Lumea luminii. Vindecarea in intuneric.

Am stat ceva vreme in Lumea Luminilor. Acolo nu e loc de intors. Esti inconjurat din toate partile de proiectoare care mai de care mai sofisticate care iti ard pielea sufletului. Stii ca esti privit de undeva din spatele lor. Nu e loc de intors, insa. Ei spun ca e bine in lumina, ca sunt tot felul de avantaje si la inceput ii crezi. Te alinta filtrele de un rosu sidefiu, iti ia mintile culoarea marii, dimineata, cum iti patrunde prin piele. Sidef, azur, chihlimbar, lapte aburind, galben pai, aproape translucid. Iti promit toate culorile lumii si ti le dau. Te lasa sa faci pe demiurgul si iti inventezi propriile combinatii de culori care mai de care mai rafinate.

Exista o culoare pentru orice acolo, in Lumea Luminilor. Dorinta, cu miros intepator ca al cabinetului de alchimist, pielea celor dragi, sanii iubitei umeziti de saliva ta aburinda intr-o dimineata de iarna pe un drum de tara, betiile, lehamitea, abandonul, speranta tampa de la micul dejun, fructele, greata, gripa si mirosul ei greu pe care-l duci cu tine mult timp dupa ce te-ai vindecat, amintirea mainilor parintilor tai. Toate astea sunt lumina. Combinatii de lumina pe care ti le pun la indemana. Nu-ti dai seama cand iti arde pielea. Se exfoliaza in straturi subtiri si au grija sa te ventileze constant. Totul e bine pana cand, intr-o zi, mai obosit decat de obicei, vrei sa dormi mai mult. Ii rogi sa stinga din lumini, dar nu-ti raspunde nimeni. Ei doar stau si privesc din spatele reflectoarelor. Nu le misca, nu le muta de pe tine, nu se implica, nu striga, nu te baga in seama. Nu esti tu important, ci mai degraba zbaterea ta. De acolo de la ei se vede superb. Esti o bucata de carne mata care se lafaie intr-un basm de nuante, o feerie de lumini. Se hranesc cu asta, le curg balele si reflectoarele sfaraie la atingerea flegmei lor tremurand de dorinta.

Mai sunt mii de suflete exfoliate ca tine, fiecare cu unica lui combinatie, sunt reflectoare cu milioane de culori, orice combinatie merge, matematic totul e posibil si inepuizabil. Nu poti sa lupti. N-ai cu cine. Esti luminat din toate partile. Niciodata lumina nu se stinge. Undeva un motor urias care functioneaza cu toate scarnaviile lumii invarte un dinam care produce energie de multe milioane de unitati necunoscute. Nu exista nici cea mai mica posibilitate ca lumina sa se stinga. Am fost acolo. Pana cand mi-a ars pielea sufletului. Nu vor sa te stie fericit. Adora sa ai ochii in lacrimi. Nimic nu reflecta lumina mai frumos ca ochii, iar lacrimile ii transforma intr-un vis de lumina. Nu te vor vesel. Nu vor sa razi. Gurile cascate ascund umbre si e nevoie de reflectoare sofisticate ca sa lumineze gaurile in miscare. In schimb, ochii-n lacrimi sunt perfect expusi. Asta ii face sa urle de placere, sa vada milioane de oameni cu ochii inlacrimati reflectand lumina suferintei de la unii la altii. Am auzit ca de-acolo de sus se vede absolut extraordinar. Nu exista cuvinte capabile sa descrie jocurile luminii in balta de ochi si lacrimi. E o Hidra imensa care nu moare niciodata si raspandeste diamantine sclipiri nemaivazute. Sunt sufletele imbibate in sos translucid de stridii divine rasfrante pe tavi de argint sclipitoare. Lumina care-ti arde ochii si te prajeste incet, dar sigur ii hraneste pe ei, acolo sus.

Cand moare cate unul dintre noi, nu-l ingroapa imediat. Il lasa putin sa putrezeasca, sa se dezintergeze. Pana si asta trebuie sa se intample in lumina. Apoi, cand il baga in pamant, isi plimba reflectoarele pe mormantul lui cateva saptamani doar doar lumina va mai ajunge odata la cadavrul pierdut. Pe nou-nascuti ii lasa-n pace o perioada. Pielea lor e prea fina si prea subtire ca sa stea in bataia reflectoarelor. Ar lua foc instantaneu. Ii lasa sa creasca si ii hranesc cu promisiunile culorilor paradisului. Si ei, copiii, se dau in vant dupa lumina, la inceput. Toti fugim de intuneric. Acolo, in lumina, se retraieste istoria lumii in mii de pozitii si reflexii. Orice pereche de ochi va spune alta poveste si ei nu se vor mai satura in veci sa ii lumineze pe cei slabi. Am fost in Lumea Luminii pana cand am fugit in Intuneric. Le e frica de Intuneric. Sunt gata sa alimenteze dinamul universal cu mii de tone suplimentare de scarnavie umana doar ca sa poata sa monteze lumina in toate colturile pamantului. Pentru ca acolo, in Intuneric, e LINISTE. Si racoare.

E infricosator cateodata, e adevarat, pentru ca iti auzi limpede gandurile ferite de bubuitul asurzitor care se naste din miile de urlete ale sufletelor in flacari, acolo sus. Cand lumina ajunge la suflet incepi sa urli. In intuneric e liniste.

Acolo se vorbeste in soapta si oamenii se ating usor. Se pipaie in pace. Am stat langa o femeie o vesnicie, odata. I-am atins hainele, i-am simtit drumurile prin praf si framantarile din intersectii. Parfumul barbatilor care o iubisera, impregnat in tesatura de lana. I-am numarat toate fumurile trase in piept intr-o zi de vara cand cunoscuse disperarea. Haina ei imi vorbea in intuneric o limba necunoscuta pe care o descifram cu fiecare atingere. Niciunul dintre noi nu spunea nimic. Eram acolo ca sa ne cunoastem. In bezna. Nimic nu putea fi mai profund. Saptamani in sir i-am numarat firele de par ascultandu-i plescaitul rar al buzelor si inviorat din cand in cand de aroma oftaturilor care mi se izbeau de fata. I-am sters dintii cu limba pana cand au inceput sa straluceasca. Mi-am infundat nasul intre gat si gulerul camasii. Era o femeie care statuse dreapta in lumina si acum avea dureri. I-am descheiat bluza, nasture cu nasture, zi de zi. Nu m-am grabit. Nu simti timpul aici in intuneric.

Cu fiecare nasture care se desfacea eliberam intamplari din fiinta ei. Stiam despre ea mai multe decat mi-ar fi putut spune intr-o viata. Nasture cu nasture. Fir cu fir. I-am pipait albul ochilor si mi-am lins degetele, unul cate unul. Si-a infipt privirea in buricele mele arzande. Dupa o vreme s-a molesit in bratele mele si s-a scurs ca plumbul topit. Am intrat in ea, tacut. Am stat acolo nemiscat, cu inima pulsanda si dorinta impacata, dar numai dupa ce intunericul mi-a revelat fiecare buchet de puf din pielea ei bronzata. Am mai stat inca o vesnicie unul langa altul, fumand si mirosind umbrele care se cautau unele pe altele. Mii de oameni se refugiaza in intuneric de teama luminii. Din loc in loc, in plafonul inalt sunt gauri care lasa sa intre doar atata lumina cata e nevoie. Caci oamenii din intuneric nu de lumina fug, ci de intensitatea ei. Acolo sus in fata reflectoarelor nu exista masura luminii. Acolo totul e posibil, bucati mari de carne sangeranda, halci de oameni sterilizati de puterea nebanuita a razelor in milioane de culori. Acolo nu adie vantul decat pentru a indeparta cenusa ultimului strat de piele ars de lumina. Nu vezi nimic acolo sus, ochii mereu mijiti te lasa cu greu sa te tarasti dintr-un loc in altul. Lumea e imensa sus acolo, dar tu nu te invarti prea mult prin ea. Iti tragi trupul dupa tine pe distante mici si obositoare, iti tarasti fiinta dintr-o raza in alta.

Aici, am mers mult. Sunt coridoare lungi pe care te plimbi in voie si afli lucruri despre tine. Dupa ce te lasa durerile pricinuite de arsuri, ai timp sa te plimbi. Aici mi-am cunoscut trupul mai bine ca niciodata. Fiecare muschi, oasele mele albe facand jonctiuni, invelite cu muschi. Mi-am urmat cursul sangelui, seara de seara, cu o viteza de necrezut. Aici in intuneric poti sa ajungi la performanta de a-ti auzi atomii. N-am mai vorbit demult, nimeni nu simte nevoia sa faca asta. Imi sunt de ajuns mirosurile si greutatea tacerilor din jurul meu ca sa stiu ce fel de oameni ma inconjoara. Aici, in intuneric, e lumea celor care au ales sa taca. Aici, in intuneric, am aflat cata lumina pot sa indur. Caci nu ne nastem cu simtul asta si ne prajim ca tantarii in instalatiile electrice. Intunericul mi-a fost oglinda si calauza. Am scapat lanterna in propriul meu hau si am coborat in mine pe pereti abrupti s-o caut. Am ajuns jos de tot, pe fundul prapastiei mele si am descoperit o vegetatie despre care habar n-am avut vreodata. Lampa zacea undeva, intr-un soi de iarba matasoasa care-si schimba nuantele de verde. Am stat pe fundul meu pana cand am ajuns sa cunosc fiecare fir de mine si m-am intors inapoi ca dupa o expeditie mult prea frumoasa ca s-o povestesti. Nu stiu ce am sa fac acum. Ce voi face de acum inainte. Nu mai insemn nimic pentru mine. Imi sunt complet cunoscut, pas cu pas, bob cu bob, fir cu fir. Ma gandesc sa plec in lume sa le vorbesc oamenilor despre Intuneric. Sa-i ajut sa-si aline ranile pricinuite de lumina si de spectacolul grotesc al reflectoarelor. Nu este nicio sansa acolo sus. Iti lumineaza si cuvintele odata ce au iesit pe gura. Mii si mii de intelesuri poate lua un singur cuvant, in luminile reflectoarelor.

Orgia luminii invaluie tot ce iese din tine. Nu, in lumina e greu sa-i ajuti pe oameni. Nu stiu ce am sa fac. Am sa ma plimb de colo-colo, sa ma bucur si eu de lumina cu alti ochi. Acum invaluit in experienta intunericului lumina nu-mi mai poate face rau. Las sa m-atinga doar cat vreau eu si ma voi bucura de fiecare raza, intristat pe alocuri de gemetele oamenilor care se chinuie pe langa mine.