te conformezi si poti sa alegi sa mori in fiecare zi sau poti sa alegi sa te nasti in fiecare zi. Sau poate nu poti sa alegi nimic. Nimic.