[ascunde postari]
arhiva

rss | facebook | twitter | vama | contact

miercuri, 18 mai 2011

Intre cer si trecut

Am promis acum cateva zile dupa concertele de la Silver Church si Cluj ca voi posta versurile unui cantec nou pe care l-am cantat in premiera.

As vrea sa adaug cateva lucruri. Cum s-a nascut acest cantec? S-a nascut din ideea ca noi in prezent actionam adesea strans legati de ceea ce ni s-a intamplat in trecut cand eram copii si ne formam ca indivizi. E o tema psihologica. Sau psihanalitica, daca vreti. Felul in care trecutul ne afecteaza prezentul cred ca este de o importanta capitala pentru descoperirea sinelui nostru. Copiii sunt niste plastiline modelate de parinti in primii lor ani de viata. Universul matern, descoperirea lumii, triunghiul tata - mama - fiu sunt elemente determinante pentru psihismul unui individ. Atunci se formeaza practic o mare parte din ceea ce ne va diferentia ca indivizi. Am invatat, mergand la psiholog, ca nimeni nu poate fi blamat pentru prezent. Viciile noastre sentimentale sau comportamentale au legatura cu momente in care noi nu dispuneam de propria noastra constiinta. Pe de alta parte a creste un copil este o aventura uriasa care tine de atatea necunoscute. E greu sa trasezi granitele relatiei cu propriul tau copil in asa fel incat sa obtii educatia perfecta, rolul parintelui perfect. Iubirea se manifesta in mii de feluri insa niciodata nu stim sigur cat, ce, cand si cum e bine pentru copilul nostru.
Cred ca la maturitate avem obligatia sa cautam in noi din ce in ce mai mult si sa aflam cine suntem cu adevarat si ce ne trebuie ca sa fim impliniti. Pentru ca este foarte posibil sa nu existe echivalenta intre ceea ce ne dorim si ce ne trebuie cu adevarat ca sa ne desoperim pe noi insine.

Cred ca cele cateva randuri de mai sus au depasit tema cantecului meu dar am simtit nevoia sa le impartasesc. Iata si versurile:

Intre cer si trecut( titlul de lucru)

Cad moale in trecut
barbatul care sunt, copilul care am fost

E un scurtcircuit, daca il repar
poate functionez

Ajung pe un camp,
tata-i foarte inalt,
Zambeste bland

Un lan de grau
si langa tatal meu
e un carusel

De mana as vrea
pe tata sa-l apuc,
dar nu ajung

La pieptul lui
aproape sunt de cer
eu vreau in carusel...

Acuma' sunt in carusel
tata-i sus pe cer eu rad
arunc cu vorbe catre el
ele nu ajung nici nu se intorc, ce fac?

Iubito-mi reprosezi ca nu stiu sa dau nu stiu sa primesc
Acolo sus pe cer chemarile se pierd, raspunsurile pier
Iubito nu-ntelegi, am invatat sa zbor, dar nu stiu sa merg
Aicea pe pamant cuvintele se intorc, raspunsurile dor...

Tata era inalt
dragostea prea sus
raspunsuri nu veneau

Iubito-am grija acum
cu tine pot sa merg
la tine pot sa ajung...

11 comentarii:

  1. Foarte frumoase versurile, dar melodia cand o vom mai asculta? A trecut ceva timp de cand am auzit-o in Silver Church :)
    Mesajul ei imi aduce aminte de "Copilul si durerea"

    RăspundețiȘtergere
  2. Mi-a placut foaaaarte mult melodia si explicatia introductiva, de asemenea.
    Nu obisnuiesc sa comentez la articole, nici macar la cele care ma lasa breathless, ca acesta. Dar de data asta as vrea sa fac o exceptie.
    Fiecare dintre noi avem intrebari la care nu gasim raspunsuri si ele continua sa apara, avem temeri fara rost pe care nu ni le putem explica si subiecte ce ne umbresc stralucirea fara sa ne dam seama macar. Si dupa cum ai spus, toate acestea sunt legate de ceva intamplat in trecut. De aceea, cred in ideea de a ne "trata" de aceste probleme, lasandu-i pe cei care sunt in masura (psihologii), sa ne ajute. De ce sa lasam o rana deschisa cand poate fi o simpla cicatrice?

    RăspundețiȘtergere
  3. Poate ca ar fi frumos de cunoscut si scoala umanista. Da, nimeni nu poate fi blamat pentru nimic. Prezent sau chiar viitor. Pentru ca atunci cand blamezi, dezonorezi. Onorand, apartinem.
    Avem parintii de care aveam nevoie. Si reciproca e valabila. In sensul acesta putem vorbi despre o armonie misterioasa care guverneaza intreg Universul pe care ne-o blocam de-atatea ori...
    Nici nu ai cum trasa granite copilului tau intrucat nu suntem aparatorii copiilor nostri ci stimulatorii lor. Singura disponibilitate de care are nevoie un copil intr-un parinte este iubirea neconditionata. Daca insa fluxul iubirii s-a rupt undeva, in mod sigur a fost rupt de mai demult, inaintea parintilor nostri si probabil a fost printr-o excludere sau mai multe. Si atunci supravietuirea adopta un fel de a fi ca un mecanism de aparare in fata suferintei.
    La capitolul acesta al onorarii romanii stau destul de prost. Cred ca noi romanii ne epuizam in relatia cu parintii ( si nu numai ) cu ce nu am avut sau nu avem. De asta exista atata furie si agresivitate peste tot. Si disfunctionalitate cum spuneai tu candva. E adevarat ca furia ne da mai multa energie, ca neputinta de exemplu.
    Dar daca am putea suspenda ideea ca un parinte e mai bun si altul mai putin bun, ne-am onora cu adevarat viata si am avea o altfel de energie. Si asta am putea aplica apoi in intreaga noastra existenta. Pentru ca apartenenta e dincolo de rau sau de bine si pentru ca exista mereu mai multe feluri de a ucide.
    Cred ca intreaga noastra fericire incape in a ne contine trecutul cu adevarat. Asta e marele eseu al vietii. Si cam trecem pe langa el.
    Ma gandesc la betivul pe care l-am intalnit ieri aproape de Centrul Vechi. Si la reactia oamenilor care treceau pe langa el. La alcoolismul asta care e o adictie ca oricare alta insa atat de putini oameni stiu ca e un dor foarte mare de tata care poate sa fie absent emotional sau chiar real. Dificultatea este ca toata lumea iti arata doar efectul. Si ca nu permitem sa simtim dorurile si suferinta. Alcoolismul ca si prostitutia, ca si lenea, ca si obezitatea, ca si orice alta forma de adictie se rezolva cand cineva ne iubeste suficient de mult. Dar e enorm sa ceri asa ceva cuiva.
    Si atunci nu pot sa nu ma gandesc la ce spui tu, din acest punct de vedere, ca daca nu am invatat sa dam este pentru ca nu am primit cu adevarat ceea ce aveam nevoie noi sa primim de fapt.
    Mi-e dor de mare. Si mi-e dor de tata. Si cantecul tau imi aminteste de el. Dar eu stiu ca putem face loc tatilor nostri in suflet. Cand vom ingenunchea in fata parintilor, atunci noi vom fi cei mici iar ei cei mari. Si isi vor lua atunci consecintele cu ei.
    Ne vom putem auzi cantecul vietii cand ne va fi sa ne deschidem inima.
    Abia atunci parintii nostri sunt acolo si vechea poveste e departe...iar cuvintele ajung cu adevarat.

    RăspundețiȘtergere
  4. Gândeşti bine pentru unul care nu are încă copii.:) Las' că vezi tu, e mai complex decât zic psihologii.:)

    RăspundețiȘtergere
  5. Cum ai invata pe cineva sa vorbeasca limbajul viitorului, daca ei vorbesc limba trecutului? Ai creea un dictionar, o experienta de immersie, sau sa se uite unul pentru a putea exista altul?
    ~*~
    trecutul 'nostru' e simplu: concert portul tomis c-ta. m-am strecurat in spatele scenei la un solo de toba ca sa cer o dedicatie de LMA pentru o colega. Ti-am atins coapsa. Ai refuzat, ca nu se potriveste. Am insistat, ai refuzat. am iesit de acolo, si inainte sa merg inapoi la colegi, am observat ca era o persoana care se uita la voi pe scena diferit de ceilalti, cu atitudini de fani. M-am dus si am vorbit, era managerul. A scris pe o hartie si a dus-o pe scena voastra. a fost evident fortat, dar ai urat LMA-ul. Urmatoarea melodie a fost 'copilul si durerea' Cand ai inceput sa canti, mi-am dat seama de ce ai zis ca nu se potriveste cu cursul concertului.
    ~*~
    prima reactie cand am citit versurile
    "inca un cantec? am inspirat... inca un cantec?
    cuvinte aranjate pe note dezbracate de sperante false... nu imi face patul mai primitor, nu imi umple contul in banca, nu imi ajuta scopul meu,
    atunci ce face? face sa treaca timpul... "
    IARTA-MA.

    RăspundețiȘtergere
  6. Frumoas surprins, trecere, transpunere si viziune!

    RăspundețiȘtergere
  7. (Nesatul de cer....)

    Flamand de lume, nesatul de Cer,
    Fereastra grea, stau ceasuri langa tine,
    Cu brate-ntinse catre tot ce vine,
    Cu ochii-n lacrimi, catre cate pier.

    In zori, cand te deschizi spre infinit,
    Fereastra, parca aripi ti-ai deschide
    Si parca-ai vrea sa zbori spre tari toride,
    Ducandu-ma, pe aripi rastignit.

    Iar in amurg, cand joaca departari
    In geamul tau insangerat de soare,
    Ca aripi mari ce n-au putut zboare,
    Te-nchizi ranita, peste renuntari.
    (Radu Gyr)

    RăspundețiȘtergere
  8. Frumos...

    E minunat cand constientizam si vrem sa trecem peste anumite lucruri peste care trebuie sa trecem ca sa fim mai aproape de cine suntem defapt. Pana la urma suntem perfecti exact asa cum suntem... :)

    O coincidenta...am scris si eu un cantec azi, cred ca e din celalalt unghi:)


    No more Shadows

    Damn! You succeeded, you made yourself free…
    You have no feelings, cause what point it would be
    And I can’t fix you baby, this is not what I do
    But take my hand now and both we’ll make it through.

    You learned to be helpless
    Taught yourself you are strong
    And how could someone get to you baby
    When all you do is run

    And I can’t tell you that the love I have
    Will always stay the same
    And I can’t tell you that it takes no tears
    To just live and let it go…

    But if you’ll let me, I’ll take you away
    If you allow me, I’m here to stay
    So just sing because you can
    & Lay here with me in the sand
    Let love be a way of life
    Cause you’re perfect and whole and alive

    Love is who you are

    RăspundețiȘtergere