A venit toamna. E timpul sa ne lepadam de bronz ca de o credinta pagana. Stii ca a venit toamna. Au mai fost zile innorate si racoroase si, chiar daca nu ti s-ar spune ce data e, tot ai sti. Pentru ca te mananca pe dinauntru un dor dupa tot ce ai facut sau n-ai facut vara asta, un dor care te macina pe dinauntru dintr-o parte in alta... se plimba prin tine dorul asta ca nisipul pe gresia fierbinte a terasei tale batute de vantul dinspre mare. Si, uite asa, intr-o dimineata te trezesti cu sufletul usor indurerat si cu mintea-ntepenita-n vara. E greu sa te scuturi de amintirile astea si sa privesti inainte.
Toamna va fi blanda, iar soarele nu-ti va mai arde pielea asa de tare. Nici vantul nu-ti va mai slefui fata dupa bunu-i plac. Si totusi, e ceva acolo, in miezul verii, ceva de neinlocuit, un dans ametitor imbatat de sudoarea apusului, o puzderie de stele indiferente la goliciunea ta nocturna, un sarut vascos, infinit, unic si doar prin mugetul din acea noapte al marii - irepetabil. Da, toamna este fotografia fetei frumoase care ti-a luat mintile si a plecat invartindu-se, cu flori in par si blugii rupti, cu sani impecabili si genunchii juliti. Toamna este fotografia acelei fete. Vara este fata insasi. M-am trezit in dimineata asta si am stiut ca a venit toamna: nu pentru ca am vazut data in calendar si nici pentru ca a plouat azi-noapte cu boabe de orez. Nu. Nu pentru ca e mai racoare decat de obicei sau pentru ca norii sunt grosi si gri. Ci pentru ca am gasit langa perna fotografia verii. Stiu ca am s-o privesc nostalgic pana la Craciun, cand dorul dupa ce va sa vina o va fi facut uitata, marturie nerecunoscuta a trecerii mele prin lume...