Cultura compromisului

Nu demnitatea, onoarea, libertatea, împing lumea înainte. Nu ele au garantat progresul și civilizarea rasei umane, ci compromisul. Cultura compromisului. Citind Toba de tinichea a lui Gunther Grass, o carte al cărei fundal este orașul Danzig, actualul Gdansk, portul polonez de pe coasta Mării Baltice realizez limpede acest lucru. Căci Danzig sau Gdansk a aparținut mult prea multor orânduiri înstăpânite în urma distrugerii celor dinainte. Când ducii Pomeraniei, când  Cavalerii Teutoni, când invadatorii danezi, când prusacii, mai târziu naziștii, apoi armata sovietică eliberatoare care a instaurat comunismul în varianta lui poloneză și în sfârșit Polonia zilelor noastre.

Generații întregi au asistat neputincioase la mai multe "civilizări" sau "eliberări" ale unui oraș care nu-și dorea decât să trăiască în liniște. Pentru ceea ce cândva avea să devină clasa de mijloc și a debutat probabil ca o adunătură de caste meșteșugărești supraviețuirea dicta gândului care domina rugăciunea dinainte de masă. Doctrinele politice erau dincolo de preocupările zilnice ale unor oameni care trebuia să trăiască împreună în bună înțelegere și liber schimb ca să poată orașul să se dezvolte și fiecare dintre ei să prospere. Astfel că fiecare invazie, fiecare regim îi găsea pe oameni total nepregătiți ideologic, perplecși în fața unor schimbări dincolo de orizontul preocupărilor pentru viața lor imediată. Ca să nu-și piardă agoniseala de-o viață oamenii au înțeles rapid că libertatea nu e pentru ei. E o valoare ideală la care ți-e permis să visezi când te conduc ai tăi. Cuvântul de ordine e continuitatea. Ca să poți transmite meșteșugul copilului tău și astfel să te prelungești prin el în lumea asta de neînțeles, dar atât de greu de părăsit trebuie să îmbrățișezi compromisul. Libertatea e iluzorie, dar compromisul e concret, palpabil, salvator, mai ales când tu ești kașub și organizațiile tineretului german nu privesc cu ochi buni fiorul patriotic minoritar și nici polonezii nu te consideră unul de-ai lor.

Nouă românilor nu ne este deloc străin compromisul. Așa am supraviețuit. În galeria proverbelor naționale compromisul ocupă un loc de cinste. Așa e când te naști între imperii. Dar compromisul a amestecat rasele și a creat inteligența, a modelat antropologic iar noi, aici în Balcani, care cu greu putem să găsim un arbore genealogic nepervertit de imixtiunile vecinilor suntem conștienți până în măduva oaselor de importanța compromisului.

Paradoxul care se naște este că detestăm compromisul cam în aceeași măsură în care îi realizăm importanța în ființarea noastră ca popor. Nu ne convine că am pactizat, ne-am fi dorit mai luptători, mai vajnici apărători ai unui filon original, mai puțin dispuși la amestec. Pentru că odată ce un popor prinde cheag, se conturează iluzia libertății și a autodeterminării veșnice. Nu mai e de ajuns să exiști pe scena lumii, dar vrei și rol principal. Și atunci intră în scenă valorile esențiale pentru șlefuirea morală și spirituală a unui popor. Libertate, demnitate, onoare, onestitate.

Cine ar trebui să însămânțeze masele, să le stimuleze apetitul pentru transcendență morală și etică? Elitele, desigur. Pentru că într-o ordine normală elitele servesc drept model celor mulți. Filosofii, artiștii, medicii, avocații, jurnaliștii, cercetătorii, bresle dintre care ființe dotate în mod excepțional emit traiectorii ideale și concepte demne de urmat pentru cei care privesc cu admirație spectacolul minților dăruite și exersate.

Pe noi, românii, flagelul comunismului ne-a deposedat abrupt de contemplarea spectacolului elitelor noastre. De posibilitatea de a apela la modele și de a le urma. E de notorietate că una din preocupările regimului comunist instaurat cu concursul armatei sovietice după război a fost lichidarea oricărei forme de împotrivire contra noului regim și cel mai simplu subjugi un popor anihilându-i elitele, deci modelele. E ca și cum sustragi unei corăbii busola sau ca și cum ai lăsa un calculator fără procesor. Pușcăriile comuniste au fost lagărele de concentrare ale spiritului românesc. Au urmat cincizeci de ani de teroare, regimul fricii, soluția duplicitară ca formă de supraviețuire( cu consecințe grave asupra igienei morale a indivizilor ) spălarea creierelor și reeducarea unui întreg popor pe principiile comunismului sovietic. Dizidență nu a fost. Singurele forme de dizidență și-au dat duhul în închisorile comuniste sau în pădurile rezistenței din munți. În anii lui Ceaușescu nimeni nu a mai avut curajul să se opună. Cele câteva domicilii forțate sunt greu de catalogat drept dizidență. Au reprezentat mai degrabă o formă de prevenție. Perioada torționarilor a fost eficientă. Cultura compromisului instaurată pe deplin.

După Revoluție, ar  fi fost normal să asistăm la coagularea elitelor lucru care nu s-a întâmplat. Consecința este degringolada morală în care rătăcim. Lipsa modelelor reale sau firava lor răspândire în peisajul intelectual românesc, faptul că nu există o masă critică de minți care să arbitreze din perspectiva de portavoce a "intelighenției" românești lupta politică, să condamne etica derapajului, să protejeze valorile socio-morale înalte, oferă dimensiunea tragică a momentului în care ne aflăm. Jurnalismul românesc face parte din aceasă categorie care încearcă din"goluri a se naște". Cele câteva flori demne de menționat nu aduc însă primăvara de la București. De douăzecișicinci de ani e iarnă pe străzile noastre și lupta pentru ca "iarna vrajbei noastre" să continue este mare.

Evenimentele subsecvente condamnării lui DanVoiculescu m-au determinat să-mi pun câteva întrebări la care nu aștept neapărat un răspuns. Dialogul nu e procedeul zilelor noastre.  Ce mecanism interior te oprește din drumul tău de jurnalist cu tot ce înseamnă el ca definiție încât să fii în stare să te îndatorezi moral și financiar unui singur om trădând astfel însăși esența jurnalismului? Care sunt resorturile interne care să te determine să manipulezi informația prin omisiune când în chiar codul deontologic al jurnalistului dezinformarea prin omisiune este condamnată? De câte resurse interioare trebuie să dispui ca să-ți linșezi într-un limbaj suburban orice "adversar" terfelindu-l în mocirlă verbală, conștient că orice formă de ripostă va fi târzie și mai puțin urmărita? De câtă nepăsare să fii capabil încât să nu te preocupe rolul formator al jurnalistului în societate, ba mai mult să-l invoci pentru a justifica dejecții? De câtă inconștiență sa fii capabil încât să uiți că violența naște violență?
Din ce fel de aluat trebuie să fii făcut încât să-ți faci religie din cultura compromisului?




PS. Aflu despre doamna Lucia Hossu Longin că a catalogat procedura de recuperare a unui prejudiciu precum și o condamnare într-un proces penal drept atentate la adresa entității media Antena 3. Mai aflu că a comparat procesul lui Năstase cu cel al lui Maniu. Comparația în sine mi se pare o gravă formă de manipulare pentru că atribuie afinități unor personaje antagonice. Îmi pare rău, însă aceste afirmații ne arată că doamna Longin a ratat esențialul din Memorialul Durerii. Să nu-ți înțelegi propria operă de documentare istorică e grav. Poate cea mai gravă formă de cultură a compromisului are loc în raport cu noi înșine.