Poveste cu final fericit

Se intampla acum un an. Nu stiu daca mai facusem asa ceva pana atunci. Amicii mei n-au insistat prea mult, mesajul era limpede. Are nevoie de un soc emotional. Ai putea sa fii tu. Una din prietenele mamei ei ma astepta la terapie intensiva. Am urcat mult timp cu un lift plictisit sa infrunte gravitatia. Nu stiu daca era o liftiera apatica infometata de tabloide sau asta era o imagine din alt spital, dintr-o alta vizita sau de la vreun consult.

Prietena doctorita m-a intampinat la iesirea din lift. Aveam nevoie de un halat. Si de plasticele infasurate pe pantofi. Afara ningea. M-au pregatit putin. Nu vorbeste, nu poate sa articuleze. Are instalata o traheostoma. E paralizata in momentul de fata. Craniul este spart. Poate sa-si miste usor degetele si arareori te strange de mana. Pe tine te place mult. Si muzica voastra. Stie pe de rost o gramada de melodii. 18 ani. Bed for love. Vama Veche. Daca te vede, ne gandim ca e o surpriza atat de mare incat va misca ceva in ea. Are nevoie sa lupte.

Am halatul pe mine acum. Si plasticele. Il las pe amicul meu in hol. Usile culiseaza. Intram in ultima vama. Ma duc spre pat. Are 14 ani. S-a intamplat pe trecerea de pietoni. Cunosc mirosul asta de la terapie intensiva. Uite mami, cine a venit. Maica-sa e puternica. Zambeste. Iti multumesc. Pentru nimic, baigui. Cand am trecut prin salon mi s-a parut ca din toate paturile chinuitii ma priveau lung. De parca s-ar fi agatat de mine. Se agata de oricine e mai in viata decat ei. Poate mi s-a parut. Ana priveste in gol. Nu ma priveste, imi zic. Te priveste, aud. Maica-sa o strange de mana. Uite mama, cine a venit. Un zambet imperceptibil? Gheara din gat. Mi se fixeaza gheara din gat. Zambeste? Imi fac curaj. Ma asez langa ea. Da, m-am asezat langa ea imi amintesc bine. Avea o mana, moale, calda. Mi-e frica. Nu stiu ce sa fac.

Ii vorbesc. Nu stiu ce spun, dar ii spun. Nu cred in ce spun, mi-e greu sa cred in ce spun, dar spun. Gheara nu ma lasa. E capul unui brat feroce care ma imobilizeaza. Mama o incurajeaza. Apoi catre mine. Poti, te rog, sa-i canti... Ii cant Epilog. Ce contradictie. Epilog e de fapt un inceput. E speranta. Gheara vrea sa ma impiedice sa cant. Lacrimile se nasc din gat. Esti un prost daca le lasi. Canta. Tine-te si canta. Fara instrumente pare un cantec de leagan. Respect pauzele dintre versuri. E o liniste grea. Tone de liniste. Ma strange de mana. M-a strans de mana. Femeile se bucura. Da, mama, a venit pentru tine. E pentru tine aici. Afara ninge. Ana lupta cu coma. A zambit. Afara ninge. Nu stiu ce mi-au mai spus. Un elicopter o s-o duca in Germania. Numai asa se poate. Speranta noastra e ca acolo, acolo... Dumnezeu... Trebuie sa lupte. Lupta, mititica de ea. Horcaie. Se ineaca. Afara ninge. Avea o mana moale si calda, a zambit. Era rasa pe cap. Un copil. E un copil.

Peste trei saptamani am primit primul mail. Suntem in Germania. Sunt sanse. Sunt sanse? Sunt sanse. Apoi am tot primit vesti. Ana lupta. Medicii o iubeau. Apoi mi-a scris ea. Sau a dictat si mi s-a scris. Voia cantece noi. Medicii germani au inceput logopedia. Ana a invatat din nou sa vorbeasca pe versurile Vama Veche. Aveam o zi grea cand mama ei mi-a spus toata povestea din ultimele luni, acum cateva zile. O zi grea care a capatat sens. Dintr-o data. Versurile au ajutat-o sa vorbeasca din nou. Cine ar fi crezut ca niste cuvinte sa aiba ATATA sens? Apoi a inceput sa mearga. Sa lupte. Medicii o iubeau mult. Oameni incredibili. Luptau toti pentru fiecare pas. Un pas, inca un pas. Intr-o zi n-o sa-i mai numaram Ana. Hai, inca un pas. Si s-au inmultit. Si cuvintele au inceput sa se nasca. Creierul isi amintea. Creierul voia sa-si aminteasca. Si dragostea medicilor era acolo. Neconditionata. Toate astea si multe altele se buluceau in convorbirea cu mama Anei de acum cateva zile. Gheara a aparut din nou. Parca bucuria ma strangea de gat. Ca sa nu ma misc. Si sa ascult. Sa bag bine la cap. E ziua ei. Ai sa vii? Da, am sa vin. Bine, sambata la sase.

Sambata la sase am vazut-o pe Ana. A facut un efort si s-a ridicat singura in fata mea. O chestiune de mandrie. Colegii erau acolo. Ana s-a intors la scoala. N-a vrut in scaun cu rotile. E normal. Dupa o asemenea lupta victoria trebuie sa se vada. Ne-am pupat. Am vorbit. A vorbit. I-am cumparat un disc. Ultimul Arcade Fire. Lumea e vesela. Fetele rad si ii sunt alaturi. Ana e in capul mesei, ca un sef mafiot. Ma uit atent la mama ei. Vine putin, isi frange mainele si pleaca intr-o camera altaturata, cu cei mari. Nu poate sa stea. Se intoace repede. Nu intreaba nimic. Isi frange mainile, zambind. Ana e acolo. E bine. Dar ea nu crede. Mama nu crede. Zambeste si nu crede. Trauma pare definitiva pentru femeia asta care zambeste si penduleaza intre doua camere. Nu poate sa stea jos. N-a mai stat jos pret de cateva minute de aproape un an de zile. Sa stai jos si sa rasufli usurat. Nu. Ma doare chinul ei. Fericirea e amputata. O mare fericire vanata. Tumefiata. Noua luni s-a ridicat de jos, fericirea asta. Ca un boxeur numarat pana la noua. Si mereu s-a ridicat de jos. Iar acum refuza sa creada ca meciul s-a terminat. Ca nu mai e niciun pumn. Ca au castigat. Ii spun Anei ca peste doi ani vreau sa ne dam cu zmeele impreuna. O fortez sa-mi promita. Promite. Mama penduleaza. Totul e bine. Totul e bine?

Am cunoscut-o si pe Ioana la petrecere. Ioana e in aceeasi situatie ca Ana. Lovite de masina. Amandoua. S-au cunoscut in Germania. Cred ca parintii Anei au ajutat-o si pe Ioana sa ajunga acolo.

Ma despart de petrecere, de parintii Anei, de invitati. O fata mi-a vorbit incontinuu cu "dumneavoastra". Ma amuz. Cand am ajuns un domn? Ies in strada. Gheara se desprinde. Cat rost au versurile mele azi. Parintii Anei continua sa creada ca am facut enorm pentru ea. N-am facut. Versurile alea erau acolo. Si eu am fost acolo. Un drum la spital, un cantec gatuit, cateva mailuri. Nu vreau sa micsorez nimic, dar asa e.

Mereu simt nevoia sa desprind un mesaj: gesturile noastre necostisitoare pot fi nepretuite pentru altii. La fel cum o vorba aruncata intr-o doara poate sa cada ca un bolovan in sufletul interlocutorului tau. Sa-l macine o vreme indelungata pana gaseste fundul lacului.

Intr-o seara, intr-un gang, acum cativa ani, un prieten mi-a spus intr-o doara: nici nu stii cat te-a dezechilibrat moartea tatalui tau. Nici acum nu stie ce bolovan a aruncat.

Ana e bine. Acum. Peste doi ani poate mergem la kite.