Spiritul Vămii 1997. O poveste cu Jack

Era în Vama mea așa cum vreau să mi-o amintesc întotdeauna. Așa cum am să mi-o amintesc mereu. Un sat aproape pustiu cu o singură cârciumă, “La Parașute” și atât de puțini turiști încât am fi putut să ne numim comunitate. Fără curent electric astfel încât primul nostru concert a fost luminat de farurile mașinilor așezate în semicerc și ridicate pe cric de proprietarii entuziaști. Un concert cu sunetul pe generator și lumina pe acumulatori de mașină. Oamenii erau filtrați printr-o beție lungă, dar fără repercusiuni asupra formei  morale. Nimic agresiv, doar un ton ridicat, declamator și vesel ca să te impui printre conștințe turmentate și neatente. 

În Vama aia am adormit cu fața îngropată în buclele crețe ale unei iubite ce părea totul înainte să ajungă nimic. O după amiază cât o veșnicie. Era o Vamă în care cunoșteai pe toată lumea. Din capul străzii principale marea se oferea generos privirii nemijlocite de vreo clădire. Pe atunci marea era cel mai important lucru în Vamă. Marea și zilele nebune ale unor excentrici care căutau singurătăți zgomotoase. Așa pustie și răsfirată cu oamenii rătăcind poetic între cele câteva construcții de lemn, cu strada principală - singura punte între plajă și drumul național - Vama reclama oricărui nou venit un soi de inițiere. Să te încadrezi cumva în timpul vamaioților. Nu părea să fie un loc în care să fii binevenit neinvitat și asta nu din cauza ostilității gazdelor cât sentimentului de “nemaivăzut” pe care ți-l livra Vama. 

Am rătăcit printre corturi în căutarea unei iubiri de-o noapte. Dar rătăceam printre ai mei și am căzut ca un sac lângă un foc unde se cânta. În celălalt capăt al Vămii mă căutau îngrijorați. Eu îmi pierdeam gândurile printre flăcările jucăușe în timp ce vreun erou de o seară cânta poate Phoenix, poate Iris, poate Andrieș, poate Pink Floyd. Era liniște noaptea așa cum nu o să mai fie niciodată în Vamă. Dimineața puteai să deschizi ochii către niște buze cărnoase și roșii suprapuse peste pânză de cort sau puteai să-ți fixexi neclar propria încheietură pe nisip, naufragiatul unei nopți de singurătate. Nu conta prea mult. Timpul curgea lent și puteai să-ți iei bucuriile fără grabă,  ca bagajul de pe banda de la sosiri. O bucurie ratată făcea loc uneia inopinate. Încă nu devenisem hamsterii vitezei. 

Se bea, am mai spus-o. Dar se bea Jack. Cel puțin în gașca noastră. Mergeam după Jack în vamă la bulgari. Pe vremea aia Jack nu sosise oficial în România așa că ne tot întrebam: o fi adevărat sau libanez, făcut pe vapor? Cu toate întrebările, contrafăcut sau autentic, beam Jack. Ne sticleau ochii în semn de răspuns la vederea sticlei pătrățoase cu etichetă alb negru. Nu mă oboseam niciodată să studiez eticheta în detaliu ci mai degrabă o fotografiam dintr-o privire. Cu toate astea dacă cineva ar fi schimbat o singură literă m-aș fi prins. Puterea brandului era mare din moment ce, nesiguri pe conținut, alegeam să bem Jack cumpărat de la bulgari. Ne plăcea să punem mâna pe sticla aia masculină și bondoacă, ne plăcea să urlăm la ignoranții care nu știau nimic despre Jack încît ar fi fost în stare să-l combine cu gheață (deși după mai mulți ani am devenit mai toleranți și acceptăm că un cub nu poate strica gustul amintirilor noastre). 

Dacă spun Jack spun și Vama anului ’97. Au trecut ani și viața s-a schimbat, încă beau Jack, dar imaginea sticlei care împlinea serile noastre nebune rămâne fixată în trecut la o masă de lemn așezată pe nisip, noaptea, aproape de vuietul mării. Cu nasul atingând marginea paharului adulmecam puțin înainte să bem și ne imaginam astfel mai bărbați și mai aproape de speranțele care începeau să danseze mai mult cu fiecare pahar. Pentru un puști prea timid ca să nu fie arogant, prea sensibil ca să nu fie îndrăzneț Jack era un însoțitor potrivit, un soi de sfătuitor echilibrat numai bun ca să tempereze excesele sau să aprindă ezitările. 

M-am întrebat mereu dacă domnul Daniel, unul din cei treisprezece copii ai lui Callaway Daniel, rămas orfan de mic, fugit de acasă și aciuat mai târziu pe lângă un preot care l-a învățat șmecheriile distilării a intuit vreodată succesul whiskey-ului pe care l-a inventat. Cel mai probabil că nu. Se pare însă că era un om cu principii. Forma pătrățoasă a sticlei a fost adoptată pentru a sugera integritate și intoleranță la compromis. Dacă stau să mă gândesc există un soi de respectabilitate în toată estetica sticlei de la formă la etichetă. Să-și fi pus învățăturile preotului amprenta? Cine știe?

Independent, autentic, integru. Astea sunt cele trei valori care însumează filosofia Jack. Dar dacă mă întreabă cineva cred că mai degrabă ăsta era domnul Daniel și așa știa el să facă treaba: în felul lui, onest și fără compromisuri. Peste o sută și ceva de ani noi vorbim despre identitate și valori de brand. Acum o sută și ceva de ani un om și-a pus în cap să facă un whiskey memorabil. Și dacă Sinatra a fost înmormântat cu o sticlă de Old NO 7 înseamnă că a reușit. 

E nevoie de principii ca lucrurile să dureze. Nu prea poți pleca la drum fără principii. Ele sunt în ADN ul oricărui lucru bine făcut. Poate tocmai de asta detestăm politicienii. Sunt mereu dispuși să abdice de la principiile lor. Cortina de fier a căzut peste Europa de est după ce am fost vânduți pe o bucată de șervețel la o întâlnire între Stalin și Churchill. Atunci au fost încălcate multe seturi de principii. 

În ce mă privește, conștient că nu pot aduce vreo contribuție semnificativă la consumul mondial de băuturi spirtoase sau la emanciparea politică a lumii,  mi-am propus să fiu sincer în versurile mele, să fiu sincer cu rolurile mele. Sinceritatea este unul din principiile mele profesionale. Când muncesc, muncesc până sunt sigur că mai bine nu se poate la momentul dat: aș putea să-i spun tenacitate. Mi-am mai propus să nu mă las erodat de blazare, suficiență, conformism. I-aș spune entuziasm și curiozitate. Reformulând aș putea spune că plec mereu la drum sincer, tenace, entuziast și curios. Nu știu dacă voi lăsa în urma mea o operă rezistentă ca o sticlă solidă pătrățoasă care goală miroase a amintiri, dar  știu sigur că voi lăsa în urmă amintiri. 

Poate dacă cei care populam Vama anului 1997 am fi încercat să imortalizăm acea stare de spirit într-o sumă de principii transmisibile celor care ridicau pentru prima dată praful de pe ulița principală ce ducea către mare, am fi avut acum o altă Vamă mai aproape de cea de atunci.  Sau poate ideea că “spiritul Vămii” ar fi putut fi încadrat în rama unor enunțuri generale e moartă din start. În ce mă privește am ales să cânt despre locul tinereții mele așa cum am putut: sincer, tenace, entuziast. 

Așa că în încheiere vă invit să bem un pahar de Jack sau să luăm o gură din sticla pătrățoasă care golită miroase deja a amintiri, să bem, deci, pentru principii. Hai noroc!

PS. Domnul Daniel s-a născut în septembrie însă nimeni nu știe când. De aceea în fiecare an ziua lui se serbează în toată luna septembrie. Iar anul ăsta sărbătorim #spiritofjack acea sumă de valori care l-a făcut pe domnul Daniel să-și trăiască viața într-un fel independent și principial. 

Pentru că mai merge un pahar zic să bem un Jack și pentru Jack și să celebrăm fiecare în felul nostru libertatea de a fi unici. 

No ice for me, please!